Stiți momentul acela în care te trezești în dimineața de Luni plin de energie?
Da, nici eu.
Și, de parcă nu ar fi de-ajuns că am început această minunată dimineață oarbă din cauza stupidelor de raze solare, alarma stupidului meu de telefon a început să sune, surzindu-mă.
"Ok,ok! Sunt trează! Mai tacă-ți fleanca aia!" am început să țip la obicetul neanimat.
Nu știu ce e mai ciudat, faptul că am inceput să mă cert cu telefonul sau sunetul alarmei mele.
Nu puteam pune și eu o melodie normală la fel ca restul populației de pe glob?Nu!Normal că nu!Mi-a fost prea lene sa fac asta!
Acum sunt blocată cu sunetul ăsta stupid, fără niciun sens,până îl voi schimba. Lucru ce nu se va întâmpla prea curand. Deci diminețile mele vor fi la fel de frumoase ca aceasta, pline de zâmbete și fericire...
Îmi spune și mie cineva cine a fost deșteptul care a inventat melodia asta? Vreau doar să-l felicit pentru această invenție genială. Nu e ca și cum i-aș plănui moartea în 20 de feluri diferite.
Tu chiar nu ești o persoană matinală. Adică ești exagerat de morocănoasă dimineața.
Ok, dupa cum vedeți, nu sunt cea mai drăguță persoană la ora 8 AM. Cam asta se întamplă când aud sunetul magnific al alarmei. Și acum mă mir cum telefonul meu a rezistat atât timp fără să fie aruncat în perete sau înecat in toaleta.
Am mai stat câteva minute în pat, gândindu-mă la splendidul început de zi pe care îl am. Dacă va fi mereu la fel, cred ca o să-mi sap propria groapă în curtea din spatele casei. Măcar acolo știu că voi dormi fără să fiu deranjată de nimic. Chiar dacă o sp respir printr-un pai, e mai bine decât saăstau cu razele soarelui în ochi și bâzâitul telefonului în urechea stângă.
Cred că ar fi momentul să-mi ridic fundul leneș din pat și să mă pregătesc pentru că în acest ritm nu voi mai ajunge la liceu nici săptămâna viitoare.
Am dat pătura pufoasă la o parte și m-am îndreptat cu pași indolenți spre baie. Am nevoie de un duș revigorant care să mă trezească.
Mă indoiesc că asta va fi posibil. Mai ai puțin și adormi în picioare.
Și, hei, cine sunt eu să nu fac asta? Se numește sport, da?
În timp ce mă spălam pe dinți și totodată făceam și duș, mi-am închis ochii.
Da. Știu, e ciudat, dar de ce să irosesc timp prețios cand pot face doua lucruri , chiar trei, deodata?
Am început să văd ponei care scuipă curcubee și flori care cântă melodia lui Katy Perry-Dark Horse.
OK, asta este ciudat chiar și pentru mine!
Rose, încetează și trezește-te odată!
Mi-am deschis ochii din nou. Am înșfăcat prosopul și mi l-am strâns în jurul corpului. Am intrat în camera, aerul rece care pătrundea prin fereastra deschisă făcându-mi trupul ud să tremure incontrolabil.
Unde suntem aici în Antarctida? Mai rămâne să văd pinguini dansând hula și o să încep să cred că sunt într-unul din visurile mele. Adică, serios acum, am intrat cumva în congelator și nu știu?
Tind să cred că oamenii au dreptate când spun că ești o ciudată. Cărțile și serialele îți afectează mintea răzleață din ce în ce mai rău.
Ultimele trei luni le-am petrecut mâncând numai fast-food și făcând nimic.Cred că ar trebui să-mi fac prieteni și să renunț la caracterul antisocial de care dau dovadă mereu.
Neah!
Nu pot ști sigur că după ce deschid gura o să iasă numai cuvinte cu sens și că dacă va fi invers-ceea ce este exact ce se va întâmpla-cineva mă va accepta așa cum sunt. La fel cum au facut Sam, Elli și Bella. Apropo de ele:
Nota mentala:-sunăți prietenele și spunele cât de dusă cu pluta ai devenit, din cauza unicornilor.
Acum că am stabilit ce voi face mai târziu, va trebui să mă gândesc cu ce să mă îmbrac, iar acest proces va fi foarte complicat pentru că nu am nicio idee ce ținută să port pentru a face impresie și a ieși în evidență cât mai mult.
Pfff! De parcă acest lucru s-ar întâmpla în viața asta.
Am am chicotit la propriul sarcasm. M-am îndreptat spre dulap, deschizându-l. Am ales primele haine care mi-au venit în mână, adică o pereche de blugi negri și un tricou alb simplu.
Simplu, drăguț și confortabil. Exact stilul meu.
Mi-am pieptănat părul ciocolatiu, exact ca al mamei, și mi l-am împletit într-o coadă pe care am lăsat-o să cadă într-o parte. Am păstrat machiajul cât mai natural pe care port de când mă știu: rimel, tuș maro și un balsam de buze cu aromă de capșuni, preferatul meu.
Am aruncat o ultimă privire în oglindă. Cu toate că nu pun accentul pe cum arăt, trebuie să fiu măcar decent îmbrăcată. N-aș dori să-mi speri noii colegi sau să-i fac să creadă că am venit din cel de-al Doilea Război Mondial.
Am luat geanta care era aruncată într-un colț îndepărtat al camerei. Mi-am așezat la gât colierul mamei pe care-l port încă de când eram mică.În el se află o poza cu ea și una cu bunica, cele mai importante persoane din viata mea. Una este un înger care ma păzește din cer, iar cealaltă de pe Pamant.
Cu toate că nu-mi pot aminti nimic în legătura cu persoana care mi-a dat viață, am vazut poze și am constat ca sunt copia ei fidelă. Bunica mereu îmi spune că nu i-am moștenit doar înfățișarea, ci și personalitatea. Niciodată nu ratez tristetea din ochii ei când subiectul acesta intră în discuție.Îi lipsește la fel de mult sau poate chiar mai mult decât mie. Sunt bucuroasă că nu se ferește să îmi povesteacă despre cum era ea, deși știe că mă afectează enorm. Din istorisirile îmi pot face propriile amintiri cu mama, nu conteaza că sunt imaginare.E mai bine decât nimic, oricum.
Singurul lucru pe care nu mi-l poate lua nimeni, nici atât o lovitură la cap este iubirea ei. Sunt absolut sigură că de oriunde ar fi încă mă iubește și îmi transmite această iubire, astfel încât să nu mă simt mereu singură.
Nici nu am observat că am început să plâng decât după ce o lacrima sărată și rece mi s-a prelins pe obraz. Am zâmbit în oglinda din fața mea, un zambet amar și plin de tristețe.Genul de zâmbet pe care il am dintotdeauna și pe care nimeni nu-l vede.
Mi-aș dori să o vad lângă mine fie și pentru o clipă, dar știu că asta nu ar fi posibil și mai știu și că ea sigur nu ar vrea să mă vadă atât de nefericită și plină de regrete.
Mi-am șters lacrimile care mi-au udat obrajii și am ieșit din cameră ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am luat un măr verde din coșul cu fructe aflat în bucătărie, am sărutat-o pe bunica pe obraz, m-am încălțat cu o pereche de bascheți și am ieșit în briza caldă a Los Angeles-ului.
Dacă mergeam pe jos n-aș fi ajuns la timp la liceu, așa că am luat autobuzul.
Ghinionul nu m-a părăsit deoarece imediat ce am urcat în el, fiecare pereche de ochi s-a îndreptat spre mine, analizându-mă din cap până în picioare precum o bestie venită din pădure. Am oferit la toată lumea un zambet micuț și timid pentru a nu părea prea afectată de atenția nedorită.
De asta urăsc să fiu fata cea noua. Când vine vorba de prima zi de școala la un liceu nou tot ce se întâmplă în filme e adevărat. Te transformi subit în atracția principală la un spectacol la care nu ai cumpărat bilet.
Sper ca șușotelile să se termine mai repede decât mă aștept și să îmi ocup locul de fata invizibilă.
Măcar am avut o fărâmă de noroc și am găsit două scaune libere pentru a nu fi nevoită să stau lângă altcineva. E de ajuns că toți vorbesc despre mine de parcă nu aș fi aici și de parca nu i-aș auzi.Singurul lucru care îmi lipsește este ca unul dintre ei să pornească o conversație cu mine.
"Este fata cea nouă, cea care a venit din Seattle."
"Care era numele ei?Rozalia?Rosalinda?"
"O cheamă Rose. Oare ce naiba mai e și cu numele ăsta, părinții ei au vrut sa-și bată joc de ea?"
"Oh, mai taci! Mie mi se pare destul de drăgut, i se potrivește."
"Da, sper doar să nu fie atât de disperată după atenție pe cât pare."
"De unde și-a luat hainele alea?"
Și deja mi-au demonstrat cât de bine-venită sunt.Bravo,Rose!
Am încetat să ascult pentru că nu mă mai pot abține să nu izbucnesc în râs din cauza prostiilor pe care le aud. Nu mă deranjează deloc ceea ce au spus, fiecare poate crede și spune ce vrea. E o țară liberă.
Mulțumesc lui Dumnezeu că drumul a fost scurt și că am ajuns în mai puțin de un sfert de oră.
Da, am cronometrat.
Notă mentală: -data viitoare să-mi iau căștile
Presimt că o să trebuiască să-mi scriu toate notițele pe o foaie pentru că dacă mai adaug multe lucruri o să uit ce trebuie să fac.
Am coborât din autobuz și m-am îndreptat spre clădirea care se presupune că-mi va fi inchi-... liceu pentru 2 ani.
Înainte să intru m-am uitat prin curtea școlii. Când mi-am imaginat cum va fi aici nu mă gândeam că mă voi simți ca la un salon auto. Mașini scumpe umple parcarea de la un capăt la altul.
Dacă m-ar pune cineva să aleg nu aș ști la care să mă opresc...
De parcă s-ar întâmpla asta...
Oh, uite! Popularii!
Majoritatea privirilor erau îndreptate spre gașca din dreptul unui autoturism negru. Se pare că toți au întrerupt orice fel de activitate doar pentru a îi urmări, câțiva chiar și-au făcut destul curaj încât să se apropie destul de mult, dându-le șansa să le asculte discuțiile.
Oamenii ăstora le trebuie o viață și un creier! Cine ar vrea să îi asculte pe înfumurații ăia?
Tu!
Creier idiot, parcă ar trebui să fii de acord cu tot ce spun și să nu mă contrazici niciodata. NU? NU?Cred ca nu...
Mi-am dat ochii peste cap și am intrat pe coridor încercând să găsesc secretariatul. Normal că lipsa mea de direcție nu m-a dezamăgit nici de această dată. ajungând să mă rătăcesc prin holurile lungi.
Bun început, Rose. Sigur o să fii premiată pentru că ai întârziat în prima zi și, pe de-asupra, ai reușit să te pierzi în mai puțin de 3 minute. Vei avea un loc în cartea recordurilor mai devreme sau mai tarziu.
Și acum ce se presupune că o să fac? În loc să pălăvrăgești ai putea să mă ajuți!
Știu! Mă așez pe jos și aștept ca cineva să vadă că lipsesc, apoi va trimite echipa de salvare... Dar o să mor de foame și serialele mele nu se vor urmări singure.
Ai putea să întrebi pe cineva!
Normal! De ce nu m-am gândit la asta până acum? Ar fi fost mult mai simplu.
Pentru o fată cu note destul de bune, îți ia cam mult să găsești o soluție în caz de primejdie.
Prima persoană care mi-a ieșit în cale și care părea suficient de politicoasă să mă ajute a fost o fată cu niște ochelari rotunzi mai mari decât roata de la bicicleta.
"Ămm... Bună! Îmi poți spune unde este secretariatul? Sunt nouă aici și m-am cam pierdut." îi spun în timp ce-i arunc un zâmbet nervos și forțat.
Sper doar că nu se va speria și va fugi în direcția opusă. De fapt uitați ce am spus! Eu ar trebui să fiu cea care fuge mâncând pământul! Ce-i ăla? Un al doilea cap? Nup! Nu vă faceti griji extratereștrii nu au venit, e doar un coș foarte mare și dubios.
Stai! Cumva s-a mișcat?
O, Doamne! Așa e! Se mișcă!
Fugi! Fugi, Rose cât mai poți!
E invazia coșurilor uriașe care vor mânca adolescenți!
Am fost trezită din discuția cu mine însămi de vocea pițigăiată a fetei din față. "Sigur! E ultima ușa din capătul holului." gesticulează în partea opusă.
N-aș fi gasit ușa aia nici dacă mă plăteai...
"Mulțumesc!" îi răspund aproape automat.
A deschis gura să mai zică ceva, dar am plecat înainte să apuce să scoată un sunet.
Secretara era o femeie de aproape 30 de ani cu un par scurt până la umeri , blond și ochi căprui. Era foarte drăguță. Mi-a dat chiar și o hartă alături de orarul și codul dulapului. Spunea ceva despre faptul că elevii noi se rătăcesc mereu pe aici.
E bine de știut că nu sunt singura. Acum mă simt mai bine. Va spun eu,cele mai bune inventii din toate timpurile sunt hărțile.
Am aruncat o privire pe orar și aproape că m-am urcat pe poneiul meu imaginar și am fugit în celălalt capăt al lumii când am văzut că am fizică prima oră. Am două lucruri care ma îngrozesc: fizica și iaurtul înghețat.
Avem deja înghețată, de ce trebuie să avem și iaurt înghețat? Nu înțeleg! Cineva să-mi explice și mie pentru că nu vreau să mor cu această întrebare la care nu am răspuns și credeți-mă că după această oră, voi fi 99% moarta, restul de 1% îl va bântui pe cel care a inventat iaurtul înghețat.
Mai aveam fix 5 minute înainte să se sune, așa că am făcut lucrul la care nu m-am așteptat niciodată.
Am fugit.
Exact asta am făcut, iar până la dulap eram extenuată.
Hei !Nu e vina mea că nu mă pricep deloc la alergat și la orice are legătură cu sportul sau mișcarea corpului fie și un centimetru.
M-am asigurat că nu lovesc pe nimeni în timpul maratonului meu de jogging de-a lungul coridorului. N-aș vrea să existe victime colaterale. E de ajuns că sunt eu o victimă a sportului și a fizicii.
Am introdus repede codul dulapului, mi-am luat cărțile și am zbughit-o spre laboratorul de fizică.
Dacă nu mai ies din el, sunați la armată!
.
.
.
Ora de fizică a fost destul de interesantă. Am un profesor ciudat, cam de 45 de ani, care se pare că doarme în fiecare oră. Deci tot ce am făcut a fost să stau degeaba. Se pare ca asta o sa fac tot anul.
Hei! Nu mă plâng! Mai bine mor de plictiseală decât să fac fizică. Pot folosi aceast timp în scopuri mai importante, cum ar fi uitatul pe pereti.
Pot spune că iubesc profesorul ăsta pentru că nu m-a pus să mă prezint sau să spun lucruri despre mine, pe care nimeni nu ar vrea să le auda. De fapt nici nu cred că m-a observat, era prea ocupat să sforaie.
Câțiva băieti și câteva fete au facut cunoștință cu mine. Mă bucur că de data asta nu m-am bâlbâit sau am spus lucruri ciudate, pentru că m-ar fi crezut la fel ca pe profesor sau poate mai rau.
După fizică mi-am urmat drumul la dulap, pe care spre surprinderea mea l-am tinut minte. Spre deosebire de prima oră, cea de-a 2-a a fost mult mai activă.
Am o profesoară de bătrână, care îmi aduce aminte de un personaj din desenele animate. Până și eu mi-am dat seama că are un simț al modei nu foarte normal. Arăta ca un curcubeu pe cale să explodeze, lucru dubios pentru o persoană de vârsta ei și pentru orice fel de persoană. Pe lângă costumul colorat, mai avea și un păr umflat și creț care îi stătea în toate direcțiile. Ironia este că o chemă Felicty Sunshine.
Dap. I se potrivește de minune.
Însă, dacă pe dinafara arăta ca o persoana veselă și plină de viață, comportamentul nu e așa. A țipat la un băiat pentru că o deranja sunetul ascuțirii creionului.
Încep să cred că cei de aici sunt mai ciudați decât mine. Îmi făceam probleme din cauza bâlbâitului și vorbitului fără sens în fața persoanelor necunoscute, dar asta e o chestie minoră pe langă ce se întâmplă cu cei de aici. Mai întâi a fost fata aceea cu coșul uriaș, pardon, fata aceea draguță care mi-a spus unde este secretariatul, apoi profesorul de fiizică, iar acum doamna Avomitatuninorogpemine.
Poate acesta e modul prin care universul vrea să-mi demonstreze că nu sunt așa de diferită pe cât cred, că există persoane mult mai diferite decât mine. Dacă asta e, face o treaba destul de buna.Încep să mă consider o fată aproape ordinară, cuvantul cheie aproape.
Acum am biologie și, spre norocul meu, acest profesor e normal. E destul de amuzant, cred că or să-mi placă orele lui.
"Bun, copii. După cum bine știți avem o eleva nouă. Poți veni aici să te prezinți?"mă întreabă profesorul pe un ton prietenos.
NU, nu pot!
S-a cam zis cu simpatia mea pentru el. Acum îmi vine să-l omor cu mâinile goale, un mod sigur și rapid.Păcat că sunt prea tânară să întru la închisoare, că, altfel, l-aș fi agățat de bec și l-aș fi privit cum moare. Muahahah!
Doamne, am înnebunit complet!
"Ok.Păi nu-numele meu este R-Rose D-Davis." am spus în timp ce mă uitam la bascheții mei colorați, care erau destul de interesanti.
"Bun venit, Rose. Mai ai altceva de spus? Am înțeles că ești din Seattle?"
După ce că m-a pus să mă prezint în fața clasei, lucru pe care niciun profesor nu l-a facut până acum, mai vrea să mai spun și alte lucruri? Unde sunt la interogatoriu și el e agent sub acoperire de la FBI?
Clameaza-te,Rose. Numara oi. 1,2,3,4,5,6....
Ugh!
"Da, sunt d-din Seattle și nu, nu m-mai am nimic de spus. P-pot să m-mă întorc la l-locul meu?" am întrebat nerăbdătoare și destul de nepoliticos.
Îmi venea să-mi cer scuze, de obicei sunt destul de calmă și nu-mi fac planuri în care planific moartea oamenilor, dar cred că mutarea aici mi-a dat creierul peste cap mai mult decât era deja.
"Da, desigur. Clasă, urați bun venit noi voastre colege!" a spus zâmbind.
Cațiva au murmurat un bună. Eram fericită că nu-mi acordau atenție mai mult decât e nevoie. M-am așezat în banca în care stăteam singură și am deschis cartea, iar profesorul a început să vorbească din nou.
.
.
.
Mâncare, mâncare, mâncare...
Este singurul gând pe care-l am încă de când s-a terminat ora. Toată chestia cu fata nouă m-a epuizat, iar acum am nevoie de energie deoarece mai am încă 3.
Timpul pe care îl avem alocat pentru prânz este partea mea favorită. De când m-am nascut, cred. Sper că mancarea de aici să fie bună. În Seattle nu aveam tupeu să mă apropi de ea, eu si restul de peste 2000 de elevi. Dacă mâncai de acolo, șansele să supraviețuielti până la terminarea cursurilor erau imposibile. Era un test de curaj nemaivazut dacă o gustai sau chiar miroseai.
Oricum, mi-am luat un pachet, pentru orice eventualitate. Măcar dacă o să am parte de traume în continuare, să o fac cu stomacul plin.
Am intrat în cantină. Tot ce auzeam erau scârțâitul scaunelor, râsul și zumzetul conversațiilor elevilor. Aici nimeni nu s-a uitat la mine nici măcar o dată. Cred că erau obișnuiti cu cei noi, doar vorbim de Los Angeles și de unul dintre cele mai bune licee de aici, persoanele noi trebuie să fie la ordinea zilei.
M-am așezat la coadă și dacă ar fi să mă iau dupa marimea ei, presupunerea mea e că mâncarea este comestibilă. Când mi-a venit rândul am comandat o felie de pizza, o brioșă și o sticlă cu apă plată. Am plătit și am plecat la vânătoarea unei mese goale. Am găsit una într-un colț ferit de toată agitația de liceu.
Am început să mușc din felia de pizza ca și cum nu ar mai exista ziua de mâine, uitând de maniere și de faptul că sunt într-un loc public cu adolescenți răutăcioți, care te pot face de ras în orice moment.
Nu e vina mea ca pizza asta este delicioasă. Poate să mă vadă și președintele Obama pentru că nu-mi pasă. Este delicioasă și mie îmi e foame, așa că nimeni nu mă va opri să o devorez.
Am auzit unul dintre scaunele din dreapta mea scârtâind pe podea. M-am întors să văd cine e netrebnicul care mi-a stricat întâlnirea cu pizza.
Când îți mănânci partenerul nu se numește întâlnire și cu atât mai puțin când el este o bucată de pizza.
O bucată de pizza delicoasă, creierule. Nu uita!
În fața mea stătea o fată cu un zambet kilometric, ce îi lăsa la vedere dinții perfect drepți și albi ca perlele. Era draguță, ba nu, era foarte frumoasă. Avea ochii căprui spre verde și mari ca de urs panda, un nas micuț și buze subțiri, părul îi era mult mai închis decât al meu, aproape spre negru. Era destul de micuță și delicată, părea mai mult o fetiță de 12 decât o adolescentă. Purta o cămașă de albatru deschis a cărei tiv era băgat într-o pereche de pantaloni albi, stramți, iar în picioare avea o pereche de balerini negri.
"Bună! Numele meu este Lucy! Tu trebuie să fii fata cea nouă pentru că nu te-am mai vazut pe aici și eu știu pe toată lumea, chiar și pe tocilari." și parcă vrând să îmi demonstrez asta, face cu mână unui grup de elevi nu foarte departe de masa noastră."Ești foarte frumoasă! Ai niște ochi superbi! Mi-as dori să am ochii tăi, sunt incredibili aproape că îmi vine să ții scot. Dar nu o să fac asta, nu te îngrijora. Pe tine cum te cheamă? Stai! Nu-mi spune, vreau să ghicesc. Sa vedem... Alexandra, stai nu, nu e asta! Nu ai față de Alexandra. Ivory, poate." am dat din cap dezaprobator pentru că îmi era frică să vorbesc.
Fata asta stă de câteva minute lângă mine și deja mi-a consumat toată energia. Este ca un uragan, nu te mai lasă cu nimic odata ce te-a atins. Sunt extenuată, am nevoie de somn și mancare din nou. Eu am probleme în ceea ce privește comunicarea și ea odata ce a deschis gura nu mai tace.Ș i care-i faza cu ochii mei? Jur, că-i mai ciudată decât doamna Curcubeu și domnul Sforailă la un loc.
"De fapt e R-Rose." i-am spus în timp ce am încercat și eu să zâmbesc, dar când mă uit la al ei mi se pare că oricât de larg ar fi tot nu e suficient.
"Rose?" mă întreabă curioasă, iar de data asta zâmbetul îi este înlocuit de o mică încruntătură.
"Da. E ceva în neregulă?"am întrebat nedumerită.
Ce e în neregulă cu numele meu?
"Nu. Mă bucur că nu e Ivory pentru că nu-mi place deloc. Rose, Rose îmi place și dacă stau să mă gândesc chiar ți se potrivește. E neobișnuit și îl ador. Mi-aș dori ca parinții mei să mă fi numit așa. Poate dacă îi rog o să mi-l schimbe. Aș vrea să mă numesc Skyler. Crezi că or să fie de acord?" mă întreabă cu speranță.
E cea mai vorbăreață persoană pe care am întâlnit-o vreodată. Dacă o să mai stau mult lângă ea o să am nevoie de 100 de felii de pizza.
"Ămm... Nu știu! De ce nu îi întrebi?"
Nu-mi vine să cred că nu m-am bâlbâit aproape deloc. Fata asta are o influență bună asupra mea și o cunosc de doar câteva minute. Cred că are vreun soi de putere magica, să-i facă pe ceilalți la fel ca ea.
"Bună idee! Mă duc să-i sun. Vin imediat."
Se repede spre ieșirea din cantină,iar eu o urmăresc cu gura căscată. Nu-mi vine să cred că face asta. Fata asta e mult prea optimistă pentru binele ei. Niciun părinte nu și-ar lăsa copilul să-și schimbe numele, mai ales când este unul ca ea.
Am revenit la felia mea de pizza.În timp ce mestecam m-am uitat în jurul meu. Dacă eu sunt invizibilă pentru toți, cu excepția lui Lucy, asta nu înseamnă că ei sunt invizibili pentru mine. Mi-am plimbat privirea pe la toate mesele pe care le puteam vedea din locul în care stăteam.
Masa tocilarilor. Masa goticilor. Masa clubului de teatru. Masa clubului de biologie. Masa oamenilor normali și, în sfarșit, masa popularilor.
Devine ușor să citești oamenii și să-ți dai seama din ce categorie fac parte, mai ales cand nimeni nu te bagă în seamă.
Masa popularilor era cea mai gălăgioasă, atrăgând atenția tuturor. Practic toți se holbau la ei sau aruncau priviri discrete din când în când, pana și goticii, cărora se presupune că nu le pasă de nimic.
M-am hotărât să devin și eu persoana dubioasă, care sunt și să mă holbez la ei. Îi examinam pe toți, descoperind că majoritatea erau majorete și sportivi.
Tipic!F elia mea de pizza e mai interesantă.
Am vrut să revin la activitatea mea de mai devreme, dar ceva, sau mai degrabă cineva, m-a făcut să îngheț pe loc. Ochii de un verde smarald se uitau exact la mine, la fel ca ieri. Privirea aceea intensă care îmi dă fiori era acolo, analizându-mi fiecare imperfecțiune, fiecare detaliu.
N-are cum să fie același băiat, e imposibil! Care să fie șansele?
Dar la norocul pe care îl am astăzi, sau mai bine zis pe care nu-l am, asta ar fi la fel de posibil ca rotirea Pământului în jurul Soarelui.
Exact ca ieri, m-am întors rapid cu fața spre masa mea. Pofta de mâncare îmi pierise de mult. Tot ce voiam era să mă întorc și să-l examinez pe acel baiat.
Dintre toți cei de aici cum s-a nimerit ca tocmai el să mă vadă? Cum?
După câteva minute de holbat la brioșa de pe tavă, am reușit ca o dată în viață să mă conving să nu mai fiu o lașă și să risc. Chiar dacă asta ar însemna să fiu prinsă pentru a 3-a oară în două zile consecutive.
M-am întors cu precauție și am expirat ușurată când am văzut că băiatul vorbea cu o fată de lângă el. Aveau o conversație destul de interesantă, judecând după zâmbetul pe care îl avea fata și faptul că chicotea la fiecare cuvânt al său.
Probabil că flirtează cu ea pentru a obține ce vrea și apoi se va preface că nu o cunoște.
Da, cred că e acel gen de băiat. De fapt nu cred, sunt sigură.
Abia acum am observat că nu doar ochii îi avea superbi, era superb cu totul, începând de la părul aranjat neglijent, care dădea impresia că abia se trezise și nu s-a deranjat să-l pieptăne și terminând cu buzele arcuite într-un zâmbet seducător. Arăta ca un zeu venit pe Pământ. Era perfecțiunea întruchipată. Aproape că-mi venea să mă dau cu capul de masă ca să mă asigur că nu sunt într- unul dintre visurile mele cu modele și actori celebrii.
M-am întors din nou cu fața spre masa mea, punându-mi coatele pe ea și înfigându-mi degetele în păr.
Cum poate cineva să arate așa?
O fata precum sunt eu n-ar avea niciodată șanse la un baiat așa ca el. Lui îi trebuie un model ca Emma sau o fată frumoasă ca Lucy. Eu sunt doar eu, nimic special nici pe dinafara, nici pe dinauntru. Nimeni n-ar vrea să fie cu o tipă plictisitoare ca mine, nici măcar unul dintre tocilarii care acum se joacă sah ,până și ei au mai mulți prieteni decât am eu. În afară de Lucy și Emma nimeni nu s-a sinchisit să-mi vorbească.
Ia stai. De ce mă gândesc eu la toate astea? M-am lovit cumva la cap și nu știu? Revino-ți, Rose!
Îmi doresc să nu mă fi mutat niciodată aici. Vreau înapoi în Seattle la prietenele mele și la viața mea de acolo, unde totul era mai simplu. Am făcut cea mai mare greșeală venind aici.
Am oftat prelung și mi-am luat tava cu mâncare pentru a arunca ce a mai ramas la gunoi. Tot ce vreau e să mă duc acasă și să mă bag în patul meu confortabil.
"Scuze că a durat atât, dar Linsdey nu mă mai lăsa în pace. A trebuit să o mint că mă duc la baie ca să scap de ea. Nu te sfătuiesc să vorbești vreodata cu fata aia pentru că e ca o lipitoare. Dar să trecem peste, ce curs ai? Sper să avem câteva împreună! Ești în anul al 2... Hei! Ești în regulă? Pari puțin palidă și pierdută, te simți bine?" întreabă Lucy.
Dacă nu știam mai bine poate aș fi zis că era îngrijorată, dar nu avea cum din moment ce mă cunoaște de puțin timp și în cea mai mare parte ea a fost singura care a vorbit.
"Da, sunt ok. Puțin obosita, atâta tot."
N-aș vrea să creadă că sunt o fetiță răsfățată care nu se poate adapta într-un loc nou și ca are nevoie de mamica, pentru că exact asta nu sunt.
"Bun, pentru ca ai nevoie să fii cât se poate de sanatoasă. Tâmpitul de frati-miu se îndreaptă spre noi și el nu e o companie la fel de minunată ca mine." mă anunța Lucy ușor bosumflată.
Aproape ca îmi venea să rad de fața ei și de faptul că l-a folosit pe fratele ei ca să spună ceva frumos despre ea.
Sunt curioasă să aflu de ce Lucy nu-l suportă?
"Bună, fetelor!" s-a auzit o voce groasă din spate, care mi-a provocat fiori pe șira spinării.
Inima mi s-a oprit și sângele mi-a înghețat când am văzut cine este fratele lui Lucy.
Sper să mă înghită pământul în clipa asta!