Până la lună și-napoi dintr-o alunecare,
50 de metri pe sub apă fără răsuflare
Va fi nevoie și nevoie,
Alege rute dificile
Faci orice ca să nu piardă inimile, yau
- 2000 de km, Subcarpați
*
M-a trezit o serie continuă de bătăi insistente în ușă. Am ignorat zgomotul și mi-am închis ochii la loc, deoarece îmi era prea somn ca să mă ridic. Bătăile au continuat. Cineva a încercat clanța, dar a realizat că e încuiat. S-a auzit soneria mea stridentă de câteva ori, iar atunci am tresărit și am început să tremur, căci am fost smulsă din starea mea de liniște, iar inima îmi bătea nebunește. Am privit ecranul telefonului și am constatat că la ora 04:56 nu bate oricine, iar dacă este vreo vecină, înseamnă că i-a luat foc casa sau că fuge de soțul ei care o agresează a nu știu câta oară noaptea asta. Nu aveam chef să mă confrunt cu asta acum. Dar totuși acel cineva devenea din ce în ce mai insistent și cred că începuse să îmi lovească ușa și cu picioarele. Iar acum îmi era frică. Iar atunci mi-am dat o palmă zdravănă în cap, căci mi-am amintit de Adela și că se putea să fie Adela, deoarece era 2 Mai, iar ea probabil se întorsese de la mare.
Am descuiat ușa, am deschis-o, iar atunci am împietrit la propriu: mâinile mi se încleștaseră, gâtul îmi amorțise, sângele începuse să-mi fiarbă și îmi făcu trupul să paralizeze pentru câteva secunde în care urechile începuseră să-mi țiuie de-a binelea.
Era Adela. Dar mai departe nu puteam descrie ceea ce văzusem. Și poate era un coșmar oribil și aveam să mă trezesc țipând, dar nu mă trezeam.
- Adela... Ce ai făcut? Ce s-a întâmplat? De ce ești plină de sânge?
A dat din umeri.
- Am mers pe jos până aici, singură. Și șchiopătez și mi-e frică, Ștefania. Am impresia că ei încă mă urmăresc și vor să îmi străpungă organele cu coarnele lor superbe, a zis tremurând, privind în stânga și-n dreapta.
- Cine să te urmărească? Adela, spune-mi ce dracu' ai făcut?!
- Cerbii! a țipat.
- Ce cerbi? Ești drogată?
A dat din cap afirmativ.
- Am văzut niște faruri îndreptându-se spre noi, dar eu știu că a fost o halucinație nenorocită și că de fapt am lovit unul de-al lor. Un cerb, începuse să plângă, dar nu se clintea din fața ușii. Cred că l-am lovit, Stef. Am văzut sânge pe capotă și era sângele lui, jur. L-am omorât și nu o să-mi iert asta niciodată. Stele au căzut peste noi și ne-au ars trupurile plăpânde. O Invazie de frați ce erau împărțiți în colonii sau grupuri sau cum pula mea se zice... au dat năvală și ne-au sfâșiat pe toți. Plângea rău de tot, suspina, își încleșta maxilarul și pumnii.
- Adela! am țipat, iar vocea mea s-a transformat într-un ecou care s-a auzit pe palier de trei ori. Intră în casă, calmează-te și spune-mi te rog rar și explicit ce naiba s-a întâmplat pentru că nu înțeleg nimic. Ești rănită, da? Trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat ca eu să te duc la spital, înțelegi?
A intrat șchiopând și s-a așezat pe canapea. Am vrut să zic ceva, dar m-am oprit pentru că acum nu era momentul să-i spun să nu păteze canapeaua de sânge.
- Spune-mi, Adela. Ai făcut accident cu mașina sau ce naiba tot zici?
- Mhm, a făcut și a dat din cap. Până la lună și-n apoi dintr-o alunecare, 50 de metri pe sub apă fără răsuflare..., cânta.
- Erau și ceilalți în mașină?
- Da.
- Unde sunt?
- Ne întorceam de la mare. Nu am apucat să ne întoarcem de tot. Am lovit un cerb la autostradă, a zis privind în gol.
- Adela, ești nebună? Minți, nu? Cerbii stau la munte, nu pe Autostrada Soarelui. Nu aveai cum să lovești un cerb aproape de București. Spune-mi ce ați făcut și unde sunt ceilalți.
- Probabil sunt morți.
- Ai plecat pur și simplu?
- Mi-a fost frică. Eram toți drogați. Încă sunt sub influența drogurilor și nu vreau să fac pușcărie.
- Sunt prietenii noștri, cum ai putut să-i lași acolo?! am țipat. Alex era acolo?
Îmi era teamă de răspunsul afirmativ care ar fi putut urma.
- E o poveste lungă. Ne-am certat. Am plecat fără el, suspina de la atât plâns.
Îmi luase o piatră de pe inimă. Dar încă mai poposeau stânci.
- E de la droguri, nu? Spui că sunt cerbi, dar de fapt erau mașini, nu-i așa?
A dat din cap. Cel puțin știam să o citesc și să-mi dau seama ce detalii înlocuiește cu ce detalii pentru că nu era tocmai prima oară când se întâmpla asta.
- Am lovit prea multe mașini, Stef. Victor conducea. Pasam un joint care se întorcea de prea multe ori la Victor și știam că nu e bine, dar îmi venea să mă piș, iar ei nu voiau să oprească, așa că am aprins un joint pe care mi l-au luat din mână până la urmă. Nu e vina mea, da? a țipat. Mi-a fost prea frică să rămân. Am lovit prea multe mașini, a fost o zdruncinătură uriașă. M-am trezit pe jos. Când m-am simțit vie, mi-am zis că dacă vine poliția, o să-mi petrec restul aniilor după gratii și nu aveam de gând să fac asta din moment ce nu murisem și mi s-a mai dat o șansă să trăiesc. Nu ai cum să înțelegi, stricato!
Ba aveam cum. Era o egoistă. Dar nici eu nu aș fi vrut să fiu închisă. Dar nu i-aș fi lăsat acolo. Am vrut să zic ceva, dar a continuat să povestească.
- Lumea țipa. Probabil muriseră mulți oameni din cauza noastră pentru că Victor a zis dintr-o dată că nu mai vede clar și că nu mai poate să conducă. Am intrat pe contrasens și... atât. Negru. Nimic. Auzeam doar urlete și plânsete. Când am deschis ochii, erau multe mașini lovite, altele date peste cap. Una căzuse peste pod... Nu puteam să mă confrunt cu asta. Voiam să vin acasă să te văd și să mă ții în brațe. Să-mi spui că totul va fi bine și că nimeni nu o să pățească nimic. De Ana și Marius nu mă interesează, dar dacă Victor e mort, mă sinucid, știi nu? Iar începuse să plângă. Am strâns-o în brațe și am plâns și eu și m-am rugat ca totul să fie bine. Nu credeam în Dumnezeu, așa că nu puteam să mă rog Lui. Nu ar fi părut corect. M-am rugat la acea entitate, forță care controlează lumea, căci cineva trebuie să facă regulile sus. Și speram să ne răspundă, să ne ajute.
A vomitat la un moment dat, apoi am întrebat-o dacă vrea o țigară, dar m-a refuzat, iar atunci mi-am dat seama că ceva s-a distrus de tot înăuntrul ei. Și dacă nu se vedea la suprafață, era în interior. Adela nu refuză niciodată o țigară.
Am intrat cu ea în duș la alt moment dat și am spălat-o cu apă la temperatură camerei, ca să nu-i ard rănile; chiar urma să aibă o cicatrice urâtă la picior. M-a sărutat pe buze și nu era prima dată. Era recunoscătoare și iubitoare. Îmi place mai mult de ea când e așa. Pentru că are și o parte de genul ăsta. Partea de dincolo de mască. Felul în care este și se comportă când suntem doar noi două acasă. Când nu mai e nimeni și nimic care să ne neliniștească sau tulbure. Când suntem deprimate sau triste sau vulnerabile... Noi suntem Lumina. Dar Întunericul nu e departe. Niciodată. Iar când va veni, va mânca din noi și ne va sfâșia fiecare bucățică vie pe care o mai avem și de care ne bucurăm acum. Liniștea de dinaintea furtunii. Ne va dezumaniza, ne va întoarce una împotriva celeilalte până ne vom distruge. Și pe noi, dar și Universul. Atunci va fi sfârșitul. Dar niciodată nu l-am prevăzut atât de aproape.
- Crezi că dacă dăm la știri, o să vedem Măcelul? a întrebat.
- Chiar vrei să te uiți?
Căci eu nu voiam.
- Vreau să știu doar dacă Victor e bine.
Tot nu voiam să dau.
- Auzi, nu vrei să mergem în vizită la Radu? a zis dintr-o dată.
- Nu am fost niciodată la Radu.
- Mi-e dor de el. Crezi că o să vrea să ne vadă?
Eram copleștiă, căci au dat năvală amintirile: promisiunile, cuvintele frumoase, atingerile, râsetele, plânsetele, săruturile, tachinările, atingerile din nou, atingerile, atingerile. Apoi au dat năvală lacrimile.
- Știu că vă iubeați, a zis-o cu o oarecare urmă de regret, dar nu am stat să caut un ”de ce”.
- Doar eu îl iubeam.
- Dar îți plăcea cum te atinge, nu?
- Nu vreau să vorbesc despre asta acum, mi-am tras nasul și șters lacrimile.
- Dar trebuie să vorbim la un moment dat. De ce nu te-ai futut cu el?
- Pentru că nu eram pregătită și pentru că îmi era frică de el câteodată, am zis.
A surâs.
- Ce e?
- Nu știu, doar îmi e dor de el. Și nu te înțeleg, să știi. De sex oral ai fost pregătită, nu? Nu e mare diferență.
- Am vrut să mă fut cu el și să-i spun că vreau să o facem în sfârșit, i-am mărturisit.
- Și ce te-a oprit?
- Tu, am zis.
- Cum adică?
- Adică din cauza ta e la dezintoxicare. Tu l-ai aruncat acolo când amândoi aveam doar nevoia să fim unul lângă celălalt, m-am ridicat de pe canapea și iar am bufnit în plâns.
Motivul ăsta era doar o parte din amalgamul pentru care tot ea era de vină.
- Nu, Stef nu spune asta! a țipat și s-a ridicat și ea. Nu e vina mea, încetează să mai spui asta!
- Ba e vina ta, Adela! Mereu e vina ta!
- Oprește-te dracului odată! Taci din gură! Eu îl iubeam! Cum poți să spui că e vina mea, curvă nenorocită?!
- Ți-ai făcut-o cu mâna ta! Din cauza ta ne urăște, târfă ordinară! Avea nevoie de mine!
- Taci în pula mea odată! a zbierat ca să ne acopere într-un final pe amândouă și m-a lovit ca lumea cu o palmă peste față care a făcut până și ticăitul ceasului să amuțească. Încetează să mai vorbești despre fratele meu ca și când l-ai cunoaște, târâtură!
Mi-am dus mâna la falcă și am simțit usturimea. Ochii-mi erau încă umeziți.
- Unde pleci? am întrebat-o când am văzut că se încalță. Era în pijama.
- La dracu' să mă ia!
Păi să te ia! am gândit.
- Îmi pare rău...
- Marș!
A trântit ușa.
Singură din nou, singură mereu. Mi-am aprins o țigară și mi-am turnat un vin prost într-un pahar cu picior lung. Am pornit dvd playerul și am băgat o melodie de la Subcarpați, cea pe care o cânta Adela ca să o asocieze probabil cu trip-urile pe care le avea înainte de accident pentru că înțelesesem, dar nu eram sigură și aveam nevoie să vorbească mai clar. Acum am nevoie de liniște și Bean.
Nu mai fumam Vogue. Iar le schimbasem în Marlboro. Alex mi-a zis că pot fi Marlboro, așa că am redevenit Marlboro, iar de data asta o meritam. Oare ce făcea acum? Oare de ce s-o fi certat cu Adela? Oare a spus ceva despre mine cât au fost plecați? Nici nu am întrebat-o ce a făcut la mare. Oare s-a futut cu Victor și Alex în același timp? Oare Victor e bine? Tot nu aveam destul curaj să privesc Măcelul. Ascultam melodia aia chill și perfectă și cântam și mă legănam și mai trăgeam un fum și îmi mai ștergeam o lacrimă și îmi mai umpleam paharul iar. Voiam să mă îmbăt și să îmi vomit și mațele în fața mamei când o să vină dimineață. Voiam să-mi vadă suferința și să-mi spună iar că sunt o cauză pierdută și că Adela îmi face rău, dar poate că eu îi fac rău Adelei. Poate că eu sunt cea care o determină să se comporte așa. Și dacă eu aș fi de fapt cauza a tot răul care se întâmplă și se leagă de noi? Dacă tot din vina mea, accidentul ăla a avut loc? Mă simțeam vinovată și nu pentru că m-a făcut Adela să mă simt, ci pentru că toți suntem vinovați de ceva. Nu știam exact ce vină am eu, dar din vina aia clar rezultau mai multe. Mă luase amețeala. Îmi venea să mă piș, așa că mi-am dat chiloții jos și mi-am dat drumul acolo pe parchet. Nu aveam să curăț. Nu aveam să fac nimic pentru că îmi era dor de Radu, iar atunci când îmi era dor de Radu, nu prea mă mai interesa altceva. De obicei mă uitam la filme porno și mă masturbam. Îmi era lene să aprind calculatorul, așa că am aprins televizorul și am dat pe PrivateSpace unde un tip frumos cu barbă și pulă mare o futea în cur pe una urâtă cu țâțe mici. Nu îmi plăceau filmele porno. Mă dezgustau. Îmi era scârbă de ele, dar mă masturbam oricum gândindu-mă la mine și Radu. Știam că sunt bolnavă. Speram să mă prindă mama, căci ar fi fost amuzant.
Mi-am aprins încă o țigară pe care o fumam cu mâna dreaptă, iar cu cea stângă, îmi exploram vaginul.