Hey:) Imi pare rau din nou pentru timpul asteptat.
Hai sa imi promovez si eu povestile. Daca va place cum scriu, va rog treceti si pe la celelalte povesti ale mele, sunt mai romantice, asa ca cine este fan, va astept cu placere si apreciez:)
Facebook, Instagram, Tumblr- pe profilul meu.
Dedicat lui LupuLuana-->"
Nici nu ai idee cat de mult iti iubesc povestea.Am citit poveastea in 2 ore chiar daca capul ma durea ingrozitor.De abia astept sa vad ce se va intampla in continuare intre Raisa si Cooper si sunt al naibi de curioasa sa stiu ce este in ecele acte,dar ma tot gandesc la ce a spus Cooper in legatura cu ele,ca daca Raisa va sti ce scrie va fi mult mai trista decat e.Esti o scriitoare excelenta si trebuie sa continui povestea orice s-ar intampla.Nu conteaza cat timp asteptam pentru urmatorul capitol pentru ca,cu siguranta merita sa-l citim.Prima data nu doream sa citesc povestea dar dupa primul capitol nu m-am putut opri din citit,si pot sa spun ca a meritat fiecare minut:3Mi-as dori sa vad si un film facut dupa povestea ta,sau mai bine un serial,cu siguranta va castiga multe premi.Sa sti ca astept cu nerabdare urmatorul capitol,nici nu ai idee.Te Puup,sa pui next cat mai repede posibil<3<3 Cu drag,Luana!<3"
Capitolul 17
Am încercat să îmi înghit propria salivă, dar gâtul meu era foarte uscat şi o senzaţie de usturime mi-a acoperit tunelul gâtului. Corpul meu părea extenuat, făcând ca fiecare muşchi din corpul meu să mă doară.
Am auzit imediat un bip, bătând din ce în ce mai tare. Mai multe sunete se intercalau cu celălalt sunet şi m-am întrebat imediat unde sunt.
Pe lângă asta, se auzeau două voci pe care nu le puteam recunoaşte.
Lumina puternică din încăpere mi-a făcut ochii să se închidă şi mai tare pentru câteva minute şi când am vrut să îmi deschid ochii, am realizat că nu pot. Lumina era prea puternică şi capul meu a început să zvâcnească de durere.
Cum nu puteam vede unde mă aflam, am încercat să mă concentrez pe alte detalii. Materialul de sub mine era puţin cam aspru ca să fie patul meu. Dar totuşi, ştiam că eram întinsă pe un pat şi că partea de sus nu era în linie dreaptă cu restul corpului meu.
Am vrut să respir pe nas, gâtul încă fiindu-mi uscat, aşa că mirosul puternic, dar în acelaşi timp gol, m-a lovit. Era un miros înecăcios de medicamente. Eram la spital.
- ... ţinută sub observaţia mea pentru a preveni înecul secundar- edemul pulmonar, insuficienţa respiratorie, oprirea respiraţiei şi a inimii.
Nu puteam recunoaşte această voce oricât de mult mă străduiam. Nu am mai auzit-o niciodată.
- Dar va fi bine?
Acea voce...
Nu ştiu de ce, dar atunci când ce-a dea doua voce a vorbit, inima mi-a luat-o puţin la goană, aparatul la care eram conectată odată cu ea.
Aparatul la care eram conectată?
Ce naiba caut eu în spital?
Mi-am simţit mâinile trase în sus, dar nu mă puteam concentra pa asta. Mintea mea parcă era goală, dar în acelaşi timp, producea imagini cu familia mea. Părul negru şi ochii verzi ai mamei mele mă chemau spre ei, acolo unde cei gri ai tatălui şi a surorii mele mă aşteptau.
Tot ce puteam vedea erau culorile ochilor lor. Culorile pe care nu le-am mai văzut de aproape 4 ani. Culorile pe care ştiam că nu le voi mai vedea niciodată.
Îmi simţeam respiraţia din ce în ce mai grea, până când am fost trasă la suprafaţă. La suprafaţă?
Simţeam ceva cald peste obrajii mei, provocându-mi ca faţa mea să se legene din stânga în dreapta. Imaginea din faţa mea a început să se clarifice, dar apoi totul a devenit negru.
Senzaţia de sufocare m-a cuprins din nou, ceea ce mă făcut să mă zbat şi mai tare până când ochii mi s-au deschis larg.
Am venit faţă în faţă cu un alb uriaş, tavanul camerei de spital, ceea ce însemna că cineva îmi lăsase patul în jos. Dar atunci am realizat că nu aveam nimic moale sub cap.
Serios? Nu aveam pernă?
Două aparate au început să bipăie şi mai tare şi deabia atunci am realizat că aveam o mască pe faţă şi ceva care îmi strângea un deget de la mână.
Mi-am lins buzele şi mi-am ridicat capul uşor, dar durerea tot a revenit. În dreapta mea erau toate acele aparate de care eram legată.
Iar în stânga mea... era Cooper adormit pe o canapea.
Am oftat şi mi-am lăsat capul înapoi pe pat. Chipul adâncit în somn al lui Cooper mi-a apărut în minte. Părea atât de liniştit când dormea, ceea ce nu era cu adevărat atunci când era treaz. Corpul său nu mai era rigid, aşa cum era de obicei. Acum era relaxat, întins pe canapeaua din corpul camerei.
Era din nou îmbrăcat în negru. Nu am ştiut niciodată de ce se îmbracă în negru şi nici nu cred că voi afla. Poate doar îţi place culoarea aia. Dar oricât de ‘emo’ ar fi cineva, mai poartă şi alte culori.
Mi-am ridicat din nou capul, căutând o tâmpită de pernă. M-am uitat prin toată camera şi când am văzut-o aproape că mi-a căzut faţa.
Era sub capul lui Cooper. Tâmpitul ăla mi-a luat pernă ca să doarmă el mai confortabil.
Am încercat să îl strig, dar vocea mea nu era nici măcar o şoapte. Am căutat apa pe dulăpiorul de lângă capul meu, dar nu era nimic.
Eram atât de frustrată! Nici pernă şi acum nici apă. Oare cât timp îi va lua deşteptului să se trezească?
Din instinct mi-am ridicat pana pentru a mi-o duce la frunte, dar un junghi de durere mi-a străbătut braţul, ajungând într-un final în corp. Mă simţeam atât de obosită, extenuată chiar.
Şi apoi visul ciudat mi-a venit în minte. Doar că nu era un vis, era o amintire. Era să mă înec, chiar lângă idiotul de Cooper. Dar mă salvat.
Cooper m-a salvat şi nu e prima oară.
Am simţit lacrimi în ochi atunci când mi-am amintit de ce m-am aruncat în piscină. Voiam să scap de tot. Voiam să scap de tot ce mi se întâmplă. Tot ce vroiam e să fiu lăsată liberă, să îmi i-au o căsuţă undeva şi să trăiesc singură în pace până când îmi vine sfârşitul.
Dar nu îmi imaginam că voi ajunge vreodată la a doua tentativă nereuşită. Am vrut să îmi sfârşesc viaţa, în ziua în care l-am văzut pe Ethan împuşcând acea fată în faţa mea. Imaginile erau prea dureroase. Nu o cunoşteam pe acea fată, dar asta nu înseamnă că nu îmi pasă.
Era ţinută ostatică de Ethan, dar ea nu a avut norocul pe care îl am eu. Ea era bătută, în timp ce eu sunt practic ţinută în puf. Ea fusese chiar şi violată, dar eu în schimb încă într-o stare foarte bună, deşi sunt singura fată din acea casă.
Sau cel puţin eram, înainte să ajung în spital. Dar durerea pe care o simt eu nu e nici măcar jumătate din cât a îndurat ea acolo, fără ca eu să ştiu. Chiar dacă ştiam, nu cred că puteam face nimic.
Şi partea cea mai grea, eu încă sunt salvată, din nou şi din nou, în timp ce ea a murit din prima.
Lacrimi mari au început să îmi curgă prin ochii închişi. De fiecare dată când îmi amintesc de ea, o fină şi un regret mă cuprind pentru că nu am putut să o salvez.
Ceva cald mi-a atins obrazul. Ochii mi s-au deschis ca un fulger şi l-am văzut pe Cooper stând aplecat peste mine, degetul lui îndepărtându-mi lacrimile.
- Şhh, îmi pare rău că te-am salvat, dacă de asta plângi.
Am început să râd, deşi gâtul mă ustura şi capul mă durea. Cooper chiar e un idiot.
Probabil că a observat că nu aveam voce pentru că s-a aplecat lângă pat şi a ridicat o sticlă ce avea peste capăt un pahar întors. A pus paharul pe dulăpior şi a turnat apa, apoi mi-a pus paharul la buze.
Am luat o gură şi am simţit apa curgându-mi pe gâtul uscat şi când mi-a ajuns în stomac, mi-am dres vocea şi l-am văzut aşezând paharul pe dulap.
- De-asta plângi?
- Cooper idiotule, am spus şi apoi am mai înghiţit odată în sec. Dă-mi perna!
- De ce ţi-aş da-o dacă mă faci idiot?
- Cooper, dă-mi nenorocita aia de pernă până nu urlu.
S-a dus spre canapea şi mi-a adus perna, prinzându-mă cu un braţ în jurul pieptului şi ridicându-mă exact atât cât a avut nevoie pentru a strecura perna mare după capul meu.
Atunci când corpul a atins perna moale, îmi venea să gem de plăcere. Umerii mei tensionaţi au început să se destindă, dar restul corpului meu încă era extenuat.
- De cât timp sunt aici?
- De ieri seară, a spus el, trăgându-şi un scaun lângă patul meu.
După un lung moment de tăcere, el a continuat.
- Deci presupun că ştii ce s-a întâmpla-
- Nu ştiu. Spune-mi.
S-a uitat puţin la mine, de parcă nu mă credea.
- Ai adormit şi părea că visezi. La început am avut impresia că era ceva frumos pentru că zâmbeai în somn. Dar când te-ai trezit, ai fugit glonţ spre piscină.
- M-am aruncat? am întrebat perfect conştientă că o făcusem şi că aproape mă înecasem.
- Normal că te-ai aruncat. De ce crezi că eşti aici?
- Cum mă auzi cum chestia asta pe gură?
A zâmbit uşor şi de data asta zâmbetul ia ajuns la ochi, ceea ce mă bucura pentru că eu eram cea care îl făcuse să râdă şi pentru că era frumos. Are un zâmbet luminat şi foarte rar.
- Chiar eşti prostuţă.
Am oftat şi mi-am întors privirea în cealaltă parte şi am observat că în spatele aparatelor era o fereastră. Era seara afară deoarece tot ce puteam vedea era cerul albastru şi câteva stele. Ceea ce însemna că am dormit în jur de 20 de ore.
- Pot să dau asta jos? am întrebat apucând masca
- Nu. Doctorul trebuie să te verifice în 10 mânuţe aşa că îţi va spune e-
- De ce m-ai adus aici?
- Ştiam eu că ar trebui să îmi pară rău că te-am salvat.
- Poţi să răspunzi la întrebare?
- Preferai să te las acolo?
- Nu, dar puteai să mă ţii acolo. Nu cred că e atât de grav încât a trebuit să mă aduci la spital...
- Nu respirai. Deloc!
- Puteai să îmi fa-
- Nu am sânge rece, Raisa. Oricât de mult ar părea că am.
- Da, chiar pare că ai.
- Ştiu, a şoptit el.
După câteva minute, cineva a bătut în uşă şi apoi un om destul de bătrân cu păr cărunt şi ochelari a intrat în salon. Avea un halat alb, deci el era doctorul.
- Ce face domnişoara?
Îmi deschisesem gura să răspund, dar Cooper a făcut-o pentru mine.
- Mult mai bine din moment ce primele ei cuvinte au fost jigniri.
- Primul meu cuvânt a fost numele tău. Ar trebuii să fii mândru.
- Sunt onorat să fiu în mintea ta chiar şi atunci când eşti pe moarte, a spus el făcându-mi cu ochiul.
Mi-am dat ochii peste cap când l-am auzit.
Stai... flirtam cumva?
Bun, foarte bine. S-a găsit şi el să facă asta în faţa doctorului.
Mi-am concentrat atenţia pe bătrân, care acum inspecta aparatele.
- Se pare că bătăile inimii tale sunt mult mai normale acum, la fel şi respiraţia ta. Poţi să dai asta jos, a spus el punând mâna pe ea şi îndepărtând-o uşor.
- Deci când voi pleca de aici?
- Mâine dimineaţă, dacă totul decurge ca până acum. Voi fi aici mâine dimineaţă la ora 6 să te verific şi dacă eşti bine, îţi fac bilet de externare.
- Ce poate să mănânce?
Acum că a menţionat asta, realizasem că nu mâncasem nimic de foarte mult timp şi că stomacul meu era atât de gol, încât durerea nici nu mai avea efect.
- Supă, iaurt, lucruri uşoare. Nu vrem să aglomerăm căile respiratorii. Alte întrebări?
Eu am dat din cap şi la fel şi Cooper. Doctorul ne-a salutat, apoi a ieşit din cameră.
- Vin imediat, a spus Cooper şi înainte să mai zic ceva a ieşit după doctor.
Imediat în salon a intrat Wess? Unde naiba e Tom?
I-am văzut imediat zâmbetul tâmpit.
Mi-am întors capul înapoi spre fereastră încercând să îl ignor până când Cooper se va întoarce. Sper că o va face repede pentru că nu sunt în dispoziţia necesară să îl văd pe ăsta.
- Nu spun că îmi place că eşti pe un pat de spital, nu sunt atât de crud, dar nu e nici deranjant. Îmi doream să fie totuşi ceva mai grav. Îmi place cum arăţi întinsă pe un pat. Defapt mi-ai părut sexy, încă din clipa când te-am lovit în stomac în prima zi.
Ignoră-l.
- Odată te lasă Cooper să părăseşti casa şi atunci o dai în bară. Crezi că te va mai lăsa să ieşi?
Ignoră-l.
- Dar stai liniştită, nu te îndrăgosti de el că te-a lăsat să iei o gură de aer. După cum se vede, încă nu are încredere să te lase singură nici pentru 5 minute.
Deci se întoarce repede.
- Cine spune că mă îndrăgostesc de el?
- Din tot ce ţi-am spus, ăsta e ceea ce ai prins? Uite, vezi? Ăsta îmi spune că te îndrăgosteşti de el.
- De ce tocmai tu?
- De ce eu ce?
Am oftat.
- De ce te-a ales pe tine să fi aici? Unde e Tom?
- Tom nu are poziţia necesară să te păzească în afara casei.
Poziţia necesară?
- Poziţie necesară?
- Gata cu întrebările. Ce ai face-
Cooper a intrat în salon cu două pungi de plastic în mână şi făcându-i un semn cu capul, Wess a dispărut după uşă.
A venit lângă mine şi a aşezat pungile pe dulăpior şi a scos dintr-o pungă caserola în care se afla supa de legume şi două iaurturi şi o caserolă cu fructe.
- Ce vrei să mănânci?
- Pot.. pot să am eu supa? Am întrebat nesigură, muşcându-mi buza.
Nu mi-a răspuns, doar mi-a dat caserola şi o lingură de unică folosinţă într-un ambalaj. A înconjurat patul şi a scos din spatele aparatelor, o tavă cu tot cu picioare pe care a introdus-o peste pat, ajungând cu ea direct în faţa mea.
Gestul lui mi s-a părut foarte drăguţ. Adică mi-a cumpărat mâncare şi m-a lăsat şi să aleg ce vreau! Visul fiecărei fete.
Dar ceva nu era bine.
- De ce faci ăsta Cooper?
- De ce fac ce?
Am oftat şi am spus:
- Chiar trebuie să pui mereu aceste întrebări la care ştiu sigur că ai răspuns?
- De ce fac ce? A repetat el, ignorându-mă.
- O faci doar ca să mă enervezi, am spus cu un râs ironic. De ce faci ăsta?
- Trebuie să mănânci, a spus desfăcându-şi un iaurt.
- Nu, Cooper. De ce faci ăsta?
- Ţi-am spus că am nevoie de tine. Nu te puteam lăsa, nu-i aşa?
Se uita direct în ochii mei când a spus ăsta, ceea ce mi-a provocat fiori pe şira spinării.
“Am nevoie de tine”
Nu ştiu de ce, dar mi se pare că este mult mai mult în spatele acelei propoziţii care se pare că este răspunsul lui la orice întrebare îi adresez. Tare aş mai vrea să ştiu ce...
- De ce ai nevoie de mine?
- Nu îţi pot spune. Cel puţin, nu deocamdată.
Deci avea de gând să îmi spună, dar când?!
- Ce aştepţi?
- Un semn.
- Un semn că ce, Cooper? De ce răspunzi mereu cu replici scurte şi codificate?
- Vezi? De ăsta nu îţi pot spune nimic, a spus el mâncând liniştit din iaurtul cu fructe pe care şi-l desfăcuse.
Şi ăsta mă enervat şi mai mult.
- De asta ce?! Jur că mă faci atât de confuză şi de nervoasă de fiecare dacă când spui chestii de genul ăla.
- De ăsta nu îţi pot spune. Nu ai răbdare să termin, te enervezi şi sari la concluzi imediat. Ceea ce vei afla, eventual, nu este un lucru bun şi faptul că tu reacţionezi aşa nu mă ajută în decizia ăsta. Să îţi spun sau să nu îţi spun?
Ştiam că ăsta e o întrebare retorică pentru că nu mi-ar spune.
- De ce te joci aşa cu mine?
- Nu mă joc cu tine. Doar că nu eşti pregătită să afli încă.
- Şi când vei ştii tu că eu sunt pregătită să îmi dezvălui marele secret?
- Nu voi ştii eu. Comportamentul tăi îmi va spune ăsta.
- Înseamnă că în actele alea e vorba numai de mine dacă eu sunt centrul acestui secret. Var da totul se învârte în jurul meu.
- Ne implică pe toţi trei.
- Ethan ştie tot ce e în actele alea sau doar ce îl implică pe el?
- Rines ştie mai mult decât ar trebuii.
Mi-am pus caserola pe tavă şi am început să mănânc şi am observat că supa ăsta era mai bună decât una făcută acasă.
Aşteptam să continue, dar nu a făcut-o.
Ethan mă minţea în faţă. Ştiam că ştie ce e în actele alea că doar de ăsta mă pus să le iau. Dar ştia că mă implică şi pe mine şi văd că ştia şi ce şi tot mă minţit.
- O să ies de aici în viaţă?
- Da, normal. Îţi face externare mâine dimineaţă.
Am oftat enervată şi am căutat un ceas prin cameră şi am observat că era 1 dimineaţa.
- Ştii la ce mă refer.
- Nu ştiu, crezi că rezişti?
Întrebarea lui m-a înspăimântat puţin. Chiar atât de grav e? Oare vreau să ştiu ce e în actele alea?
***********
Intrebari:
1.De ce crede-ti ca poarta Cooper negru? Fiecare persoana care ghiceste primeste o dedicatie:)
2. Va place noua coperta?
Kisses:*