Before I know, I'm falling down
I wanna wake you up
At the end of the night
- Wake you up, Koven
*
Eram noi, noi cele care venim mereu aici, pe Valea Regilor și așteptăm. Așteptăm un prieten, mai mulți prieteni, un tip frumos care să ne agațe și să ne ocupe un loc frumos la o masă lângă geam, în timp ce noi comandăm băuturi tari pe banii lui. Apoi Adela merge cu el la baie, iar eu stau aici, frumos, aștept. Aștept să vină pentru că mi-e somn, pentru că am băut iar prea mult. Dar dacă adorm, risc să mă înec cu propria-mi vomă, căci simt cum totul vrea să iasă afară. Dar am să mă țin și am să aștept până se întoarce. Ok? De obicei, nu durează mult. Vine înapoi și se așază. Iar tipul pleacă satisfăcut. Ea se șterge la gură, semn că i-a făcut un oral pe care n-o să-l uite vreodată. Dar ea o să-l uite. O să-l uite odată ce va face altul, dar de data asta unui tip de pe lista ei.
Eu? Eu nu fac nimic. Nu i-o sug nimănui, nu îmi desfac picioarele nimănui, nu sărut pe nimeni. Mincinoaso. Asta fac eu. Sunt un decor: o vază, un tablou, o veioză, un bibelou. Stau și aștept. Nu scot nici un sunet și mă prefac că nu sunt acolo. Dar sunt. Privesc, dar nu spun la nimeni.
Eu sunt Ginger, iar ea e Rosa. Ne-am uitat împreună la filmul ăla. Rânjea, apoi mă privea, asigurându-se că am înțeles aluzia: ”Tu ești Ginger, iar eu sunt Rosa.” Dar suntem o versiune mai actuală. Mai modernă. Mereu am crezut că Rosa a fost inspirația Adelei în a se culca cu bărbații mai în vârstă și în a pretinde că le înțelege suferința. Poate nu trebuia să o las să vadă filmul ăla. La vârsta aia, da, l-a perceput greșit. Câți ani aveam atunci când l-am văzut?
Iar acum, eram noi, din nou noi, noi cele care venim aici, pe Valea Regilor și așteptăm. Eu m-am oprit să aștept. Credeam că stăm cu gașca astă-seară. Dar mi-a făcut semn să intru.
- Seară-ntre fete, a zis.
Seară-ntre fete. Să vedem cum mai ajungi tu acasă, dacă mă îmbăt și eu.
Întuneric. Fum. Muzică. Zgomot.
Habar n-aveam în ce local suntem și nici dacă am mai fost vreodată aici. Dar muzica era dubstep, deci am rămas. Ne place dubstep-ul.
Pentru o clipă am crezut că suntem în Nirvana, din cauza pereților oranj și crăpați în unele colțuri, dar brusc, s-au transformat într-un verde pal, mat, iar peretele era gol-goluț și fără de vreun defect. Era perfect și-mi place verdele. Ochii au început să-mi ardă și să-mi lăcrimeze din cauza fumului, așa că i-am cerut să mergem să ne așezăm la bar. Mi-era sete.
Adela purta o rochie albastră, extrem de scurtă și mulată, care striga: ”Sunt o curvă, fute-mă!” Dar nu i-aș spune niciodată ce strigă hainele ei. Mai ales fiindcă ale mele strigau ceva la fel de rău: ”Sunt o virgină și mi-e frică de penisuri!”. Mi-a zâmbit, și-a ridicat puțin sânii, astfel încât aproape să-i iasă din cupele rochiei și mi-a făcut cu ochiul, adică să mă țin după ea.
- O Tequila, te rog, frumosule! i-a zâmbit barmanului și și-a aruncat coatele pe masă, sprijinindu-și întreaga-i greutate, scopul fiind acela de a-și evidenția pieptul.
- Ai 18 ani? i-a răspuns, privindu-i decolteul generos, în timp ce curăța un pahar, probabil imaginându-și cum ar fi să bage mâna așa între picioarele ei. Ea sigur își imagina. Eu sigur îmi imaginam.
- Pot să mă fut și dacă sunt minoră.
Barmanul a râs pentru câteva secunde, apoi i-a zis:
- Dacă vrei ceva cu alcool, trebuie să fii majoră. Și ca să-mi demonstrezi asta, am nevoie de un act de identitate.
- L-am pierdut. N-o putem rezolva altfel? a zis, și și-a mușcat buza inferioară, dând să-i atingă mâna, dar el și-a retras-o subtil.
- Nup.
- Oh, atunci ce ai zice să-mi aduci un Teddy, dacă tot sunt prea mică pentru alcoolul din barul ăsta nenorocit și mizerabil!
A țipat. Nu era de bine. Urmau să ne dea afară. Iar când sunt pe cale să ne dea afară, Adela o ia razna și face scandal. Apoi ajungem la secția de poliție, normal.
- E în regulă, sunt cu mine.
Și când ne-am întors privirile, l-am văzut. Era el, el, cel pe care îl văzusem prima oară în stație la Armenească, el cel care mi-a dat o țigară și mi-a zis să-mi fut plămânii, dacă asta vreau, el, cel care acum stătea pe un scaun dintr-un bar necunoscut de pe Valea Regilor și aștepta. El ce aștepta? Aștepta două tipe necunoscute cărora să le cumpere băuturi, apoi să le facă felul? Adică să le fută. Dar chiar voiam să mă fută. Pentru că eram îndrăgostită, sau cel puțin mă atrăgea sexual extrem de mult.
Așa că barmanul s-a conformat și nu a făcut decât să pună pe masă un rând de shot-uri.
- Nu-l dați peste cap, doamnele mele, savurați-l! a zis, apoi m-a privit pe mine-n special și mi-a făcut cu ochiul. Era același el, care mi-a dat țigara aia. Care m-a făcut să mă îndrăgostesc și imediat ce am reușit să intru în baia din cafeneaua Bistro de pe Rosetti, să mă masturbez. Nu pentru prima oară, dar a fost intens să-mi imaginez lucruri, în timp ce îmi explorez vaginul, clitorisul și mă umezesc. Sunt o virgină proastă.
- Dar e amar, a râs Adela, ca și când ar fi fost deja beată. Sper că nu se îndrăgostise de el. Dar era clar că era pe cale să înceapă un flirt. O vedeam în ochii ei. Era flămândă și avea nevoie de sex.
- Sunt multe substanțe amare, sărate, scârboase, insuportabile, dar pe care voi, fetele, totuși le consumați. Și aici se referea în special la spermă. Ce misogin. Ce atac crud și insensibil. Sub centură.
După faza asta, nu am mai fost atentă. Începusem să iau câteva shot-uri, savurând gustul puternic de alcool, cum ni s-a spus să facem, ținând lichidul în gură pentru a-i simți amărăciunea și puterea de a-mi înțepa limba și a-mi dezgusta papilele gustative. Și nu-mi plăcea. Mă făcea să vomit. Și nu voiam să vomit. Ok? Mă lăsasem pradă lumii mele. O lume neagră, întunecată și înghețată, în care mă simțeam al dracului de bine. În special când eram beată sau drogată. Nu știu câte shot-uri băusem sau ce băusem mai exact, dar simțeam cum mă scufund cu totul în abisul meu închipuit. Era bine. Dar frig. Și-mi plăcea frigul. Însă acolo, frigul aducea a moarte. Și nu voiam să mor. Nu înainte să mă fută. Voiam să mă fută. Nu e vreo șansă să intri în comă alcoolică de la câteva shot-uri, nu? Ce tâmpenie, sigur că nu. Dar tot îmi era rău.
- Cum putem să te răsplătim? am auzit glasul prietenei mele, undeva de departe, invadându-mi spațiul și liniștea. Încă îi vorbea. Eu și prietena mea, a continuat, atingându-mi brațul, semn să mă trezesc naiba odată, pentru că știu că eram de-a dreptul leșinată în scaunul acela și arătam al naibii de ridicol. Și știu că el mă vedea așa și probabil râdea de mine și prostia mea.
- Nu e nevoie, serios.
Vai, ce gentleman. Nu i-am privit decât pentru o secundă, deși eram mai mult absentă și amețită. Dar se simțea încă din glasurile lor cât de varză sunt și ei. Eram extrem de beți, toți trei, iar tot ce ne rămăsese acum era să o facem în trei.
Așa că m-am trezit în mai puțin de o secundă, undeva în baie, unde el stătea în mijloc, despărțindu-ne trupurile și lăsându-se gâdilat de limbile noastre disperate și atins de mâinile noastre la fel de disperate care erau peste tot. Și gemea, iar eu îl mușcam. Și gemea, iar Adela îl mușca. Iar apoi i-am simțit buzele, doar buzele. Lui, ale Adelei. Chiar nu știu. Dar nu m-am oprit. Am mușcat din ele, am adâncit sărutul și m-am lăsat inundată de o limbă caldă și plină de salivă care m-a făcut să explodez undeva în chiloții mei. Trebuiau să fie buzele lui. Căci erau cărnoase, pline, gustoase, perfecte. Sau dacă erau ale ei, tot nu-mi păsa. Buzele alea m-au făcut să le vreau cu totul.
Iar când am deschis ochii, eram din nou în lumea mea, unde nu eram implicată în nicio orgie cu vreun străin, unde eram cât se poate de cuminte pe scaun, unde nu sărutasem niște buze necunoscute care m-au făcut să-mi dau drumul, unde el pusese capăt întregii povești la ”Nu e nevoie, serios.”
Iar acum, acum hoinăream de nebune pe străzile din Centru, noaptea, râdeam și cântam în timp ce ne plimbam pe potecile alea întunecate unde tuturor le este frică să calce. Și ce dacă puteam fi violate? Și ce dacă puteam muri? Eram prea beată și prea dusă ca să-mi pese.
Nu am realizat niciodată cât de frumos poate fi Bucureștiul noaptea.
- E beznă, dar totuși lumină...
- E lume, dar totuși puțină, am continuat versul dintr-una din poeziile Adelei pe care știu că o scrisese prima dată când fusesem în Centrul Vechi, pe Lipscani, pe Valea Regilor. Cine mai știe exact? Eram noi, noi cele care acum hoinăream pe nu știu unde, și râdeam și țipam și ne rugam să ajungem întrege acasă, undeva în sinea noastră.
Noaptea și întunericul ne-mpânzeau sufletul hain și rătăcit în miezul nopții. Ne acopereau trupurile reci, metaforic moarte și lipsite de viață. Eram duse. Eram duse și aveam nevoie disperată de țigări. Eu nu fumez, dar chiar am nevoie de o țigară. Mă liniștește.