Oftatul pe care îl scot din nou este singurul ce sparge liniștea în care dormitorul întunecat este scufundat.
Mă răsucesc în așternuturile moi, încercând să găsesc o poziție confortabilă care să mă facă să adorm, însă totul pare a fi în zadar.
Furioasă şi totodată prea iritată abandonez gândul de a mă mai odihni în noaptea asta. Mintea îmi este mult prea încărcată, iar sufletul prea sfărmat în mii de bucățele, ce par că s-au pierdut pentru totdeauna. Lacrimi grele şi amare alunecă pe obrajii mei, parcă făcându-mi în ciudă şi ținând morțiş să îmi arate cât de distrusă sunt pe interior.
Frustrată de toată această situație arunc cu forță plapuma şi mă ridic ca trăznită în picioare. Bâjbăi cu mâna prin cameră până ce reușesc să aprind lumina, însă ochii mei par a nu fi de acord cu schimbarea bruscă, așa că o închid la loc și mă mulțumesc doar cu lumina difuză de la veioza de pe noptieră.
Trăgând aer adânc în piept mă așez în cele din urmă pe fotoliul de lângă geam. E destul de clar că nu voi reuși să adorm. Dormitorul în care mă aflu mi se pare mult prea străin și rece, însă nu am avut suficientă putere de a intra în cel pe care l-am împărțit cu el, de aceea am preferat să îmi petrec noaptea în cel pentru oaspeți. Și la cum stau lucrurile, cred că această seară se va transforma în mai multe.
De când am plecat, lăsându-l pe Aiden în birou, dorința de a îl suna a crescut din ce în ce mai mult, însă am decis că rănile mele erau prea proaspete și mult prea adânci pentru a putea vorbi cu el. Nu mă simt deloc pregătită pentru a purta o discuție cu el. Dacă l-aș avea în fața mea nici nu știu ce aș face. Oare aș alunga totul din minte, aș uita cuvintele lui și m-aș arunca în brațele sale sau nici nu l-aș putea privi fără a izbucni în plâns? M-am gândit în fiecare secundă ce a trecut că poate exagerez eu, că orgoliul din mine mă face să acționez așa, dar când îmi revin în minte fiecare gest și vorbă aruncată conștientizez că el chiar m-a crezut în stare de ceea ce m-a acuzat. El chiar nu a avut încredere în mine și a fost capabil să mă rănească intenționat. A tăiat în carne vie, ca și cum nimic din ce am trăit până în acel moment nu ar fi contat, ca și cum relația noastră nici nu ar fi existat. A fost în stare să lase totul în urmă și să mă judece într-un moment în care a lăsat furia să îl conducă.
Toate îmbrățișările, săruturile, mângâierile, șoaptele de iubire și atingerile noastre au fost lăsate uitării, ne mai având nici o importanță. Cum pot eu să mai sper la un viitor alături de el când nu există încredere?
Durerea cruntă pe care o simt în piept mă lasă fără aer, iar când plămânii mei reușesc să facă rost de oxigenul mult lipsit, simt cum fiecare gură de aer mă arde. E atât de cumplită toată această durere, încât mă întreb dacă au meritat acele zile de fericire, de care am avut parte pe parcursul relației noastre. Oare am greșit când am acceptat toată bucuria care mi s-a oferit fără nici o ezitare? Poate că da, iar acum destinul e hotărât să mi-o dovedească.
Dacă nu l-aș fi cunoscut niciodată pe Aiden nu aș fi știut câte îți oferă iubirea. El m-a învățat să iubesc, dar a reușit să îmi arate și cât de tare poți fi rănit.
Scârțitul ușii și ecoul pașilor de pe parchet mă scot din gândurile în care m-am afundat. Deși sunt conștientă de prezența sa, nu am curajul să mă întorc și să îl privesc. Simt că nu aș rezista!
Îl aud cum pășește încet, ca și cum nu ar știi ce să facă, și oricât de mult aș vrea să îi spun să se oprească, cuvintele nu vor să iasă. Cu coada ochiului îl observ la o distanță extrem de mică de mine, iar din instinct mă dau puțin mai în spate. Oricât de mult îl iubesc, în acest moment nu vreau să mă atingă, să îmi vorbească sau să stea în preajma mea. Cred că amândoi avem nevoie de puțin timp pe care să îl petrecem singuri și să reflectăm la cele petrecute.
— Nu te feri de mine!
— De ce? îl întreb în batjocură. Tu nu ai făcut la fel? De fapt, nu, greșeala mea. Tu mi-ai cerut să nu te ating, rostesc sec, privind într-un punct fix și evitând orice contact vizual.
Amintirea acestui lucru mă arde pe interior, și știu că dacă l-aș privi în acest moment tot echilibrul meu ar dispărea. S-au adunat mult prea multe, încât mă mir de calmul pe care îl dețin acum și de faptul că încă nu am clacat.
— Iubito, îmi pare atât de rău, spune spășit, privindu-mă cu prudență. Tot ce am făcut sau am spus a fost fost ca o reacție la ceea ce am văzut și...
— Și ce ai văzut Aiden? îl întrerup, întorcându-mă spre el și privindu-l urât. Nu ai văzut absolut nimic! continui pe un ton mult mai ridicat decât mi-am propus. Te-ai lăsat acaparat de furie și m-ai învinovățit de ceva ce nici nu am făcut. Sau dacă e să mă iau după tine, am făcut o greșeala imensă nu?
— Iubito...
— Nu vreau să aud nimic. Cred că am ascultat prea mult, iar acum e rândul meu să vorbesc. L-am îmbrățișat pe Erwin, nu am de ce să neg lucrul acesta, și mi se pare că ți-am greșit în vreun fel. Am fost împreună Aiden, iar acum nu pot să mă prefac că am uitat și să îl ignor. E adevărat că nu ne-am despărțit în cele mai bune relații și nici nu am păstrat legătura în toți acești ani, și nici nu o să o păstrăm, însă faptul că el a considerat că are nevoie să poarte o discuție cu mine înainte de a merge mai departe, nu mi se pare o lipsă de respect la adresa ta. Nici nu am știut că o să vină, am fost uimită când l-am văzut, iar ceea ce tu susții că ai văzut nu a fost nimic altceva decât o îmbrățișare prietenească de rămas bun. Din momentul în care el a ieșit din birou a fost clar că nu o să nu mai vedem și că fiecare o să meargă pe drumul lui. Iar tu ce ai făcut? Mi-ai cerut să nu te ating, m-ai acuzat că aș fi capabilă să te înșel și m-ai întrebat dacă nu cumva am stabilit deja o întâlnire cu el pentru mai târziu, când singurul lucru pe care trebuia și aș fi vrut să îl faci era să mă crezi că nu a fost nimic altceva decât un gest amical.
Mă opresc din vorbit, trăgând aer adânc în piept. Aiden deschide gura dorind să vorbească, însă clatin din cap și îl opresc. Nu vreau să aud nimic, nu acum când simt că dacă nu voi lăsa la suprafață o mică parte din durerea ce mă mistuie o să mă sufoc.
— Susții că mă iubești, însă cum poți spune asta când tu nu ai încredere în mine? îl întreb retoric. Și dacă asta nu ar fi suficient, mă crezi în stare și de ce e mai rău, rostesc amar cu glas tremurând.
— Te iubesc mai mult decât orice pe lumea asta! îmi spune panicat, în timp ce încearcă să mă tragă în brațele sale. Mă feresc fără să stau pe gânduri, făcându-l să clipească de câteva ori, arătând la început din ce în ce mai surprins, după care să arate de-a dreptul terifiat.
— Uite în ce stare suntem. Nici măcar nu pot să te ating, exclamă bulversat.
Îl privesc tăcută, ne îndrăznind să spun ceva. La urma urmei nici nu știu ce să spun. Gândul că am ajuns în situația asta mă copleșește și uimește și pe mine. Pierdută în gânduri nu îmi dau seama când ajunge atât de aproape de mine, și nici când dintr-o dată mă trezesc trasă în spre el, lovindu-mă de pieptul său tare, dar care emană atâta căldură și care m-a făcut mereu să mă simt protejată.
— Poți să îmi spui că ne-am pierdut și că nu putem să ne mai regăsim? mă întreabă șoptit, dar accentuând fiecare cuvânt în parte.
— Vreau să cred că nu, spun într-un final. Îmi doresc să nu mă gândesc la posibilitatea asta, însă hai să nu negăm că nu suntem departe de acest lucru.
Revelația acestui lucru mă lovește atât de fulgerător și puternic, încât clachez. Izbucnesc atât de tare în plâns, lăsându-mă moale în brațele ce mă mângâie liniștitor pe spate. Furioasă pe mine însămi de slăbiciunea de care dau dovadă, mă zbat în brațele încleștate în jurul meu, în încerc area de a mă elibera, însă totul este în zadar. Aiden mă ține mult prea strâns.
— Iartă-mă, șoptește în nenumărate rânduri.
Vocea îi sună pierdută, și știu că regretă tot ce mi-a spus, dar nu pot să-l iert atât de repede. Nu mai pot și nici nu îmi mai doresc să las de la mine și să îi dau șansa ca pe viitor să facă la fel.
— Cred că amândoi avem nevoie de puțin timp în care să reflectăm la ce s-a întâmplat, rostesc de îndată ce mă simt capabilă de a vorbi.
Aiden pare că nici nu m-a auzit, însă știu că nu e așa, dovadă fiind faptul că mă strânge dureros de tare în brațe, ca și cum se teme că în momentul în care ne vom despărții din îmbrățișare, totul dintre noi se va termina.
— Nu te voi lăsa să mă părăsești, îmi spune printre dinți.
Mă îndepărtez de el, reușind să pun o mică distanță între noi, însă felul în care mă privește mă termină. Nu suport să îl văd în halul acesta. Durerea lui e și a mea.
— Dacă aș fi vrut să te părăsesc nu aș mai fi fost aici, în casa ta.
— Casa noastră, se răstește făcându-mă să tresar. Și din câte îmi amintesc, dormitorul nostru este la câteva camere depărtare.
— Foarte bine, cred că distanța asta o să ne ajute, mormăi ironic.
Depășit de situație, îl observ cum își trece ambele mâini prin păr, ciufulindu-l și mai tare decât era.
— Nu suport nici măcar gândul de a mă afla în acel dormitor.
Cuvintele îmi ies atât de repede printre buze, încât abia când le înțeleg sensul îmi dau seama ce prostie am putut scoate pe gură. Îmi strâng ochii dureros de tare, însă deja e prea târziu să mai retrag ceva.
— Și crezi că eu o să pot știind că tu nu ești alături de mine? privirea descumpănită pe care mi-o aruncă, aproape că mă face să las totul naibii și să mă arunci în brațele lui, dar reușesc să mă stăpânesc.
— Te iubesc, dar m-ai rănit atât de tare. Vreau doar să ne acordăm puțin timp și să ne gândim la noi fiindcă oricât de mult îmi doresc un viitor alături de tine, fără încredere acest lucru nu va fi posibil.
— Nu pot să te las să te îndepărtezi de mine. Nu pot fir-ar să fie să te pierd! țipă înfuriat și plin de disperare.
— Te rog doar să nu mă obligi să plec. Nu acum când nu pot și nici nu vreau să îți dau încă drumul. Nu vezi că ne facem mai mult rău acum? Nu vezi că nu mai poți retrage ce ai spus? Nu îi dai seama de gravitatea lor? îl întreb cu voce tremurândă, fiind pe punctul de a izbucni din nou în plâns.
— O să îndrept lucrurile, mă asigură serios, mângâindu-mi extrem de blând chipul.
Văzând că nu mă retrag, își face curaj și își îngroapă fața în părul meu, inhalându adânc mirosul, ca mai apoi să se retragă brusc și să plece, lăsându-mă singură.
Mâine e o nouă zi, îmi repet în minte în drumul meu spre pat.