•Când Madeline s-a plantat în dreapta mea, arătându-mi profilul ei de pasăre preistorică, am simțit că-mi stă inima-n loc.
•În mod sigur avea un hard disk în loc de creier și Windows 7 pe post de inimă.
•Era ca o boală care începea să mă roadă pe dinăuntru. Nu mai eram eu însumi. Dar nici nu băteam toba pe toate drumurile.
•Viața mea căpăta un sens. Nu mai era atât de plictisitoare. Eram tras în sus. Aveam mintea ocupată. Trebuia să înțeleg cine era și de ce era așa. Îmi voi dedica viața ca s-o înțeleg pe Madeline.
•Silueta ei amintea de un personaj scos dintr-un film de Tim Burton, jumătate om, jumătate monstru, cu un mers de sperietoare cromată.
•Pentru că atunci când sunt în fața ei am impresia că mintea mea se ascunde ca să sufere și nu-mi vine nicio idee de conversație.
•Pe această planetă invizibilă cu ochiul liber, poate era normal ca o fată să nu aibă picioare.
•Prea mult mister ucide misterul
•Ca o marionetă articulată, mult prea spoită, a cărei expresie jucăușă nu reușea să mascheze durere din privire.
•Există o spaimă mai mare decât toate celelalte, pe care evităm să o înfruntăm fiindcă ne pune într-o situație pentru care nu vrem să ne pregătim: moartea.
•Ceea ce vindecă este percepția unei legături de încredere în momentul durerii și asocierea acestor două lucruri. Nu trebuie să retrăiești ceea ce a fost deja trăit în trecut, ci să retrăiești sau chiar să trăiești efectele asociate evenimentului într-un cadru protector, cu un sprijin, o prezență afectuoasă și înțelegătoare.
•-Stai așa, că eu nu văd care e problema. De ce să nu spui „te iubesc"? Ești handicapată, nu mută.
-Pentru că a spune „te iubesc" înseamnă a aștepta ca șă celălalt să îți răspundă la fel. Ca un efect de oglindă, un ecou al iubiri. Altfel nu are rost. E tot suferință inutilă.
•-Ce-i cu povestea asta cu fata fără picioare?
Gustul sărutării ei pe buze. O umezeală de gel de duș.
-E ca o sirenă, mamă. Cu reflexe argintii.
•Atunci m-am hotărât să învăț muzică. Acolo am găsit o lume pe măsura mea. O lume fără limite. O lume făcută din ecuații matematice și mistere. O perpetuă călătorie între creier și emoție, între rațional și indicibil.
O poveste despre un băiat și o fată, Hervé Mestron