(Sau presupun că am o nouă prietenă)
Trebuie să fie o glumă - da, o glumă nesărată. Refuz să cred că Hermione Granger, Prefecta de la Cercetași, e sufletul meu pereche.
Mai întâi, mă gândesc la ea în dimineața asta și vreau să fim prieteni și acum asta?! Imposibil! E o coincidență, trebuie să fie, dar mă îndoiesc că vraja minte despre noi. La urma urmei, te-ai aștepta ca un farmec de genul ăsta să acționeze corect, nu-i așa?
Notă către sine: trebuie să discut cu Ashley și Justin despre vrajă.
Încerc să alung gândul în timp ce intrăm în Marea Sală pentru prânz. Blaise știe ce s-a întâmplat, dar nu cred că Pansy are vreo idee. Mă simt cumva prost că am lăsat pe dinafara problemelor mele cu sufletul pereche; ea (a) este fată și (b) merită să știe.
Ne așezăm, eu și Blaise mai aproape de Cercetași. Pansy se uită la mine, apoi la Blaise, apoi mâncarea apare în farfurii.
- Ce ți s-a întâmplat? mă întreabă.
- Abia ce a aflat cine e sufletul lui pereche, răspunde Blaise.
Fața lui Pansy se luminează imediat, pe buze înflorindu-i un zâmbet luminos. Poate e bucuroasă pentru mine, poate nu mai poate de nerăbdare să bârfească despre asta - sincer, nu știu. Fetele au fost dintotdeauna un mister pentru mine, dar presupun că va trebui să învăț să le înțeleg, din moment ce sunt 99% că Hermione e fată tot timpul.
- Cine e? întreabă Pansy. Apreciez enorm faptul că n-a folosit vreun pronume, mai mult pentru că asta înseamnă că încă nu mi-am dat seama de aspectul ăsta al sinelui meu, ceea ce e adevărat.
- Păi... Blaise își duce mâna la ceafă, ezitând. Eu sunt cel care ar trebui să ezite, în numele lui Merlin!
- E de la Cercetași.
Pansy se oprește din mâncat și își pune furculița pe marginea farfuriei.
- Hermione Granger?
Aproape mă înec.
- Cum ai știut?
Apoi mă uit la Hermione, de parcă o plac pe bune, ca să văd dacă a auzit ceva din conversația noastră. Nu pare probabil, dar s-a mai întâmplat; acum râde cu prietenii ei, neinsultându-ne pentru că noi am insultat-o la rândul nostru. Da, avem felul ăsta de relație ciudată.
- E evident, răspunde Pansy. Mă uit la ea, cerându-i din priviri să explice. Păi nu, nu e, dar ea e sufletul tău pereche, nu-i așa?
- Încheietura ei e tot galbenă, spun eu. Presupun.
Pansy se uită la Blaise, dar nu arată vreo anumită emoție pe chip - e probabil ceva despre care nu știu și nu vreau să știu. Deci continui să mănânc, din moment ce pare singurul lucru pentru care nu voi fi dat afară.
Tata o să mă omoare! A avea pe cineva născut din Încuiați - și mai deștept decât tine - ca suflet pereche e mai rău, presupun, decât a avea un iubit, în cazul meu. Mă întreb ce blestem voi avea de îndurat; Cruciatus? Sau poate o vrajă, ceva ca Sectumsempra.
Da, încă mi-o amintesc și încă am niște cicatrici pe piept de la rahatul ăla.
Dar am alte lucruri mai presante de făcut, precum să vorbesc cu Hermione, să-i spun lui Hermione și, oh, s-o fac pe Hermione și pe mine să acceptăm asta. Nu știu cum va reacționa, dar nu cred că va fi prea drăguț - suntem inamici, până la urmă. Poate că s-a gândit la o potențială pretenie între noi, sau poate că nu; eu am făcut-o. Și ar fi grozav, dacă n-ar fi sortită să devină ceva mai mult.
Totuși, eu încă nu înțeleg. Nu simt nimic pentru ea - nici iubire, nici ură. Chiar dacă acum știu că ea e sufletul meu pereche, nu sunt atras de ea; e frumoasă, da, și deșteaptă, amuzantă, bună și toate calitățile pe care eu nu le-am avut niciodată, dar pur și simplu n-o simt. Fără fluturi, doar frică la gândul că aș putea s-o aduc la Conac într-o zi și s-o prezint drept „iubita mea".
Mă întorc din nou și mă uit la ea. Potter îi spune ceva și ea se întoarce de asemenea; probabil că bastardul ăla m-a văzut privind-o prima dată. Facem contact vizual pentru o secundă, apoi mă întorc la prietenii mei.
Obrajii mei sunt roșii ca o eșarfă de Cercetaș și sper că Pansy și Blaise nu vor observa.
După prânz, le spun prietenilor mei să meargă fără mine. Probabil că și-au dat seama că vreau să vorbesc cu Hermione, dar niciunul din ei nu a spus nimic; au încuviințat și au pornit spre Camera de Zi, cel mai probabil. Eu mă duc direct la Trio-ul de Aur - Potter, Weasley și Granger.
- Granger! strig eu. Hermione!
Toți trei se întorc spre mine.
- Malfoy, încuviințează Potter rece. Ce vrei?
Continui să mă uit la ea.
- Putem vorbi? o întreb. În privat.
- În niciun-
- Ron, îl întrerupe ea. O să fiu bine. Voi, băieți, puteți merge fără mine - ne vedem în Camera de Zi.
Ezitând, băieții pleacă. Hermione se întoarce spre mine - și eu nu pot decât să o observ. Părul ei castaniu e o dezordine, ca un tufiș, dar una frumoasă, ca să fiu sincer. Ochii ei căprui mă privesc, așteptându-mă să spun ceva - probabil lucrul despre care voiam să vorbesc.
Oftez; vreau să-i arăt brățara mea de lumină și să-i spun totul despre chestia cu sufletele pereche dintre noi, dar nu aici, unde putem fi văzuți - și asta ar fi bârfă de prima pagină dacă Hogwarts ar avea un ziar sau așa ceva.
- Urmează-mă, îi spun. Ea ezită - nu pot s-o învinovățesc; sunt, la urma urmei, un Malfoy -, dar încuviințează în timp ce ieșim din Marea Sală. O conduc spre sala de clasă goală pe care eu și prietenii mei o folosim ca să jucăm un joc sau să bem când Camera de Zi e plină - la etajul patru, departe de orice altă intrare. Perfectă pentru orice fel de activitate: să ți-o tragi cu partenerul tău, să bei niște Whisky-foc prietenii tăi sau să-i spui dușmanului tău că sunteți suflete pereche.
Închid ușa după ce intră ea, apoi mă așez pe o bancă - ea încă stă în picioare. Probabil că n-are deloc încredere în mine - din nou, nu pot s-o învinovățesc. Dar mi-ar plăcea s-o văd stând jos, ca și cum am fi colegi, nu dușmani.
- Ce vrei?
Ca tu să nu mă mai urăști.
- Arătă-mi brățara, îi cer eu în schimb.
Ea își pune mâna peste încheietură, prinzând lumina între robă și piele.
- De ce?
- Pe barba lui Merlin, Granger, n-o să te omor!
- Tot n-am încredere în tine, răspunde ea. Oftez, apoi îmi suflec mâneca.
- Deci?
Ochii i se măresc, ca ai lui Blaise în ora de Poțiuni. Și ea își suflecă mâneca, uitându-se la propria brățară, apoi la a mea din nou. Abia clatină din cap și se îndepărtează un pas, de parcă eu chiar m-aș deranja să mă ridic și să fac o vrajă.
- Imposibil, murmură ea. Nuanț diferite de galben, asta le-am spus lui Harry și Ron.
Mă încrunt.
- De ce le-ai spus asta?
- Nu-i treaba ta. Ah, vocea rece cu care îmi vorbește! Mă întreb va fi vreodată prietenoasă cu mine, lăsând la o parte întreaga chestie cu sufletele pereche.
Ridic din umeri.
- Păi, se pare că suntem suflete pereche, Hermione. Chiar zâmbesc, dar tot ce primesc înapoi e o privire plină de ură. Eu încerc aici și așa sunt răsplătit?! Asta ar putea fi prima dată când chiar îi zâmbesc lui Hermione din prietenie sau bunătate sau cum numesc Astropufii sentimentul ăla bun; cred că merit ceva mai mult.
- Nu spune asta! Și nu-mi spune „Hermione"! Și nu spune nimănui despre asta! Și nici nu îndrăzni să crezi că asta schimbă orice între noi!
Țipă ultima parte, scuipând cuvintele de parcă ar fi otrăvitoare.
- Da, doamnă, răspund eu ironic. Alte cereri?
- Nu mai fi un bastard!
- Și tu nu mai țipa!
Mă ridic de pe bancă, astfel că acum suntem doi elevi de anul opt țipând unul la altul într-o clasă goală. Deja ne purtăm ca un cuplu căsătorit, nu-i așa?
Hermione inspiră adânc, apoi se așază și așa fac și eu.
- Hermione- încep eu, dar mă opresc la privirea ei de gheață. Granger. Uite, știu cum se simte - cred că uiți faptul că și tu ești dușmanul meu. Sau ai fost. Se uită la mine din nou, curioasă de data asta. Se pare că suntem sortiți să fim împreună, așa că îmi pare rău că am fost nepoliticos.
N-are sens să-i spun că m-am gândit să fim prieteni; asta doar ar pune sare pe rană și nu vreau să știu ce răni m-ar paște pe mine dacă i-aș da glas.
- Mai mult decât nepoliticos, adaugă ea. Un bastard, sau chiar mai rău. Surâde și e frumos - măcar am primit un zâmbet de la ea. Încercatul chiar e bun de ceva, nu?
- Dar nu mai vreau să fiu, continui eu. Aș vrea să fim prieteni, sau ceva de genul ăsta. Și se pare că vom sfârși într-o relație, deci ai putea măcar să mă ierți.
Hermione pare să se gândească - și nu, nu se gândește mereu la fel de profund cum o face acum. Apoi, când se uită al mine, ochii îi sclipesc puțin și pe buzele ei e un zâmbet firav.
- Da, cred că pot încerca.