M-am uitat mai nedumerită ca niciodată la Lucas, în timp ce el a apucat recalcitrant plicurile din mâna mamei mele. M-am ridicat din în picioare, și aproape am amețit din cauza vitezei, dar am ignorat și am dat să vorbesc.
"Ce sunt alea, Lucas?" Am arătat cu degetul spre acele plicuri din mâna lui, iar el nu mă privea deloc, ci se uita doar la plicuri dezorientat. "Spune-mi, Lucas, de ce ai plicuri de la Washington State Universiy?" Pe măsura ce observam că nu vrea să spună nimic, mă agitam tot mai mult și pulsul creștea.
"Nu sunt nimic." A spus într-un final, cu privirea ațintită pe orice altceva în afară de ochii mei.
"Minți. Mă minți pe față." Mi-am pus mâinile în șolduri, și am făcut un pas mai aproape de el, ca să-l fac să mă privească în ochi.
"Eu mă retrag..." Am auzit-o pe mama spunând, dar nu m-am concentrat deloc asupra ei, ci insistam doar pe Lucas care nu avea curajul să mă înfrunte.
"Las-o baltă, nu sunt nimic am spus." A plecat de lângă mine, și s-a așezat pe pat, ținând strâns de plicuri.
"Dă-mi să văd atunci." Am întins mâna, dar el s-a uitat la mine de parcă eram vreo nălucă. "Știu că minți, Lucas."
"De ce ești atât de sigură că mint?" A început să se răstească deja, și nu vreau să îmi imaginez ce va urma.
"Pentru că ai plicuri de WSU iar tu îmi spui că nu sunt nimic!" Gesticulez către plicurile din mâna lui.
"Pentru că nici eu nu știu ce sunt!" S-a ridicat din nou în picioare, intimidându-mă cu înălțimea sa.
"Deschide-le. Nu o să termin asta până când nu văd cu ochii mei ce sunt. Știi câte variante îmi fac în cap?" A tăcut. "M-ai auzit? Deschide-le!"
S-a uitat la mine ucigător câteva secunde, apoi apucase marginile unui plic furtunos și a tras de ele de parcă îl enervau. A scos hârtia dintr-un plic, și a despăturit-o la fel de vehement.
A început să citească, ochii săi fugind de la un rând la altul. Îi luse cam mult să citească, fapt care mă face să cred că a citit-o de mai multe ori.
După ce a terminat, s-a așezat pe pat, și și-a băgat fața între palme, încă ținând între degete hârtia.
"Ce?" Am întrebat neliniștită, vrând să știu ce a citit. "Ce e?" Am continuat, dar când am văzut că nu spune nimic, am luat chiar eu hârtia din mâna lui și am început să citesc.
Un singur cuvânt citit și deja am simțit că văd negru și că nu mai găsesc suficient oxigen ca să pot respira. ADMITERE.
Am citit printre rânduri, ca să ajung exact acolo unde trebuia. ADMIS.
Am aruncat foaia pe jos, și simțind cum mă ia amețeala, m-am așezat pe pat, la o distanță mică față de Lucas. Mi-am trecut degetele prin păr, și am început să respir greoi.
"Ai fost admis." Am îndrăznit să spun, iar el și-a lăsat capul pe spate și a oftat din toți rărunchii. "De ce nu ești fericit?" M-am uitat într-un punct fix pe podea, și știam că urma să încep să plâng fără oprire, dar eram atât de obosită mintal încât nu mă mai puteam ascunde.
"Pentru că știu că tu nu ești fericită." A spus, și chiar mi-a provocat un chicot răsuflat replica sa. Mai putea să spună așa ceva?
"De ce te prefaci că îți pasă dacă eu sunt fericită sau nu?" Am spus cu o voce atât de stinsă, încât nu sunt sigură că m-a auzit.
"Ce? De ce spui asta? Bineînțeles că îmi pasă dacă ești fericită." A încercat să se facă mai aproape de mine, dar m-am tras imediat. Nu aveam de gând să îi mai permit să se apropie, nu după asta.
"Ba nu, nu îți pasă. Dacă îți păsa măcar puțin, mi-ai fi spus și mie că ai de gând să aplici la facultatea asta. Crezi că meritam să aflu așa? Când aveai de gând să îmi spui și mie? În ziua în care te mutai? Îmi spuneai un 'Mă mut, rămâi cu bine.' și gata, scăpai?" M-am ridicat în picioare, și când a vrut să se ridice și el, l-am oprit.
"Nu, nu e așa." A scuturat din cap negativ. "Nu știam cum să îți spun. Mereu mi-am dorit să merg la facultatea asta. Nu am prins niciodată ocazia perfectă, iar timpul a tot trecut..."
"Dar ce credeai? Că o să te opresc? Că o să îți spun să nu mergi? M-ai mințit din nou, și din nou. Ai spus că te oprești. Mi-ai promis asta, Lucas. M-am săturat să îmi tot ascunzi lucruri și să le aflu așa, venind de nicăieri. Sunt sătulă de minciuni și trădări. Iar asta, a umplut paharul."
"Și ce vrei să fac acum? Sau ce ar trebui să însemne că ești sătulă?"
"Ți-am spus de atâtea ori că relația asta nu o să funcționeze dacă tu continui să mă minți. Iar asta nu e un lucru mic." Am făcut o scurtă pauză, încercând să îmi stăpânesc lacrimile. "Ce vreau eu să faci? Ce vrei tu să faci! Habar nu am ce ar trebui să înțeleg din faptul că ai aplicat la facultatea asta fără ca măcar să vorbești cu mine. Aveai de gând tot timpul ăsta să te muți în Pullman fără să te gândești și la mine. Nu m-ai luat deloc în considerare, așa că nu știu dacă mai are măcar rost discuția asta cu mine."
"Nu e adevărat! Te-am luat în considerare! Eu doar...credeam că..."
"Că ce, Lucas? Ce credeai?"
"Credeam că te vei muta cu mine în Pullman."
Mi-a căzut fața. Credea că o să mut cu el în Pullman? Glumește, nu? Trebuie să glumească. Nici măcar nu știu și nu sunt în stare să îi spun ceva. E prea mult pentru mine, din nou. Și iarăși sunt dominată de toate emoțiile interioare, pentru că fără să vreau anticipez unde poate ajunge situația. Și nu e bine.
"Vorbești serios? Tu chiar credeai că o să las totul în Seattle și o să mă mut imediat în Pullman?" Deși nu dă un răspuns, sunt deja sigură care e răspunsul. "Acum înțeleg de ce erai așa pornit pe mine când am spus că nu aș face ce face Melissa. Pentru că suntem în exact aceeași situație, dar eu, spre deosebire de Melissa, habar nu aveam ce ai tu de gând să faci!"
"Dar nu te înțeleg! De ce nu ai vrea să te muți cu mine în Pullman? Te înscrii la un liceu din Pullman, o să îți faci prieteni noi, o nouă viață. Am destui bani cât să ne întreținem pe amândoi, nu trebuie să îți faci griji în privința asta. Care e problema?"
M-a luat o durere infernală de cap.
"Tu chiar nu înțelegi că nu e vorba despre asta. M-ai mințit după a nu știu câta promisiune, mi-ai ascuns atâta timp lucrul ăsta crezând că imediat ce o să îmi spui, o să las totul și o să te urmez. De parcă eu aș depinde în totalitate de tine."
"Nici eu nu știam că aveam să fiu admis, nu ți-am ascuns nimic."
"Oh, te rog, Lucas, era clar că vei fi admis, ai luat punctaj maxim în examene! Nu mai minți! Și chiar și așa, tot mi-ai ascuns faptul că ai aplicat acolo. Aveam dreptul să știu la ce mă pot aștepta! Acum mă simt ca ultimul om...De ce îmi faci asta? De ce îmi ascunzi lucruri de parcă nu aș putea să le înțeleg? Iar acum, tot ce ți-a rămas de făcut este să mă părăsești."
"Nu te părăsesc." A făcut un pas în față, și a încercat să îmi prindă mâinile, dar le-am tras. "Nu ne despărțim doar pentru că eu trebuie să mă mut din Seattle." A încercat să îmi prindă din nou mâinile, și a fost o greșeală că l-am lăsat să o facă, căci am început să suspin și să plâng.
"Și cum crezi că va funcționa? Nu pot să mă mut din Seattle. Optezi pentru relație la distanță? Știi cum s-au terminat majoritatea. Și cum crezi că va funcționa dacă tu continui să ascunzi chestii?"
"Ai aflat tot ce ai avut de aflat. Și îți promit că nu o să mai fac rahatul ăsta..doar nu te despărți de mine, Mia. Nu pot să te las să faci asta."
"Nu îmi mai promite, că o să o încalci din nou! Nu am aflat tot ce am avut de aflat. Încă nu știu nimic de tatăl tău. Încă nu știu nimic despre faptul că nu vrei să mă lași să intru în camera ta. Încă nu știu de ce nu vrei să ai încredere în mine. Încă nu știu!" Mi-am tras din nou mâinile dintr-ale sale, și am început să mă plimb agitată prin cameră, ștergându-mi lacrimile cu podul pălmii.
"La dracu, Mia! Știu, știu că sunt o persoană complicată, iar tu mereu ai știut asta! De ce te plângi tocmai acum? Încerc, chiar nu vezi? Mă străduiesc, mereu am făcut-o, să fiu așa cum vrei. Capabil să te iubesc și să fiu într-o relație. Nu înțeleg de ce nu vezi cât de mult mă chinui să nu stric ceva, pentru că și eu știu cât de repede pot strica orice lucru bun din viața mea." Și-a ridicat tonul iarăși, și a început să gesticuleze frenetic cu mâinile prin aer. "Vrei să știi ce e cu tatăl meu? Fie! Tatăl meu e la dracu în închisoare. Fericită să afli încă un lucru futut despre mine și familia mea? Și te rog să mă scuzi că nu îmi face plăcere să vorbesc despre cât jalnic e totul din viața mea."
În închisoare? Tatăl lui e în închisoare?
Ăsta era ultimul lucru la care m-aș fi putut gând, și în niciun caz nu mă așteptam la un așa lucru. Ce ar trebui să îi spun acum? Să-i spun că văd cât de mult se străduiește și totuși nu este de ajuns? Să-i spun că se străduiește până într-un anumit punct și acolo se oprește?
Știm amândoi cum sunt relațiile la distanță, privite dintr-o perspectivă realistă. Chiar dacă sunt posibile, e greu să duci așa o relație. Dorul, lipsa, dorința, nevoia, tânjirea...toate sunt prezente, și nu le pot îndura, căci nu am un caracter rezistent la astfel de sentimente. Nu pot duce o relație la distanță.
"Îmi pare rău pentru tatăl tău, si îmi pare rău că viața e uneori nedreaptă și că te-a făcut să treci prin asemenea lucruri, dar niciodată nu este totul perfect! Uită-te la familia mea, e la fel de patetică. Și chiar și așa, chiar nu vezi că niciodată nu te-am mințit? Nu înțeleg de ce ai mereu tendința să mă minți sau să îmi ascunzi lucruri importante. Nu pot să mai fac asta, să mă astept mereu la câte o surpriză de genul în care mă minți."
"Și acum ce? Te desparți de mine?" A venit din nou periculos de aproape de mine, iar vocea lui era gâtuită, abia rostise întrebarea.
"Tu practic mă forțezi să o fac, Lucas! Nici măcar acum, în momentul de față, nu recunoști gravitatea situației. Te muți în Pullman iar eu aflu abia acum, din greșeală! Nici măcar nu îmi vine să cred că tu chiar faci asta." Cu ochii înecați într-un fond roșiatic, i-am privit irisurile sale verzi și amărâte, care încercau cumva să mă mențină acolo, hipnotizată, dar nu reușeau. Sunt mult prea dezamăgită, tristă și mințită. E mult prea mult.
"Eu te forțezi să o faci? Chiar îmi spui asta? Nu îmi vine să cred că tu chiar nu realizezi cât de egoistă ești acum." O lacrimă l-a trădat, și i s-a scurs pe obraz în jos, până pe buzele sale pline. "Eu încerc să vin cu propuneri ca relația asta să meargă, pentru că am nevoie de tine în viața mea, iar tu refuzi orice spun și îmi spui că te forțez să te desparți de mine. Eu nu pot renunța la facultatea asta, și sunt obligat să mă mut acolo. Încerc să fac să meargă, dar tu nu vrei să mă lași. Ok, dă-i drumul, desparte-te de mine. Fă-o. Dar să știi că motivul despărțirii nu sunt eu în totalitate."
Și-a șters lacrima de pe obraz, și după o ultimă privire adâncă în ochii mei, și-a mișcat picioarele spre ușa camerei mele.
"Când vei pleca?" Am avut curajul să îl întreb, dar genunchii îmi tremurau. Eram lipsită de energie din nou, și încep să cred că nu prea mai am șanse să reacumulez energia pe care o aveam o dată.
"În două săptămâni." S-a oprit în fața ușii, cu spatele la mine, și mi-a răspuns, cu aceeași voce ștrangulată.
În doar două săptămâni? Atât mai aveam eu timp de petrecut cu el înainte să se mute cu totul? Apoi, avea să mă părăsească, așa cum o face și acum.
Mă uitam la spatele lui, și nu sunt capabilă să îi mai spun ceva, pentru că știu că nimic din ce îi spun acum, nu va putea schimba situația.
A așteptat să o fac, să îi răspund, dar văzând că nu o fac, exact așa cum a venit, așa a și plecat.
Trântitul ușii m-a făcut să mă cutremur, de parcă ăsta era ultimul lucru care a mai rămas de făcut între mine și el. Nu știu ce se petrece, dar în același timp știu, iar sufletul meu e atât de rupt și dărăpănat, stors și lovit, încât tot ce mai pot face este să îmi plâng de milă.
Părinții mei au plecat, prietenele mele au plecat, iar acum Lucas a plecat.
Mă simt din nou așa cum m-am simțit acum câteva luni, când eram bântuită de sentimentul de singurătate. Doar că atunci Lucas a fost cel care m-a scos din lumea aceea, iar acum nu mai rămăsese nimeni care să mă ajute.
Nu puteam să accept că lucrurile noastre aveau să se termine așa, în felul ăsta toxic și debusolant. Simt că trebuie să fac ceva, să mă lupt cu ceva, dar nu îmi găsesc punctul de sprijin care să mă împingă să fac ceva ce îmi doresc, pentru că tocmai a ieșit pe ușă, și în două săptămâni, va ieși de tot din perimetrul meu. Iar eu mă simt legată de mâini, pentru că inima-mi plânge după el, dar mintea îmi interzice și îmi ceartă dorințele după ceva care mă amăgește în continuu.
Nu am soluție.
Nu credeam că o să pot să simt atâta durere, și totuși să fiu atât de îndrăgostită de persoana care o cauzează.
Mi-am rupt propia-mi inimă iubindu-l.
_______
*
Atât vă spun : nu vă speriați. Și ascultați melodia de la media, it's priceless.
Kisses.❤️