Primele săptămâni de școală au zburat repede.
Psihic, mi se îndoiau încheieturile de durere, dar așa eram toți. După catrastofă―și, iertați-mă, trecuse un an și jumătate―majoritatea ne pierdusem pe cineva, chiar cunoștințe îndepărtate de care ne amintisem abia atunci când, la slujba de pomenire, lectorul le-a spus tuturor morților pe nume și le-a pomenit meritele. Grozav lucru―sufletul în sine, acel gol usturător―care te încearcă în clipa în care realizezi că o persoană anume nu va mai continua să te salute vreodată. În realitate, ea nu-i mai aparține acestei realități. Falsa convingere spirituală că acel cineva va continua să „te privească”, probabil șezând comfortabil pe un nor, undeva unde tu nu ajungi cu privirea, era patetică, nemulțumitoare în naivitatea ei religioasă. Am primit multe condoleanțe de acest soi, dintre cele mai dinamice și mai convingătoare.
Ceea ce mă speria câteodată era modul indiferent în care le priveam manifestările, deseori goale de adevăr și nădejde.
Am primit consiliere și despăgubiri.
Foarte puțini din școală și-au pierdut viața. Poate trei, patru la număr.
Toți îmi erau prieteni. Eu...
începusem să cred că am fost blestemată, că cineva m-a deocheat atât pe mine cât și pe apropiații mei. Obișnuiam să petrec minute bune jucând stilouri printre degete și contemplând alternativa asta.
Fețele străine care mă întâmpinau cu ochii stricloși și zâmbetele albe nu mă mai deranjau. Nu știam câți oameni am uitat și nu-mi permiteam să-i jignesc în vreun fel. Le eram loială, dar relativ distantă.
Unele eleve mai mari păreau mândre de cicatricile pe care le obținuseră, înflorind povești care ar întrece toate basmele în epicul lor fabulos.
Își petreceau pauzele în băile liceului, vorbind cu voce tare și relatând. În realitate, niciodată nu spuneau unde se aflau, doar că au făcut asta și aia și au salvat câteva vieți, așadar nimeni nu îndrăznea să le pună la îndoială epicul lor exagerat.
― Oo, vai, asta e urâtă rău.
― Mm. Știu !... era mai urâtă atunci, știi, durea ca naiba ! Și i-auzi tu, în timp ce mă târam, am...
Vălul de tristețe s-a cojit de pe fețele noastre, lăsând în urmă un chip delicat, dar solemn. Poporul Japonez a avut dintotdeauna calitatea asta; noi nu am mers îndărăt și nici nu ne-am oprit. Ca un fir de iarbă sănătos care este pieptănat de vânt și care nu rămâne frânt niciodată, ci inspiră și absoarbe din puterea lui și se arcuiește în sus, mai verde ca înainte.
Internetul s-a umplut de scârba mass-mediei care ținea să răstălmăcească unele aspecte ale tragediei și să pună accent pe altele care poate meritau mai puțină atenție.
Întorcându-mă de la școală împreună cu încă cineva, am privit cum un reporter cu ochi rotunzi și piele palidă încerca să facă legătura cu un post de știri străin. Oricare ar fi fost problema, s-a renunțat, iar cameramanul s-a așezat pe trotuarul rece și a deschis capacul cutiei camerei de filmat. Înjurând în barbă, nu și-a dezlipit ochii de pe cablurile mărunte nici când reportera l-a întrebat cât e ceasul.
― What time is it ? a întrebat ea.
― I really don’t know, a răspuns el dezinteresat, go ask someone.
Eu și prietena mea am grăbit pasul, trecând pe partea cealaltă a străzii. Când am trecut prin dreptul lor, ne-am răsucit capetele disprețuitor, ca atunci cântărești grefele la piață, de la cameraman, la reporteriță.
Aranjându-și fusta, ea a săltat și a tras cablul microfonului, plasându-l în poala prietenului ei. Femeia a pornit în pas alergător spre noi, scoțând ceva din buzunar.
― Ne-a văzut, a făcut prietena mea.
Eu am tras-o mai înspre mine atât cât să nu șterg gardul de piatră cu mâneca și am pornit înainte.
― Mare lucru, i-am zis eu și am cotit-o la stânga, o să priceapă că nu suntem dornice. Las-o-n pace.
― Da’ mie nu-mi plac străinii...
Mi-aș fi dorit să-i spun, „...nici mie nu-mi plac” dar, sincer, nu-și avea rostul.
― Vroia să ne întrebe cât e ceasul. Atât.
Ea, Naomi―așa o chema―a înghițit în sec.
― Prietenul meu vrea să se mute înafară... .
I-am făcut semn să mă scutească de probleme ei, însă ea nu m-a luat în seamă.
― ...tatei nu prea i-a convenit. Adică, a început să mă întrebe tot felul de chestii. Nici eu nu vreau. Ce să fac ?
„Lasă-mă în pace, ce spui ?...”
A turuit timp de zece minute, cu toate că eu nu-i dădeam atenție. La un moment dat, îmi doream să mă cocoț pe gard și să sar de partea cealaltă în speranța că voi scăpa de gura ei. Ocheam gardul prea înalt și oftam în sinea mea.
Chiar sunt scundă.
Holurile blocului răsunau sinistru în urma mea; scările, mărunte, păreau interminable.
Mătușa mea, Haruko, nu era genul de persoană care să mă întâmpine cu un simplu „cum a fost la școală ?”.
Nu.
A plonjat până la ușă, unde m-a ratat. Pășind strategic într-o parte, i-am evitat demonstrația de afecțiune.
Ea a mormăit ceva și s-a șters de pantaloni, apoi și-a deschis brațele larg cât să cuprindă tot holul. Avea brațe lungi și subțiri și purta o bluză neagră care le subția și mai tare.
Fusese căsătorită de două ori.
Când am ignorat inițiativa ei, ea și-a dat bretonul pe spate și m-a urmărit în bucătărie. Anterior, ea lăsase tocatul pătrunjelului în favoarea mea.
Haruko susținea că este sora mamei mele.
Credeți-mă când vă spun că nu exista nicio asemănare între aceste două femei. Mama mea, oo, scumpa mea mamă... ea era caldă, retrasă și delicată, în timp ce mătușa era energică și dornică de atenție; deseori, ea disturba liniștea cartierului iscând câte o ceartă sau afirmând că va da în judecată pe cutare și pe tot neamul lui.
Nu avea niciun copil. Spunea că nu-i plac (am presupus eu că acesta era motivul pentru care a divorțat de două ori, iar ea mi-a motivat ulterior că „erau niște măgari ordinari”).
În sfârșit, m-am decis să-i fac o bucurie și am pornit o discuție, fie ea inconsistentă, căci mătușa știa cum s-o pipereze și să-i dea aripi.
Nu a avut nevoie de nimic mai mult.
― Am avut niște crampe oribile azi dimineață. Să mă vezi, ghemuită ca un tăițel, credeam c-am să mor acolo.
― Aaa... și ești bine ? am întrebat-o eu, absentă.
― Da, daa, a încuviințat, l-am trimis pe băiatu’ vecinilor după medicamente. Ce dulceață.
Am continuat să scurm în mâncare cu furculița.
Ea a pufnit.
― Nu fii de’aia !
― ...
― Ești „solo”, nu ? Ai 15 ani, iubito, și ești frumoasă foc... .
― Am 16 ani.
― Desigur... abia împliniți... .
― În Ianuarie fac 17.
―Ce contează ! Important e că ești frumoasă și singură, m-a mângâiat blând și delicat, să-l vezi ! E înalt, e înflăcărat ! Ah ! De-aș fi fost mai tânără cu 10 ani... .
Am lăsat-o să se scalde în visurile ei de femeie indecentă și mi-am pus farfuria în chiuvetă așa cum obișnuiam dintotdeauna.
Vocea ei clară și plăcută a răsunat din sufragerie:
― Nu le atinge, auzi ? M-auzi ? Farfuriile ! Eu le spăl, iubito, tu vino și uită-te la T.V. dacă vrei.
Am auzit zumzăitul timid al T.V.-ului cel vechi și am traversat bucătăria când o bătaie ritmică în ușa de la intrare a rupt cadența serii. Am tropăit în papuceii mei până la ușă, pe care am studiat-o scurt înainte de a deschide.
La o jumătate de metru în fața mea stătea un bărbat scund și supt la față care mă privea oarecum dezinteresat. Avea ochii mici și negri și ținea în mână un buchet de flori.
Înainte să-l anunț că a greșit ușa, mătușa s-a aplecat deasupra capului meu, blocându-mi privirea cu șorțul de bucătărie pe care-l purta cu o mândrie ieșită din comun.
Nu le vedeam fețele, dar bănuiam că mătușa zâmbea.
―Ai venit mai devreme ! s-a hlizit ea.
Am auzit un fâșâit de haină.
―E deabia 5, a făcut tipul, în sfârșit, pot să mă întorc la mașină dacă ai treabă.
Mătușa s-a panicat, apăsându-mă în creștetul capului cu palmele de parcă vroia să mă ferească.
― Nu, nu, nu. Ăăăm, poți aștepta câteva minute să mă îmbrac ?...
― Nu vreau să deranjez.
― Ce deranj ! a făcut ea, ridicându-se. Niciun deranj. Yuichii, poți să-l conduci până în sufragerie ? și a arătat spre mine, ...ea e nepoata mea !
Acum că puteam să văd, începeam să deslușesc expresia bărbatului. Era... crispat. Rigid. Parcă se grăbea să ajungă undeva, și totuși era atât de calm și de rece că-mi dădea fiori.
― Yuichirou, m-a chemat mătușa din capătul holului, a nu știu câta oară, condu-l te rog.
L-am invitat pe bărbat înăuntru și am închis ușa după el.
Liniștea nu mă deranja.
Nici pe el, aparent.
La T.V. se desfășura un concurs cu întrebări. Pe alocuri, se mai arunca cu farse și pedepse, iar publicul răspundea precum le dictau expresiile faciale ale prezentatorului.
Bărbatul s-a uitat în jur, apoi la buchet, iar apoi la mine.
― Dă-mi-le mie, i-am zis, și am fugit să le pun în apă.
Între timp, el, în loc să se facă comfortabil, a ales să stea în picioare. Era solemn și respectuos, pesemne, și-mi plăcea asta. Nu părea genul de bărbat care să-i placă mătușii mele, dar asta nu mă privea pe mine.
― Stați jos.
― Nu, a făcut el și s-a uitat la ceasul de pe încheietură, mi-e bine.
De dragul de a face conversație―înainte să săriți la concluzii, Seigo era acel gen de bărbat care te fascinează indiferent de felul cum îl privești―l-am întrebat dacă ne cunoaștem.
Mi-a spus că nu.
― Mă numesc Seigo Saiga și sunt în ultimul an de facultate.
Nu mi-am putut ascunde surpriza:
―...sunteți atât de tânăr ?
―Sunt student la Medicină.
Totuși, era tânăr. Mult mai tânăr decât mătușa mea.
Ea a coborât, purtând o rochie neagră și o jachetă subțire, roșie.
― O să-ți fie frig, a făcut el, îndreptându-și brațele.
― Am pielea groasă ca de crocodil. Mergem ?
„Se fac genți din piele de crocodil... cred... .”
Eram tare naivă și rușinoasă în prezența lor. Felul în care radia mătușa și sclipirea din ochii ei mă tulburau ca un vânt călduț într-o zi posomorâtă.
Când s-au sărutat―discret, și totuși, nu m-am putut abține―m-am înmuiat. M-am descoperit pe mine, stând în pragul ușii cu un zâmbet tâmp și privindu-i plecând. Arătam ca o mamă care își lua la revedere.
Urcând în cameră, am smucit ghiozdanul de pe scaun și l-am îmbrățișat. Înăuntru, între cărți și alte nimicuri, stătea caietul meu.
Acum capsa a ruginit, dar atunci, era încă sclipitoare și rezistentă cum mi-aș fi dorit eu să fiu.
Am citit și recitit toate notițele mele, frunzărind paginile și verificând toate colțișoarele.
Mesajul acela încă mă gâdila la suflet, atât de patetic și de imatur cum era el. Ce era cel mai ciudat, era lăsat de doi necunoscuți, ba mai mult, de doi oameni care au forțat marginea și s-au infiltrat în viața mea fără permisiune.
Mi s-a uscat gâtul, subit.
»
Aeroportul era plin.
Deabia mai aveai loc să te strecori cât să cerșești o cafea.
O fată tânără, blondă, stătea jos pe scaun, c-un ochi în telefon și altul pe tabela electronică.
Tasta repede din degetele cu manichiură french, iar ornamentul celularului ei se bălăngănea, parcă sfidând aglomerația din jur optând pentru o lene ritmică, sfioasă.
I-a cedat locul unei femei însărcinate și s-a proptit lângă o grindă, unde a continuat să tasteze. Lumina telefonului îi defineau nasul mic și feminin și buzele subțiri. Ochii căprui îi străluceau, rotindu-se brusc dintr-o parte-ntr-alta.
Închizând clapeta telefonului, și-a apucat bagajul și a pornit înspre ieșire cu timiditate.
Afară, un bărbat roșcat o aștepta, bătând darabana în portiera Honda-ului și privind-o c-un zâmbet leneș.
A deschis portbagajul și i-a suit geamantanul înăuntru.
― Știi că n-aveam baterie la telefon, a făcut el, degeaba mă tot frecai la prune.
Încruntându-se, tânăra s-a urcat pe locul din spate cu intenția de al ignora.
― Nu te supăra pe mine, a adăugat, ocupând locul șoferului și trântind portiera, pune-ți centura.
»