Oftez pentru a nu știu câtea oară în ultima jumătate de oră, însă se pare că bărbatul din fața mea nici nu observă. Continuă să tot vorbească, făcând parcă abstracție de faptul că mai am foarte puțin fie să adorm, fie să îmi ies complet din minți.
Îmi rotesc privirea în jur, de data asta fără nici o jenă și fără a încerca să fiu discretă, așa cum am făcut în ultimele minute. Când ochii îmi zboară peste cuplurile zâmbitoare ce stau la mesele din apropiere îmi vine să mă dau singură cu capul de ceva. Ce o fi fost oare în mintea mea, de am acceptat să ies la cină cu cel mai plictisitor coleg pe care îl am la muncă?
Alex amețito! Conștiința mea ține morțiș să îmi amintească de fiecare dată motivul pentru care mă aflu aici. Totuși acum că mă gândesc mai bine, satisfacția pe care am simți-o în momentul în care i-am văzut chipul livid de furie a lui Alex când am acceptat să ies cu Adam, pălește în comparație cu starea pe care o am acum.
Simt că în orice moment o să îmi rup maxilarul la cât de tare l-am forțat pentru a putea să zâmbesc. Mă bucur, însă de faptul că Adam nu îmi dă nici o ocazie de a spune ceva. Vorbește neîncetat de la începutul serii și chiar mă întreb cum de nu am observat la muncă cât de narcisist este.
Stau ca pe ace, rugându-mă să se termine cât mai repede masa aceasta și să pot pleca naibii acasă, cât încă ultima fărâmă de răbdare nu m-a părăsit. Și când mă gândesc că totul se întâmplă din cauza neghiobului ăluia. Nu putea și el să stea departe de mine și să nu mă facă să iau decizii pripite? Astfel, acum mă aflam în cu totul și cu totul altă parte, nu la un pas de a-l pocni pe cel din fața mea.
— Allison! Ești atentă?
— Sigur, răspund pe un ton sec.
— Nu mi-ai povestit încă, de cum a fost în perioada pe care ai petrecut-o în Italia.
Bineînțeles că nu i-am spus nimic, cum aș fi putut să fac din moment ce a vorbit doar el? Oare chiar nu realizează cât de plictisită și iritată sunt, la mai puțin de o oră de când mă aflu în compania sa? Presupun că nu, dacă e să mă iau după modul în care mă privește. Încrederea din ochii săi și din gesturile lui, mă derutează și irită în aceeași măsură.
— Nu sunt prea multe de spus, a fost...
— Apropo, habar nu aveam de faptul că încă se mai discută prin companie despre contractul pe care l-am încheiat acum câteva zile cu firma din Elveția. Incredibil, nu mi-a venit să cred când am auzit. Și nu o să îți vină să crezi de ce am mai auzit...
Că ești cel mai plictisitor, idiot și agasant bărbat? Ei bine, nu numai că știu acest lucru, dar tocmai mi-ai oferit și confirmarea.
Și restul e deja istorie. Mă las pe spătarul scaunului cu o durere de cap infernală și cu nervii la pământ. Doar o minune mă mai poate scăpa din situația asta, însă la cum mi-a mers în ultima perioadă, acest lucru e exclus.
— Allison!?
— Tu ce cauți aici?
— Trebuie să admiți că destinul ne tot face să ne întâlnim.
— Nu confunda soarta cu ghinionul crunt Pattison, mă răstesc furioasă la el.
Ochii săi pătrunzători mă analizează lent, iar când privirile ni se conectează simt cum un val de electricitate îmi trece cu rapiditate prin tot corpul. Toată furia pe care am simțit-o în urmă cu doar câteva secunde dispare ca prin magie, lăsând în urma ei o multitudine de sentimente contradictorii. Totuși, totul durează mult prea puțin. Alex își mută brusc privirea, fixând-o asupra lui Adam, iar seriozitatea și postura lui sobră mă fac să mă cutremur. Nu știu cu ce intenții a venit, dar dacă e să mă iau după modul în care se uită la Adam, atunci cu siguranță nu sunt pașnice deloc. Ba chiar, mă aștept ca din clipă-n clipă să înceapă să se certe.
Contrar așteptărilor mele, ochii lui Alex revin cu rapiditate asupra mea, parcă făcându-i în ciudă lui Adam și comportându-se ca și cum acesta ar fi invizibil.
— Ai crezut că o să fac o scenă? mă întreabă pe un ton jos, asigurându-se că vorbește suficient de încet pentru ca cei din jurul nostru să nu îl audă, însă suficient de tare pentru ca Adam să o facă.
— Nu te cunosc suficient de bine pentru a îndrăzni să trag concluzii în privința ta.
Maxilarul i se încordează, iar pumii săi strâng atât de tare spătarul scaunului, încât mă mir că încă nu l-a rupt.
Nu numai că văd durerea pe care tocmai i-am provocat-o, dar o și simt, căci e aceeași ce mă mistuie și pe mine. Tocmai am renegat tot ce s-a petrecut între noi, dar prefer să fie așa decât să îl las să descopere cât de adânc a reușit să pătrundă în mintea și inima mea.
— Tu poate că nu, însă eu cred că te cunosc mai mult decât o faci tu! tonul său coboară mai jos, făcându-l mult mai fermecător.
Îi simt respirația atât de aproape de buzele mele, încât uit de tot și de toate. Nu mă mai interesează absolut nimic. Singurul lucru de care mai sunt conștientă este apropierea dintre corpurile noastre și prăpastia pe marginea căreia ne aflăm din cauza pasiunii ce a izbucnit între noi.
— Totuși, în orice război trebuie să știi când trebuie să te retragi, murmură șoptit înainte de a se îndepărta brusc și de a păși cu pași mari spre ieșirea din restaurant.
Panica și frica pun stăpânire pe mine și încerc pe cât posibil să ignor inima ce-mi bate nebunește în piept. Știam că va veni și ziua asta și că o să fiu nevoită să înfrunt totul, dar după atâta timp nu mă simt nici pe departe pregătită să o fac.
Am fost conștientă de atracția dintre noi încă de la început. Ba mai mult, am știut că nu e ceva de moment și că toată electricitatea ce își făcea simțită prezența ori de câte ori mă atingea, prevestește ceva mai mult. Și totuși, m-am încăpățânat să nu recunosc absolut nimic. M-am comportat agresiv și rece cu el, însă totul a fost în zadar. Alex a văzut de fiecare dată ceea ce încercam să ascund. Mi-a citit sufletul ca pe o carte deschisă, iar eu l-am lăsat de fiecare dată să o facă. La urma urmei, cum aș fi putut să îl opresc când făcea exact ceea ce îmi doream și după care tânjeam?
Între noi a fost ceva încă din prima clipă în care viețile noastre s-au intersectat, dar eu m-am mințit singură spunându-mi că nu-i așa. Nu am dat nici o șansă iubirii noastre!
Am fost mult prea speriată. Am crezut că nu voi face dacă într-o zi inima mea nu-mi va mai aparține. Am preferat să îmi îngrop orice sentiment pe care îl simțeam pentru Alex, astfel încât în momentul în care el ar fi plecat de lângă mine, eu să rămân cu sufletul întreg. Dar nu a fost așa!
Nu înțeleg cum am ajuns să fiu dependentă de el, să tânjesc după atingerea sa, să mă desființeze cu o singură privire, dar să mă reconstruiască la loc cu zâmbetul lui.
Cât de întortocheată este dragostea! Te lasă să trăiești cu iluzia că deții controlul, iar la final ajungi învăluit complet în ea.
Mi-e frică. Mereu mi-a fost și încă sper că Alex a putut să vadă și asta. De fiecare dată mi-a repetat că îmi admiră caracterul, curajul, ambiția pe care o am. Și dacă e așa, atunci de ce acum nu dau dovadă de toate aceste lucruri? De ce încă ne chinui pe amândoi și nu mă ridic de pe scaunul acesta? Cât oare o să ne mai prelungesc agonia? Cât o să mai reneg fiecare întâlnire, îmbrățișare și clipă petrecute împreună?
Nu mai pot amâna inevitabilul! Eu și Alex ne aparținem unul altuia, iar acum știu. Știu că trebuie să las toate temerile în spate și să lup, căci numai gândul unui viitor fără el alături de mine îmi face corpul să se cutremure de teroare.
Mă ridic brusc de pe scaun, atrăgând o serie de priviri asuprea mea, dar ăsta este ultimul lucru care mă mai interesează.
— Ce naiba faci? Doar nu mergi după cretinul acela? mă întreabă oripilat.
— Ba chiar asta intenționez să fac, rostesc suav, încercând să îmi opresc orice pornire nervoasă.
— Ai înnebunit complet.
— Dacă asta înseamnă să fii îndrăgostit, atunci ai perfectă dreptate.
— Mi-e milă de tine, zice sec, ca mai apoi să își concentreze atenția asupra mâncării din fața sa.
— Și mie de tine Adam, dar știi de ce? îl întreb pe un ton ridicat. Fiindcă ești o scârbă!
Țip în timp ce mă îndrept spre ieșire, nu înainte de a-i surprinde expresia șocată de pe chip. E clar că nu se aștepta să am o asemenea reacție, însă nu regret absolut nimic. În plus, nici nu îmi pasă de ce părere și-a făcut despre mine. În acest moment tot ce contează este Alex. Sper doar să nu mă fi trezit prea târziu la realitate...
Aerul rece de afară mă izbește direct în față. Este începutul lui Octombrie, însă am impresia că e mai degrabă Decembrie. Îmi strâng mai bine haina în jurul corpului și privesc agitată prin parcare. Chiar dacă e imposibil, încă sper că Alex e aici.
La cum arăta când a plecat, nici nu știu în ce direcție ar fi putut să o ia. L-am rănit, și nu doar acum. Au existat o mulțime de momente în care i-am provocat suferință, dar nu știu de ce, acum am impresia că i-am dat lovitura finală.
Înghit în sec și-mi simt ochii umezi. Nu m-am gândit niciodată că s-ar putea sătura de toate capriciile mele și că ar putea pleca.
— Ți-am lipsit atât de mult, încât ai decis să mă aștepți? șoapta pe care o aud în spatele meu îmi face inima să pompeze puternic și corpul să mi se cutremure din cauza fiorului ce îl străbate.
Zâmbesc în timp ce lacrimile îmi pătează obrajii roșii din cauza aerului rece. Același lucru mi l-a spus și în ziua în care ne-am reîntâlnit pe scările din blocul său, iar dacă atunci am simțit doar furie, acum sunt copleșită de toate sentimentele ce pun stăpânire pe mine.
Bucurie, pentru că îi aud glasul, ușurință fiindcă nu m-a părăsit, dor deoarece mi-a lipsit în fiecare secundă de când a pășit afară din restaurant, și nu în ultimul rând, iubire și recunoștință fiindcă nu a încetat să creadă în noi.
— Ești aici, rostesc emoționată.
Alex mă privește cu intensitate, însă nici nu cuvânt nu se desprinde de pe buzele sale. Oftez, neștiind la ce să mă mai aștept. Poate m-am grăbit și am tras concluzii pripite. Poate nici nu m-a așteptat și e doar o coincidență faptul că ne-am întâlnit, dar nu pot să mai tac. Chiar dacă e prea târziu, prefer să îi spun tot ce simt.
— Îmi pare rău! Știu că am greșit, că nu am făcut nimic altceva decât să fug de tine, de mine, de noi...însă mi-a fost frică! Muream pe interior în fiecare zi fiindcă nu puteam să dau frâu liber sentimentelor. Am știut de cum te-am cunoscut că am să ajung să te iubesc mai mult decât orice pe lumea asta, și m-am speriat. Nu am vrut să fiu lăsată baltă, nu de tine, îi spun printre suspinuri.
— Și eu care mă așteptam să mă pocnești din nou. Continui să mă surprinzi pe zi ce trece.
Mâinile sale puternice mă trag spre el, prinzându-mi talia și strângându-mă la pieptul său. Își lipește buzele de fruntea mea, depunând un sărut cast, după care coboară lent spre obrajii ce încă mai păstrează urmele lacrimilor ce i-au pătat. Cu grijă sărută cursul fiecărei picături de apă vărsată de ochii mei.
Simt cum corpul îmi ia foc datorită atingerilor lui, iar respirația mi se oprește.
— Nu te-aș lăsa niciodată, murmură șoptit, sprijinindu-și bărbia de umărul meu. Ești atât de complicată, dar nu aș putea să renunți niciodată la haosul pe care l-ai adus în viața mea.
Nu m-am gândit niciodată că vom ajunge aici. Nu mi-am permis să visez la acest moment, iar acum simplul fapt că mă aflu în brațele sale mă face să simt că mă sufoc. Nu am făcut nimic altceva decât să îl resping, iar el mă iubește...
— Cum mai poți să îmi fi alături după modul în care m-am comportat? șoptesc încet.
Râde scurt, ca mai apoi să îi simt respirația peste buzele mele. Mă sărută lent și blând în colțul gurii, și chiar dacă tânjesc după mai mult, nu fac nici o mișcare.
— M-ai vrăjit imediat ce ți-am văzut ochii superbi și ți-am auzit glasul. Te iubesc cu bune și rele. Te vreau exact așa cum ești, chiar dacă sunt conștient că o să ajung să încărunțesc în următoarele lui și cel mai probabil nici nu o să ajung să iau prima pensie.
Dau să ripostez, dar termin prin a-mi fi închisă gura cu încă o atingere castă a buzelor lui.
— Cu toate astea te iubesc și vreau să fiu cu tine. Asta dacă vrei și tu.
— Vreau! exclam entuziasmată, afundându-mi capul la pieptul său.
Dintr-o dată simt cum o vântul începe să bată din ce în ce mai tare, iar mâinile să îmi fie acoperite de ceva umed și rece. Cu greu mă dezmeticesc, dar când îmi ridic privirea și o întâlnesc și pe a lui Alex, un surâs îmi iese printre buze.
— Ninge! rostim amândoi odată.
— Ninge în Octombrie, adaug după puțin timp. E superb Alex!
— Așa-i, dar eu am în fața mea ceva și mai superb. Știi la ce mă refer?
Clatin din cap, așteptând cu nerăbdare să îi aud răspunsul.
— Femeia care mi-a dat toată viața peste cap și m-a făcut să simt iubirea.
Nici nu îmi dă ocazia să mai spun ceva, căci în următoarea secundă își izbește buzele de ale mele, capturându-mă într-un sărut plin de dor și înfometat. Mă sărută și mă atinge de parcă încearcă să mă domine cu toată ființa lui, într-un mod prin care râvnește la mai mult, la ceva pe care nu am fost în stare să îi ofer până acum. Buzele noastre se mișcă puternic, căutând să domine, însă mă simt atât de pierdută, încât nici nu mai știu cine a câștigat.
Abia acum știu clar ce îmi doresc. Îl iubesc și nu aș putea vreodată să mă opresc din a face asta. Vreau din tot dinadinsul să rămân blocată în realitatea asta și să mă bucur de absolut tot ce îmi rezervă viața alături de el.
Ştiu că am spus că voi reveni curând cu următorul capitol, însă din păcate nu a fost aşa.
Lucrez pe timp de vară, iar dupa 14 ore de muncă , e cam complicat să îmi găsesc inspirația de a scrie.
Sper că acest capitol a fost pe placul vostru.
Ne auzim curând la următorul capitol!