And it's breaking over me
A thousand miles down to the sea bed
Found the place to rest my head
Never let me go
Never let me go
Never let me go
Never let me go
And the arms of the ocean are carrying me
And all this devotion was rushing out of me
In the crushes of heaven for a sinner like me
But the arms of the ocean delivered me
- Never let me go, Florence + The Machine
*
- Cum a murit? am întrebat-o imediat ce am ajuns.
- Cum mor bătrânii. Închid ochii şi nu se mai trezesc, mi-a spus.
Încăperea era plină. Lumea purta negru. Lumea plângea şi jelea. Lumea urla şi vorbea lângă sicriu. Lumea tăcea. Lumea se gândea. Adela luase ecstasy. Eu priveam.
Nu ştiam ce să spun. Nu voiam să spun nimic pentru că dacă spuneam, aş fi izbucnit într-un plâns isteric, căci la naiba, nu aveai cum să nu o adori pe femeia aia. Iar simplul fapt că o vedeam albă, nemişcată, cu buzele-i vineţii, acoperite de un ruj roşu, ieftin şi chipul slăbit, retuşat de un machiaj nepotrivit, într-o cutie de lemn pe care, dacă ar fi putut-o privi chiar ea ar fi scuipat-o şi ar fi spus că suntem dilii şi că nu putem să o lăsăm în barca aia urâtă ca naiba, îmi provoca greaţă. Era cald aici. Parcă luase ea tot aerul şi-l risipise undeva, într-un loc despre care să nu ştie nimeni sau poate că l-a luat cu ea, acolo, cine ştie. Nu mi-aş fi putut imagina o lume fără ea, darămite propria ei casă, acum invadată de străini, oameni pe care probabil nici ea nu-i plăcea şi nici ei pe ea, dar totuşi se prezentau ori de politeţe, ori de gura sau ochii vecinului.
- Cine dracu' sunt oamenii ăştia? a zis Adela dintr-o dată, vizibil scârbită.
- O ura pe Verginica de la 2, nu-i aşa? am râs cu lacrimile în ochi.
- Ura aproape toţi vecinii ăştia greţoşi. Uite-o şi pe Dorina, a arătat cu degetul spre vecina de vis-a-vis, o femeie durdulană, destul de bătrână, cu o voce enervant de piţigăiată şi Parkinson. Pff, nu am suportat-o niciodată, povestea Adela calmă. Ţin minte că atunci când eram mică şi stăteam numai aici, la mamaie, venise şi stacojita asta cu vocea aia care mă zgâria pe creier şi nu ştiu cum s-a făcut că am intrat val-vârtej în bucătărie şi având 4-5 ani, am început să o înjur, nu că asta ar fi o scuză pentru că aş înjura-o şi aici, acum. E de precizat. Apoi îmi amintesc că începuse să râdă pentru că probabil credea că glumesc, iar atunci am luat o sticlă de apă jumătate plină şi i-am aruncat-o în cap urlând de nervi. Lu' mamaie îi venea să râdă, dar se abţinea din respect. Era o femeie foarte respectuoasă. Am fugit în dormitor apoi. M-am simţit atât de bine să o pun la punct pe târfa aia, iar partea bună e că mamaie nu mă certase deloc. Nici ea nu o suporta, dar şopârla venea mereu pe aici în vizită fără să întrebe dacă îi doreşte cineva compania tragică. Oricum, îţi vine să crezi că gelatina asta tremurândă încă mai trăieşte bine-mersi cu Parkinson în timp ce mamaia mea, bine sănătoasă, a murit în somn? Să mă piş pe cine face regulile astea de rahat, a izbucnit în plâns la sfârşit. Am luat-o în braţe.
- O să fie bine, Adela, ai să vezi. Linişteşte-te.
Ce consolare de rahat, Ştefania.
- E, o să fie bine pe dracu', a mormăit ştergându-şi lacrimile. Era machiată. Negreala i se scurgea pe obrajii roşii, în timp ce ea continua să-şi frece ochii şi să împăştie creionul pe toată faţa. Nu îi păsa de cum arăta acum şi de ce naiba i-ar păsa? Înţelesesem. Se dădea cu dermatograf în prostie pentru că era frustrată, agitată şi nu îşi putea controla nervii şi restul emoţilor curente. Şi-a scos oglinda din buzunar şi şi-a fixat machiajul cu încă o linie stridentă de creion pe linia apei. Şi-a tras nasul şi şi-a privit mânjala de pe faţă. Nu o deranja. În plus, sunt foarte calmă, a continuat. Am luat ecstasy şi mă simt bine. Zâmbea.
- De ce ai luat ecstasy?
- Ca să nu mai plâng, în pula mea. Ca să mă liniştesc şi să nu o iau razna pe aici pentru că dacă o fac, o să mă ducă la nebuni.
- Ţi-am adus un pachet de ţigări, i-am zis şi i l-am întins. Şi-a aprins o ţigară şi a început să fumeze, privind în gol, încercând să-şi stăpânească lacrimile ce reîncepeau să-i iasă din ochii ăia superbi, albaştri, strălucitori de la ecstasy.
Undeva în mulţime, era mama Adelei. Nu o mai văzusem de mult şi bănuiesc că nici fiică-sa. Nu o să mint şi o să spun clar că era îmbrăcată ca o prostituată care făcea trafic de droguri şi carne vie, iar acum era sub acoperire. Verifica dacă e bun terenul. Doar partea cu traficul nu era adevărată. Tunsoarea ei în formă de bob nu îi mai dădea aceeaşi alură tinerească pe care obşinuia să o facă alături de nuanţa aia superbă de galben pui, iar până şi eu am observat că slăbise ca naiba de când nu o mai văzusem şi devenise chiar mai scheletică decât Adela. Bine, Adela nu era scheletică. Adela era doar slabă, înaltă, frumoasă, perfectă. Maică-sa nu era acum decât un cadavru umblător. Amândouă o uram pentru că a decis de mult să-şi ia angajamentul de mamă denaturată care dă foarte rar pe acasă. Oare ştie ce e în bucătăria aia? Oare îi pasă? Nu.
- Nu mai fuma aici, i-a zis Adelei imediat ce s-a apropiat de noi. Bună, Ştefania.
- Sărut'mâna, am zis din politeţe, metaforic, căci mi-ar fi scârbă să ating mâna aia despre care nu se ştie pe unde a mai umblat recent.
- De ce să nu fumez? Fumez mereu aici cu mamaie. Nu cred că se va supăra dacă îi aduc un omagiu.
A oftat.
- Tata de ce nu a venit? E prea ocupat cu noua lui familie oribilă şi jalnică şi nu poate să ajungă să-şi vadă mama moartă?
- Adela, ţi-am zis că a pierdut avionul şi nu a reuşit să ajungă. Nu ar fi lipsit niciodată de la...
- Nu, eu cred că a pierdut noţiunea timpului în timp ce se futea cu noua lui nevastă cu ţâţe prea mari şi faţă prea urâtă, a întrerupt-o. Cred că din cauza asta a pierdut avionul şi nu a putut să ajungă. E ok, oricum nu vreau să-l văd.
Şi-a stins ţigara într-un pahar cu apă.
- Adela...
- Uite şi tu, Ştefania, în ce hal a machiat-o mama, şi-a îndreptat atenţia către mine, ignorând-o pe Amanda. Tu crezi că e fericită cu verdele ăla pe ochi şi buzele alea roşii în nuanţă de prostituata no.1. E al tău mamă, nu? Rujul, a zâmbit Adela.
- Ai grijă, o să te plesnesc.
- La înmormântare? Atinge-mă şi îţi facem rost şi ţie de un coşciug. Măcar atât respect să ai faţă de mamaie Irina dacă o vizitezi din an în Paşte. Şi tu şi tata. Pleacă, a scâncit, lacrimile curgându-i din ochi pentru a nu ştiu câta oară.
După ce a plecat, Adela a deschis gura din nou:
- De ce pula mea au adus tabloul ăla aici? Sunt tâmpiţi? Nici măcar nu e ea!
- Nu e? am întrebat-o privind mai atent tabloul în care era pictat o femeie tânără, frumoasă, cu obrajii rozaii şi ochii căprui, deţinătoare a unui zâmbet clasic, fermecător, senzual. Era întinsă pe un pat, îmbrăcată fiind într-o cămaşă de satin subţire,uşor transparentă, care îţi permitea să vezi, de altfel, sfârcurile unor sâni mari, rotunzi, frumoşi.
- Nu, a oftat. Minţea pe toată lumea că ea e în tablou doar ca să se dea mare, dar mie mi-a spus adevărul, să ştii: ”Nu ştiu cine dracu' e aia, dar eu eram şi mai frumoasă. Nimeni nu m-a pictat, da-r-ar boala în ei de bărbaţi.”, a reprodus cu acelaşi ton pe care îl folosea Irina.
Am râs amândouă, apoi am plâns, apoi iar am râs şi iar plâns până au trecut trei zile iar noi am ajuns să stăm fumând la umbra unui copac de lângă Cimitirul Belu pentru că am căzut de acord că ne-ar face rău să privim slujba, apoi să ne luăm la revedere de la mamaie Irina în timp ce o grămadă de vecini plâng sau se prefac. Era prea gălăgie.
- Doamne, cât o să-mi lipsească ciorba ei de legume, doamne, a zis Adela. Eram obsedată de ciorba aia. Era singurul fel de ciorbă pe care-l mâncam. Zilnic. Aproape la fiecare masă. D-aia mă pişam prea des, a râs la un moment dat.
- Ciorba aia era perfectă, am aprobat-o, privind în gol. Era cald.
- O să ne ia o eternitate să nimerim combinaţia perfectă de ingrediente. Nu o să reuşim.
- Fă, mai potoliţi-vă cu ciorba aia că m-aţi înnebunit. Întruna ciorbă, ciorbă, ciorbă, ciorbă. Mai mâncaţi dracu şi altceva, doar n-oţi trăi numai cu ciorbă, am citat-o pe Irina atunci când noi veneam la ea tocmai de la capătul celălalt al lui 311 ca să mâncăm ciorbă şi ba mai mult, să luăm şi la pachet nu ştiu câte borcane. Eram obsedate.
- Încă nu-mi vine să cred că a murit, a oftat şi şi-a stins ţigara la jumătate. Mai ales primăvara. Iubea primăvara. Mai avea o lună. După aceea putea să se ducă pentru că ura vara, în schimb. Mai putea să rămână măcar până se termina Mai.
- Adela, Alex mi-a spus nişte chestii... am deschis subiectul în cel mai nepotrivit moment, când mi-am reamintit, adică.
- Nu acum, te rog, mi-a spus fără să mă privească.
- Dar când?
- După ce mă întorc de la mare.
- Pleci la mare? am întrebat şocată pentru că nu mi-a spus.
- Mda, şi-a întors capul spre mine. De 1 Mai. Plec dimineaţa, mă întorc seara.
- Şi mie când aveai de gând să-mi spui?
- Nu voiam să te simţi prost pentru că ştiu că maică-ta nu te lasă, mi-a explicat evitându-mi privirea.
- Cu cine te duci?
- Alex, Victor, Ana, Marius...
- Intenţionezi să te culci cu Alex şi Victor în acelaşi timp sau de ce pula mea îi iei pe amândoi? am ridicat tonul ieşindu-mi din minţi.
- Poate. Care e problema ta?
- Problema mea e că te-ai culcat cu un tip de care-mi place şi ba mai mult, intenţionezi să fie ceva de durată.
- Îl putem împărţi dacă vrei, mi-a zâmbit.
- Eşti chiar idioată.
- Şi dacă nu eram cu el ce? Oricum nu te place, să ştii. De ce să nu mă bucur şi eu de ceva, ha? Eu de ce nu am voie să fiu cu cineva de care îmi place şi de către care sunt plăcută? Ai tu prioritate în faţa mea? Îmi place de el. Eu i-am cerut numărul atunci în Centru, eu i-am aflat numele, eu am vorbit cu el în timp ce tu te îmbătai ca o nesimţită şi trăiai în lumea ta! s-a răstit la mine. Am şi eu dreptul la fericire, da? M-am săturat să stau singură în apartamentul ăla jegos în timp ce tata îşi creşte noi copii în America, mama se fute pentru bani, iar frate-meu e băgat la dezintoxicare. Pur şi simplu m-am săturat să mă culc cu fiecare tip bun pe care îl văd doar pentru că sunt dependentă de sex şi am nevoie să fiu plăcută de către cineva măcar pentru o secundă căci aparent, familia mea e destrămată şi nu mai există. Să te fut în gură, Ştefania! Am nevoie de o relaţie, de cineva care să mă iubească, ok? M-am săturat să fiu văzută drept o jucărie sexuală, o curvă nenorocită de către fiecare javră cu care mă culc. Am nevoie de ceva real şi nu poţi să pretinzi că eu îţi distrug ţie visele, cretino! Tu măcar ai o mamă care te îngrijeşte. Eu am pliculeţe de cocaină în sertarul de la noptieră care să mă facă să uit că sunt o cauză pierdută. Eşti o egoistă!
Plângea. Plângea pe bune şi se înroşise la faţă ca naiba.
- Ia-ţi ţigările şi du-te-n pula mea!
Le-am luat. Am tăcut. Eram varză pentru că şi eu plângeam.
Iar după ce a plecat, mi-am aprins una şi am izbucnit într-un plâns isteric. Şi am plâns. Am plâns fumând.