Sarah
Ochii îmi sunt obosiți, mintea plină de gânduri, iar inima istovită. Nu am putut să dorm deloc aseară, fapt pentru care îmi simt corpul îngreunat, de parcă o să cedeze din clipă în clipă.
Mă ridic cu greu din pat şi urmatoarea oră mi-o petrec pregătindu-mă pentru a pleca la muncă.
Deschid uşa şi cobor încet în sufragerie şi de îndată ce ajung la baza scarilor îl văd. Înalt, impunător, stă rezemat de canapea şi priveşte afară prin peretele din sticlă. Involuntar mă cuprinde nostalgia şi în minte îmi revin amintiri din momentele pe care le petreceam şi eu fix în acelaşi loc în care stă şi el, dar mai apoi îmi vin în minte discuția cu el de acum câteva zile, plecarea sa şi instantaneu starea de rău revine. Dau să mă întorc şi să plec, însă se pare că mi-a simțit prezența.
— Te rog nu mă ignora! îmi cere pe un ton rugător, iar eu nu mai ştiu ce să mai spun.
De ce nu înțelege că toate aceste lucruri îmi fac rău? De ce nu vrea să înțeleagă că nu vreau să vorbesc cu el? Poate sunt o laşă, însă prefer să renunț acum, deşi e greu. Mai bine acum decât să o fac mai târziu, efectiv nu vreau să ajung în punctul în care să realizez că mi-am pierdut timpul încercând să obțin imposibilul.
— Aiden nu are rost! M-am convins că asta nu are nici un sens şi că ai avut dreptate. Trebuie să ne distanțăm.
— O spui de parcă încerci să te convingi pe tine însăți că aşa e.
Îmi spune pe un ton acuzator.
— Sunt convinsă! mint şi încerc să mă depărtez de el, însă orice încercare îmi este oprită.
— Nu, nu eşti. Spui toate aceste prostii din orgoliu. Ai sentimente pentru mine şi nu poți nega asta.
— Nu am negat niciodată din câte țin eu mine, ba din contră. Îmi amintesc că ți-am spus în față acest lucru, iar tu ce ai făcut? Îți spun eu, absolut nimic, nici nu ți-a păsat, dar ai avut grijă să mă informezi că nu e reciproc aşa că e irelevant să aducem acest lucru în discuție. Aşa că întelege că cel mai înțelept e să nu ne mai vedem.
Ultima parte mă sfâşie pe interior şi sunt uimită că am reuşit să țin toată durerea şi să nu o las la suprafață.
— Nu vrei asta! îmi spune sigur pe el, privindu-mă serios.
— Vreau să pleci şi să nu te mai întorci. Vreau să nu îmi pierd timpul cu o persoană indecisă, care nu ştie ce vrea şi în orice moment mă poate lăsa baltă şi să plece, fără a-mi da o explicație.
— Dacă m-ai asculta atunci ai primi explicația pe care o vrei! îmi țipă în față.
— Nu mă interesează nimic din ce vrei să îmi spui, vreau doar să mă laşi în pace.
Nici nu apuc să mai spun şi altceva căci în următoarea secundă mă lipeşte de perete şi mă trezesc cu buzele sale peste ale mele.
Brutal şi furios, se împinge în mine, strivindu-mă de perete, oferindu-i gurii mele cel mai sălbatic sărut de până acum. Unul izvorât din mânie şi pasiune. Încerc să îl împing cu brațele, dar nu reuşesc să îl clintesc deloc şi mârâind îmi prinde brațele, riducându-mi-le deasupra capului şi presându-le cu ale sale.
Buzele sale mă devorează sălbatic, încercând cu ardoare să adâncească sărutul, însă nu îl las.
— Sărută-mă fir-ai să fi! îmi spune furios, pregătindu-se să mă sărute din nou.
— Dă-mi drumul.
Reuşesc să şoptesc înainte ca buzele sale să pună stăpânire pe ale mele.
— Nu! mârâie sălbatic, punând stăpânire pe gura mea.
De data aceasta atacul său este unul tandru, furia fiind total dată la o parte. Îmi depune mici săruturi pe buze şi în colțul gurii, de parcă ar vrea să mă tachineze.
Stau nemişcată, asteptând să mă elibereze cât mai repede pentru a-i putea face față şi să nu îi cedez
Într-un final, văzând că nu îi răspund, îşi trage capul înapoi, fără a-mi elibera brațele, corpul îmi rămâne presat de al său şi ştiu că este în zadar să încerc să mă eliberez.
— Nu o să renunț.
Îmi şopteşte, ca mai apoi să mă elibereze şi să plece ca o furtună, lăsându-mă singură şi confuză.
Mă simt cuprinsă de un fior rece acum că nu îi mai simt caldura corpului şi realizez cât de greu mi-a fost să îl văd plecând, fără a-l opri.
Ştiind sigur că dacă voi merge la muncă nu voi fi în stare să fac nimic, pun mâna pe telefon şi îl anunț pe Ethan că nu voi veni. Nu îi dau alte explicați şi din fericire nici el nu mi le cere. Şi nu, nu am făcut-o doar din cauza lui Aiden, am depăşit de mult perioada adolescenței si nu am de gând să zac pe canapea şi să mă îndop cu ciocolată şi înghețată, ci pur şi simplu am obosit. Am nevoie de o zi liberă, în care să mă odihnesc şi să nu mă mai gândesc la nimic. Deja simt cum tensiunea din viața personală, mi-o afectează pe cea profesională, şi nu am de gând să ajung în punctul în care să dau cu piciorul la cariera pe care mi-am construit-o cu greu.
Mă îndepărtez de perete şi păşesc uşor spre locul în care a stat Aiden în urmă cu câteva minute. Mă aşez pe marginea canapelei, privind afară şi involuntar mă întreb cum ar fi fost să nu fi plecat, să fim bine şi să stăm amândoi aici, îmbrățişați şi povestind. Probabil nu voi afla niciodată, căci Aiden nu mă vrea, nu o să ocup un loc în inima lui, oricât de mult mi-aş dori şi indiferent de ceea ce îmi spune el acum.
Nu ştiu cât timp a trecut de când stau aici, însă sunetul uşii de la intrare mă face să tresar şi să mă ridic de pe canapea.
— Dacă tot ai vrut sa plec, atunci o voi face de îndată ce îți voi spune tot ce vreau.
— Ce ar mai fi de spus? Tu nu vezi ce îmi faci? Ai intrat în viața mea şi te-ai jucat cu ea după bunul plac, fără să îți pese de mine. Ți-ai pus dorintele pe primul loc, iar când te-ai plictisit de acest joc ai deci să pleci.
— Iubito, când vei înceta să tragi concluzii pripite? Nu voi lăsa ca încăpățânarea ta să mă îndepărteze, e suficient cât ai fugit de mine.
— Eu? Eu am fugit Aiden? Dar tu? Ce ai făcut când ți-am spus că am sentimente pentru tine? copleşită de toate cele întâmplate, mă las pradă durerii şi nu fac nici un efort de a opri lacrimile ce se preling pe obraji
— De ce te-ai întors dacă mi-ai spus clar că nu vrei ca lucrurile dintre noi să evolueze şi că nu mă vrei în viața ta? Ce mai ai de spus? Ce mai vrei ca să mă laşi o dată în pace?
— Nu te pot lăsa pentru că tu esti tot ce îmi doresc. Am greşit, recunosc că m-am comportat ca un idiot în ziua aceea, dar cred că orice condamnat are dreptul la o a doua şansă. Dintr-un orgoliu prostesc amândoi ne-am ascuns sentimentele şi am luat totul ca pe un joc, iar marea mea greşeală a fost faptul că am încercat să te îndepărtez, dar mi-am dat seama cât de tare m-am înşelat.
Nu o să te oblig să faci nimic din ce nu vrei. Am o explicație pentru cum m-am comportat, însă ți-o voi spune atunci când vei vrea cu adevărat să mă asculți. Până acum mi-am călcat suficient pe mândrie şi aş face-o în continuare, dar ce rost are, dacă încăpățânarea ta nu te lasă să vezi toate aceste lucruri? cuvintele sale mă lovesc din plin şi cu greu asimilez întru totul semnificațiile lor, însă nu îmi dă răgaz să mă adun şi să îi răspund.
— Am vorbit serios când am spus că nu voi renunța, dar atâta timp cât tu nu îmi vei da un semn că lupta mea nu e în zadar, nu voi mai face nici un pas. Demonstrează-mi că încă mă vrei alături de tine, şi îți jur, că după aceea nu îți voi da drumul niciodată şi îți voi da toate explicațiile de care ai nevoie.
Îl văd cum mă priveşte cu căldură şi blândețe, strângându-şi palmele în pumni şi încordându-şi maxilarul, probabil, încercând să stea departe şi să nu mă atingă. Îi văd dorința din privire, focul ce mocneşte în interiorul lui, dar şi lupta din sufletul său, ce nu îi dă pace. Dintr-un pas ajunge lângă mine şi mă simt trasă în brațele sale mari şi călduroase, şi dintr-o dată simt din nou căldură, protecție şi pace. Stăm aşa în linişte, fiecare ascultând repirația celuilalt, încercând să prelungească momentul cât mai mult.
— Un singur semn, atât îți cer. Ajută-mă să pot lăsa trecutul în urmă şi să încep o nouă viață.
Vorbele sale mă fac să mă încrunt, neîntelegând la ce se referă.
— La ce te referi? îl întreb confuză.
— Când vei fi pregătită să mă asculți vei afla.
Doar atât îmi mai spune, dupa care îmi depune un sărut pe frunte şi pleacă, lăsându-mă singură şi îngândurată.
Oricât mi-as repeta cuvintele sale în gând, nu reuşesc să le înteleg pe deplin. Ştiu sigur că se afla ceva ascuns în spatele lor, iar eu încă nu mă simt pregătită să renunț la el. Şi poate ca are dreptate, e timpul sa lupt şi eu şi sa nu mai las orgoliul să îmi conducă viața. Prefer să trăiesc ştiind că am facut o alegere greşită, decât cu regretul că am renunțat înainte de a lupta. Aiden are dreptate, acum e rândul meu să îi demonstrez că nu trebuie să renunțe.
În sfârşit am reuşit să postez acest capitol care mi-a dat mari bătăi de cap şi în care mai mult ştergeam decât scriam. Sper să vă placă şi sunt tare curioasă să citesc comentariile voastre. Nu vă sfiiți! Părerile voastre mă ajută enorm de mult!