11 Februarie 2012
acoperă-mă să nu mă vadă
tremur și mi-e frig
iar ei nu trebuie să mă afle
căci dacă mi-ar desface inima
ar ști că mi-e dor
și nu vreau
și ar ști despre ceea ce nu mai simt de când ai plecat
sau de când ei te-au luat de lângă mine
și nu vreau.
*
- Unde e Radu? am zgâlțâit-o.
- L-au luat, a răspuns absentă privind în gol.
- Poliția?
Nu a mai răspuns. Și-a aprins o țigară - normal - și puteam să jur că am văzut lacrimi în ochii ei mari și albaștri. Dar evita să mă privească pentru că ura să fie văzută când plânge sau când e atât de vulnerabilă. Indiferent de ceea ce s-a întâmplat sau nu cu Radu îmi dădea fiori pe șira spinării pentru că nu aveam cum să nu fiu panicată atunci când prietena mea cea mai bună mă sună plângând să îmi spună că Radu... e ceva în neregulă... și-și nu știu unde l-au dus și n-nu știu ce o să se... întâmple și mi-e frică pentru că... nu vreau să-l pierd și știu că dacă l-au luat... NU o să-l mai aducă vreodată înapoi. Așa că din moment ce ea nu urma să îmi spună nimic, m-am gândit la singura variantă care îmi părea plauzibilă: A fost arestat pentru posesie de droguri. Așa că acum, universul meu se distrugea pentru a mia oară. Și stomacul mi s-a făcut ghem și am simțit nevoia să vomit pentru că mi se făcuse rău și eram neliniștită. Nu pentru că dacă Radu fusese arestat, urmam noi, iar ăsta e cel mai stupid motiv pentru care mă apucaseră toate căldurile. Radu era al nostru și nu putea pur și simplu să putrezească în închisoare.
- E vina mea, a zis la un moment dat după câteva minute de liniște, privind în gol, rozându-și pielițele de pe marginea unghiilor, fumându-și țigara.
- L-ai dat în gât?
- Da.
- De ce? am ridicat tonul fără să vreau.
- Pentru că dacă o ține tot așa, o să moară și am nevoie de el, înțelegi?
- Și soluția ta ca el să scape de dependență este să-l dai în gât la poliție? mă enervasem.
- Ce polție, Ștefania, ești proastă? a țipat și s-a ridicat de pe canapea. A aruncat țigara neterminată pe geam.
- Nu l-au arestat?
- Hai că ești chiar proastă! E la dezintoxicare.
Asta era mult mai rău.
- De ce ai făcut asta? m-am încruntat.
- Ți-am zis, nu mai suport să văd cum e atât de dependent și plânge ca un nebun într-un colț întunecat al camerei când nu mai are bani să facă rost. Ți-am spus că mi-a vândut lănțișorul ăla al meu... de argint?
- Ăla care avea un cerb ca pandantiv?
- Da. Nu știu câte grame a luat pe el, dar cert e că s-a închis în cameră și nu mi-a dat nimic, a zis și s-a așezat înapoi pe canapea. Știi cât iubeam lănțișorul ăla? Știa asta.
Da, știa. Iar ironia face că...
- Ironia face că el mi l-a făcut cadou, a continuat în locul meu.
- Când o să-i dea drumul?
- Niciodată! a țipat. Tu chiar crezi că ăia sunt proști? Tu crezi că aia e pușcărie ca să-i dea drumul după un termen fix? O să-l externeze când o să-și vindece dependența, adică niciodată pentru că e un drogat care nu o să-și revină!
- Și noi ce suntem? am oftat.
- Mă abțin.
Drogate, curve, bețive...
- Suntem iremediabile, a zis.
Da, suntem.
- Îl putem vizita?
- Cred că da, dar el nu o să vrea să mă vadă.
- De ce? am întrebat.
- Pentru că mă urăște. Pentru că știe că eu am sunat să vină să-l ia, iar atunci când au spart ușa și l-au luat pe sus a zbierat la mine și mi-a zis ceva de genul: Ești o curvă proastă... Te urăsc... Nu pot să cred că mi-ai făcut asta... Să-mi sugi pula de nenorocită ce ești... Când ies de aici, te calc în picioare, târâtură ce ești... Trădătoareo... Mă piș pe morții tăi, să mă scoți de aici și tu și curva de Ștefania, ca să nu vă omor când mă întorc... Ai auzit, fă? Dracu' vă ia, pizde proaste... Mai e necesar să continui? L-au scos cu greu din casă.
- A zis că sunt curvă?
- Da, a zis. Să fim serioase, Stef. Știi și tu ce ai făcut la ziua lui Victor.
- Eram beată, mi-am luat singură apărarea.
- O muie rămâne o muie în orice fel de circumstanțe.
- Asta nu mă face curvă, mi-am dat ochii peste cap.
- Dar suntem oricum niște curve și merităm să ne omoare când iese de acolo, a zâmbit, iar eu nu aveam habar ce fel de intenție a avut cu genul ăla de zâmbet.
- Dar eu nu am făcut nimic, am continuat.
- Ești sigură, Stef?
- De ce fumezi Dunhill? Credeam că ți se face rău și îți vine să vomiți de la ăsta roșu, am remarcat.
- Pentru că merit să mi se facă rău și să vomit.
- Nu te mai învinovăți, serios. Și-a făcut-o cu mâna lui.
- Dar merit.
- Voiai să moară într-o supradoză? devenisem serioasă și speram să îmi răspundă la fel de serios.
- Mă duc să iau țigări, a zis și s-a dus în cameră să se îmbrace.
Dar eu nu am făcut nimic... mi-am zis.
Încetează să îți mai iei singură apărarea, curvă egoistă ce ești. Ești întotdeauna la fel de vinovată, mi-a zis altă voce din capul meu.