5 ani mai târziu
Sorb încet din cana cu ceai, în timp ce strâng mai tare pătura în jurul meu și privesc în zare cum fulgii de nea cad unul câte unul, acoperind fiecare centimetru de pământ. Totul e atât de frumos, încât nu îmi pot dezlipii ochii de la acest tablou impresionant.
Chiar dacă mereu am urât frigul și am încercat pe cât mai mult posibil să mă feresc de el, am iubit în aceeași măsură zăpada. Amuzant, nu-i așa? Mă fascinează de fiecare dată și îmi oferă o senzație atât de plăcută, ori de câte ori o privesc de pe fereastră. Mă liniștește și mă face să simt că indiferent de cât de mulți ani au trecut din copilărie, sufletul meu încă adăpostește un copil în el. Deși, dacă ar fi să mă iau după Aiden, aș ajunge la concluzia că tot timpul mă comport ca un copil, nu doar cu ocazia Crăciunului.
Simt cum pătura este trasă puțin mai într-o parte, ca mai apoi să revină la poziția inițială, singura diferență constând în corpul cald ce se lipește de spatele meu. Aiden mă trage cu totul în brațele sale, înconjurându-mi blând abdomenul.
— Te simți bine? mă întreabă vizibil îngrijorat.
— Mă simt perfect. Sunt foarte bine, așa că nu te mai agita atât. E doar o răceală, ce o să treacă cât de repede posibil.
— Asta și sper! Aseară m-ai speriat îngrozitor de tare, șoptește mâhnit. Și încă nu înțeleg de ce nu vrei să te atingi de medicamentele prescrise de medic.
— Fiindcă sunt bine și nu am nevoie de ele. Hope unde e?
— Unde crezi că ar putea fi? mă întreabă rânjind.
— Lângă brad! rostim râzând amândoi în același timp.
— Orice i-am spus sau promis nu au determinat-o să se miște nici măcar un centimetru. Mă întreb cu cine seamănă.
Mă priveste cu subînteleles, iar când observă că îl privesc impasibil, începe să surâdă jucăuş.
— Bineînțeles că cu tine iubitule. Nu am văzut om mai încăpățânat, rostesc brusc, făcându-l să se încrunte.
— Aici țin să te contrazic. Pe atât cât îmi seamănă Hope din punct fizic, pe atât îți seamănă ție în ceea ce privește caracterul și încăpățânarea, spune îmbufnat și chiar dacă încearcă să pară deranjat de acest lucru, mândria ce i se citește în privire relevă cu totul și cu totul altceva.
Hope Rain Anderson a venit în viețile noastre în urmă cu trei ani, iar de atunci fiecare zi este plină de fericire, dar și foarte tumultoasă. Hope este atât de energică și vulcanică, încât nu știm în nici o clipă la ce să ne așteptăm de la ea. Este mai ceva ca argintul viu, iar Aiden a început să fie cu ochii pe ea încă de când a putut să se rostogolească, însă oricât de vigilenți am fi, tot reuşeşte să ne surprindă şi să ne facă inimile să bată atât de tare, încât de fiecare dată ne mirăm că se mai află la locul lor.
— Mami! dacă Moșul a uitat de mine? vocea tristă ce se aude din pragul uşii îmi face sufletul tăndări. Pur şi simplu, nu suport să o ştiu supărată, iar când ochii mei îi întâlnesc pe a lui Aiden, îmi dau seama că nu doar eu simt asta.
Întind mâna, îndemnând-o să se apropie de noi, iar când ajunge la baza patului este ridicată şi aşezată între noi de către Aiden.
— Ştii bine că asta este imposibil. Moşul vine la toți copii şi nu uită pe nimeni, îi explic calm, pe un ton blând, menit să o liniştească.
— Mami are dreptate îngeraş! Totuşi, ştii de ce încă nu a venit Moşul?
Hope clatină negativ din cap şi îşi priveşte tată cu speranță în ochii, aşteptând parcă ca acesta să îi spună secretul care o va ajuta să grăbească venirea celui pe care îl aşteaptă cu atâta nerăbdare.
— Fiindcă el ştii că ai depăşit de mult ora de culcare şi nu este prea încântat de acest lucru. De aceea, tot ce trebuie să faci tu este să te pui la somn, iar mâine dimineață vei vedea că Moş Crăciun nu te-a uitat.
— Dar tati, dacă dorm, atunci cum o să îl mai văd? îl întreabă curioasă, privindu-l cu ochii mari, dar cu nelipsita sclipire ce îi însoțesc de fiecare dată când nu intentionează să renunțe până când Aiden nu cedează şi face exact aşa cum vrea ea.
Micuța noastră îl are la degetul mic, iar el nu îi poate refuza nimic. E de ajuns să îi tremure puțin buza de jos, iar el face tot ce vrea ea.
Încă de la început a uimit pe toată lumea cu determinarea şi încăpățânarea pe care o posedă. Să nu mai spun de faptul că am rămas surprinşi să constatăm că a vorbit perfect, încă de la primul cuvânt, reuşind să pronunțe corect fiecare literă, spre deosebire de majoritatea copiilor.
— Dacă te vei încapățâna ştii bine că lucruriile nu se vor schimba. Trebuie să mergi să dormi, iar mâine dimineață vei vedea ce daruri ai primit.
Decid să intervin, căci dacă îl las pe Aiden de unul singur, nu vom ajumge nicăieri. Uneori, chiar ajung să mă întreb cine e adultul şi cine e copilul dintre ei doi.
— Fie, o să aştept până mâine să văd ce am primit, concluzionează în cele din urmă, cu un botic bonsumflat, care ne face să izbucnim în râs, spre mirarea micuței noastre.
O trag în brațele mele şi îi depun un sărut pe frunte, iar după ce îi urez somn uşor, îl las pe Aiden sa o ia în brațe şi să o ducă în camera ei.
A devenit un obicei, ca Aiden să o însoțească la culcare, iar dimineața să fiu eu cea ce îi dă trezirea, însă de fiecare dată sfârşesc în cadrul uşii de la dormitorul ei, ascultând poveştiile pe care tatăl ei i le spune seară de seară.
Hop e fascinată de fiecare cuvânt ce iese din gura lui, iar Aiden e fascinat de tot ce ține de ea.
Acum, când privesc acest cadru minunat, pot spune cu mâna pe inimă că am primit mai mult decât mi-aş fi dorit şi aş fi meritat. Am o familie frumoasă, care mă face extrem de fericită şi lângă care simt că fiecare clipă este un dar de nepretuit.
Mă îndepărtez încet, pornind spre salon şi mă opresc în apropierea bradulului.
Trag adânc aer în piept, umplându-mi plămânii cu mirosul său proapăt.
Aud paşii lui Aiden, iar în câteva clipe îl simt cum se pozitionează în spatele meu, îngropându-şi chipul în părul meu şi inhalându-mi mirosul.
După atâta timp, nu a renunțat la obiceiul ăsta a lui, şi chiar dacă nu îl înțeleg m-am obişnuit deja şi am renunțat să îl mai întreb de ce o face.
— Mă faceți să vă caut prin toată casa Doamnă Anderson?
Râd scurt la auzul numelui şi la faptul că de fiecare dată când îl rosteşte nu îşi poate ascunde posesivitatea şi mândria din voce.
— Şi îți faci griji din cauza asta?
— Ştii bine că nu este loc în care să te ascunzi, iar eu să nu te pot găsii! îmi spune sigur pe el, şi după atâta timp ştii bine că aşa şi este.
Trag adânc aer în piept şi îmi așez palmele peste ales sale, acoperind cu totul abdomenul meu ce încă este plat.
— Te-ar deranja dacă ai primi cadoul acum şi nu mâine dimineață? îi adresez întrebarea extrem de emoționată și neștiind încă cum să îi dau vestea.
— Tu și Hope sunteți cel mai frumos cadou pe care l-am primit în toată viața mea. Nu am nevoie de nimic altceva, decât de oportunitatea de a vă dărui toată dragostea mea și de a vă arăta în fiecare zi, de astăzi înainte, cât de mult vă prețuiesc și cât de fericit sunt că vă am.
Izbucnesc instant în plâns, lacrimile ieșind la suprafață fără a le putea opri. Dacă ați crezut că între timp Aiden și-a mai pierdut din romantism și farmec, ei bine, vă înșelați amarnic. A rămas la fel, reușind mereu să mă surprindă și să mă facă să rămân fără cuvinte în fața lui. De fiecare dată reușește să îmi facă inima să tresalte și corpul să mi se topească la fiecare declarație pe care mi-o dăruiește.
— Te iubesc! Te iubesc nespus de mult! șoptesc printre sughițuri.
— Și eu! Ești începutul meu, sfârșitul meu, veșnicia mea! Ești totul iubito! îmi spune în timp ce îmi șterge cu blândețe fiecare lacrimă ce mi-a pătat obrajii.
— Mi-ai fost mereu alături și m-ai ajutat să îmi găsesc drumul, iar pentru asta îți mulțumesc. Alături de tine am învățat ce e iubirea și cât de înalte sunt culmile pe care aceasta te înalță. Totuși, acum după atâta timp, ai fi dispus să mai lași în inima ta pe încă cineva? îl întreb zâmbindu-i ștrengărește și mișcând sugestiv una dintre mâinile sale de-a lungul abdomenului meu.
— Adică? Vrei să spui...? bolborosește cu neîncredere, dar cu o voce încărcată de emoție
Aprob frenetic, cu zâmbetul pe buze și cu un alt rând de lacrimi ce tocmai și-au făcut din nou simțită prezența.
— Ești minunată! Vă iubesc! Pe tine, pe Hope, și mai ales pe minunăția asta ce, încă nu a văzut lumina soarelui, dar care este deja extrem de iubită și așteptat. Ești nemaipomenită! Chiar ești.Te rog, nu înceta niciodată să mă iubești.
— Niciodată Aiden! Absolut niciodată.
— Bine deoarece nu voi permite ca acest lucru să se întâmple!
Ridic capul și îmi lipesc buzele de ale lui, scurt şi apăsat, iar mai apoi mă cuibăresc mai bine la pieptul său, închizându-mi strâns ochii și ascultându-i ritmul inimii. În toată această liniște și euforie, un gând îmi trece prin minte. Nu am fost bine mereu.
Nu am fost fericiți tot timpul, dar nici învăluiți în toată acea furtună de durere.
Am luat-o uşor. Pași mici dar siguri.
Ne-am ascultat reciproc, ne-am dat șansa de a ne reproșa fiecare acțiune și de a ne ierta fiecare greșeală.
Am ales amândoi să lăsăm totul în spate, căci iubirea noastră e mai presus de toate.
În fond, ce poveste de dragoste e aceea ce nu are în urmă nici un gram de suferință?
Ce viață am fi trăi unul departe de celalalt? Plina de resentimente și de agonie? Cu siguranța că așa ar fi fost.
Și totuși, am avut puterea și înțelepciunea să o luam pe celalalt drum, chiar dacă eram abia la început.
Aiden a fost, este şi o să fie singura mea iubire! Şi mereu o să fiu recunoscătoare că am avut şansa să îl întâlnesc şi să descoper cât de mult te poate înălța dragostea.
Sfârşit
Crăciun fericit dragilor!
Îmi pare rău pentru întârziere, însă mi-a fost destul de dificil să reintru în poveste după o pauză scurtă. Îmi cer scuze dacă ete puțin cam forțat capitolul, însă am scris ceea ce am simțit.
Nu am o stare de spirit prea bună şi regret că nu am reuşit să vă ofer ceva mai bun.
Pentru mine acest Crăciun nu a fost aşa cum mi-am dorit, iar singura mea dorința a fost să vă pot oferi un mic cadou, în semn de mulțumire pentru toate momentele în care mi-ați fost alături!