Durere Formidabilă
Mă smulg din strânsoarea lui Samuel, pregătită să mă duc înapoi la Rhys, indiferent de ceea ce trebuie să fac. Nu este uşor să ies din mâinile ca nişte cătuşe ale lui Samuel, dar reuşesc să scap. Nu mai sunt acelaşi slab şi neajutorat înger pe care îl avea ca tiro-ul său. Scap de Samuel, doar ca să mă lovesc de un obiect de nemişcat. Sunt prinsă între o forţă de neoprit şi un obiect de nemişcat.
Chamuel mă apucă de braţe, oprindu-mi încercarea patetică de a evada. Vreau să urlu nedreptatea situaţiei mele, însă nu o fac. Adun toate frustrările, toată dezamăgirea, toată furia şi le ascund adânc în o cutie din mintea mea, îngropându-le adânc, acolo de unde nu pot scăpa şi nu mă pot trăda. Inspir aer adânc şi expir, creându-mi masca inexpresivă, mască ce este singurul mod de a-l face pe Chamuel să asculte ceea ce am de spus. Isteriile, lacrimile şi ţipetele nu au nici un efect asupra archaeonului dragostei. Ironic cum un sentiment atât de ilogic este supravegheat de o entitate atât de logică.
- Bună, Chamuel, îl salut, ridicându-mi privirea şi uitându-mă direct în ochii săi.
Nu este o atitudine de supusă. Nu am de gând să continui să fiu supusa nimănui de acum încolo. Ei sunt cei care au nevoie ca eu să îmi ocup locul; ca eu să mă ocup de treburile pe care Raphael le-a lăsat în urmă ca un copil răsfăţat ce avea bâzdâci. Din acest moment înainte o să îi oblig să mă asculte. O să îmi exercit liberul arbitru şi o să îmi fac datoria atâta timp cât mă vor lăsa să mă răsfăţ cum îmi doresc, din când în când.
Toate acestea strălucesc clar în ochii mei, făcându-l pe Chamuel să îi arunce o privire lui Samuel.
- Hm, o evoluţie interesantă, şopteşte, punându-şi mâna pe bărbia mea pentru a-mi apropia chipul mai mult de al său.
Mintea sa sparge barierele naturale ale minţii mele, exact ca un tren care trece printr-o maşină, nelăsând decât dezastru în urmă. Nu este un proces simplu şi nici lipsit de durere, însă refuz să mă lupt împotriva sa, demonstrându-i astfel că am făcut ceva greşit şi că regret acţiunile mele. Îl las să facă ravagii în mintea mea până când va fi mulţumit şi se vă retrage învins. Pentru că nu am de gând să îl las să câştige.
După o eternitate – sau ceea ce pare a fi o eternitate, deoarece în realitate au trecut doar câteva minute – părăseşte mintea mea nemulţumit.
- Nu vrei să înţelegi să te ţii departe de Rhys, observ, afirmă dezamăgit, ca şi cum acţiunile mele l-ar fi rănit.
- Oricum nu mai contează. Rhys este mort şi nu va mai prezenta nici o problemă pentru nimeni, aud vocea celui care m-a luat din nimicul în care înotam şi m-a aruncat în Eden, fără nici o explicaţie.
Mă întorc cu faţa spre cel care tocmai a intrat în scenă, în vreme ce Chamuel şi Samuel cad în genunchi în faţa Mâniei lui Dumnezeu. Numai eu rămân în picioare, înfruntându-l.
Nu poate să fie adevărat ceea ce a afirmat. Nu poate.
Rhys nu poate fi mort. Aş fi simţit ceva. Orice.
Aş fi ştiut.
Mă uit în jos, moment în care îi văd spectrul lui Raphael îngenuncheat la picioarele lui Michael, ţinută în acea poziţie de mâna care o strânge de gât, forţând-o în postura umilă.
- Nu spune adevărul, spun, uitându-mă la cea care a plănuit răpirea mea.
Raphael îşi ridică privirea, verdele pal, aproape incolor al irişilor ei arzând din cauza furiei. Iar reacţia sa, mai mult decât orice altceva, îmi cutremură existenţa.
Îmi pierd pur şi simplu puterea, căzând în genunchi la picioarele lui Michael. Mă uit la acesta, dar nu îl văd pe el în faţa mea. Nu îl văd. În faţa mea imaginea arogantă a lui Rhys îşi face apariţia, ochii irizaţi privindu-mă cu batjocură. Râde de slăbiciunea de care dau dovadă.
- Este mai bine aşa. Nu există armonie în dezacord, spune Michael punându-şi mâna pe umărul meu într-un gest ce vrea să aline.
- Armonie în dezacord, repet gândindu-mă la ceea ce a rostit. Dezacordul cui? întreb, deşi ştiu deja al cui.
- Aş spune al meu, dar asta nu este tocmai corect, nu-i aşa? Nu eu sunt cel care te pune în dezacord cu Rhys, ci propria ta specie. Eşti un înger. Este un demon. Diferenţele dintre voi sunt fundamentale şi de netrecut.
O întrebare de mult uitată, o întrebare care mi-am pus-o de când m-am împiedicat de Rhys apare în mintea mea.
Poate un demon să regrete că este demon?
Dar oare un înger... un înger poate să regrete că este un înger?
Iar răspunsul este da. Da, un înger poate să regrete ce este.
Nu îi spun că se înşeală. Nu îi zic că am cunoscut armonia a cărui existenţă o neagă. Nimicul care îmi cuprinde fiinţa fură cuvintele din mintea mea, lăsându-mă incapabilă de a-mi exprima dezolarea. Ceva îmi prinde inima, strivind-o în bucăţele. Lumina mea interioară este stinsă de ceva întunecat. Nu, aş greşi dacă aş spune întunecat – este ceva gol, ceva ce nu conţine nimic.
Îl las pe Michael să se îndepărteze, târând-o pe Raphael după sine. Nu am ce să îi spun. Nici lui, nici celor din jurul meu. După ce Chamuel şi Samuel se ridică, uitându-se la mine şi apoi unul la celălalt neştiind ce să facă; după ce se hotărăsc amândoi să mă lase singură cu durerea mea; după ce razele solare se ascund, făcând loc întunericului; eu mă ridic.
Las ceva în urmă atunci când o fac. Ceva esenţial din sufletul meu rămâne îngenuncheat în acel loc, auzind la nesfârşit vestea că Rhys a murit. Ceva din mine va rămâne veşnic în acel loc, torturat la nesfârşit.
***
Stau pe marginea unui lucru pe care nu-l pot descrie. Greutatea realităţii lumii mele pare să îmi preseze umerii şi eu mă lupt pentru fiecare pas pe care îl fac înainte. Este prea mult. Totul. Şi cumva, continui să mă mişc. Dar fiecare pas mă costă. Abisul devine mai întunecat; durerea se transformă în ceva mai ascuţit; totul pare să crească din ce în ce mai puternic şi încep să mă întreb dacă lucrurile se vor îmbunătăţii vreodată. Dacă se vor schimba. Nu văd acel viitor. Totul este întunecat.
Numai că nu rostesc nici un cuvânt. Câteodată mă întreb dacă cineva este capabil să vadă dincolo de zâmbetul – acel oribil de fals zâmbet – meu. Dacă cineva observă acea luminiţă tristă, spartă din ochii mei pe care o văd în fiecare dimineaţă, în oglindă. Dacă văd frumuseţe, acolo unde eu observ urâţenie. Şi apoi râd, un sunet sarcastic şi amar, râzând de mine. Nimănui nu-i pasă. Nimeni nu observă. Aceştia nu par să o facă oricum.
Lucifer avea dreptate. Arhanghelii nu sunt nişte persoane sociabile.
Totul este perfect în Eden atâta timp cât archaeoni îşi îndeplinesc atribuţiile şi fiecare este mai fericit când nu trebuie să se confrunte cu altcineva. Aceştia preferă singurătatea.
Mă lupt de ani de zile... eu doar continui să mărşăluiesc înainte, în timp ce sunt urmărită de spectrul întunecat al demonului ce mi-a răpit raţiunea şi mi-a furat inima.
Câteodată îmi doresc să îl pot urî. Ori pe el, ori pe Michael care are puterea de a ajuta corpul să se vindece, dar care a refuzat să îl ajute pe Rhys. Oh, nu are genul meu de vindecare. Această aură care îndeamnă celulele să se regenereze şi care nu prezintă nici un risc şi nici nu crează durere pentru victimă, dar ar fi putut să îi ofere o infuzie de energie care l-ar fi putut ajuta pe Rhys să se apuce cu ghearele de lumina plăpândă a vieţii şi să iasă din abisul întunecat ce încerca să mi-l fure. Ce mi l-a furat.
Majoritatea archaeonilor au un mic talent pentru vindecare. Nu este puternic şi nici nu domină, dar este ceea ce îi deosebeşte de ceilalţi îngeri, făcându-i mai puternici şi mai rezistenţi. Cu gândurile astea învârtindu-se prin capul meu, mă las îmbrăcată de giulgiul Morţii. Procesul este lent, deloc dureros – din partea Morţii, nu şi a sentimentelor care mă torturează – şi finalul său îl aştept cu braţele deschise.
Poate... poate vom mai primi o altă şansă... în o altă viaţă.
***
- Te rog, nu, implor spectrul care m-a trezit din somnul neliniştit, atingându-mi obrajii.
Refuz să îmi deschid ochii, deoarece ştiu ce voi vedea.
Ceva ce nu mai există.
Ceva ce a murit, luând inima mea cu el în mormânt.
- De ce refuzi să mă priveşti? şopteşte, trecându-şi degetele – într-o atingere delicată ca atingerile unui fluture – peste pleoapele mele închise, coborând pe pomeţi, pe buze şi oprindu-se la baza gâtului meu, acolo unde îşi aşează toată greutatea palmei, degetele lungi înfăşurându-se în jurul gâtului.
- Nu eşti aici. Nu eşti real. Eşti doar o creaţie a minţii mele. Te rog, pleacă, spun.
- Cum aş putea să plec când sufletul tău ţipă după mine, chemându-mă aici? spune, degetele sale strângându-se mai mult, ghearele intrând în pielea delicată.
Îmi arcuiesc spatele, umplându-mi plămânii cu aer în o încercare de a opri apariţia lacrimilor. Nu vreau să îmi deschid ochii, deoarece ştiu că imediat ce o să o fac, spectrul său va dispărea, lăsându-mă singură, încercând cu disperare să prind fum în mâinile mele.
Mâna sa încununată de gheare îmi lipeşte gâtul de saltea, în vreme ce cealaltă se lipeşte de pieptul meu, împingându-mă în jos.
- Vino la mine. Ieşi de sub influenţa şi protecţia Edenului şi vino acolo unde te-ai împiedicat de mine, ordonă, vocea sa colorată de ameninţări şi violenţe de nedescris.
- Nu vei fi acolo. Eşti mort! ţip, deschizându-mi într-un final ochii şi ridicându-mă în fund, făcându-i spectrul lui Rhys să dispară.
- Vino sub stejar. Vino şi află adevărul. Dacă încă mai ţii la mine, îi aud vocea răsunând prin încăpere.
Mă las să cad înapoi în pat, oftând din tot sufletul meu. Nu este prima dată când m-a vizitat şi sunt sigură că nu o să fie nici ultima. De aproape opt ani încearcă să mă convingă să mă întorc pe acel câmp sângeriu. Să mă întâlnesc cu el. Numai că refuz, ştiind prea bine că spectrul său nu este decât forma vizuală a dorului şi dorinţei mele. Şi nu ştiu... aş putea să exorcizez fantoma sa, ducându-mă în acel loc, dar sunt sigură că nu aş putea să îndur, să supravieţuiesc certitudinii morţii sale. Aşa, undeva, adânc, speranţa că sufletul – dacă nu şi corpul – său bântuie planurile de existenţă.
Nu pot trăi în o lume în care nu există nici măcar un strop de speranţă că Rhys continuă să existe în o formă sau alta.
***
Stau la câţiva metrii depărtare de dealul în vârful căruia stejarul stă. Nu îmi vine să cred că sunt aici, dar nu mai pot trăi în acest mod. În ultimele două săptămâni nu am dormit deloc bine; spectrul său apărând furios şi ordonându-mi să vin aici.
„-Măcar dacă nu simţi nimic pentru mine, strânge curajul aproape inexistent şi spune-mi în faţă că nu te interesează soarta mea! Că eşti dezgustată de mine!"
Cuvintele sale se învârt în capul meu. Acel termen – „dezgust" – m-a pus în mişcare mai mult decât comenzile sale. Nu pot lăsa pe nimeni şi nimic să creadă că aş fi fost vreodată dezgustată de el. Nu a fost şi nu este adevărat. Doar fascinaţie şi intrigă. Dorinţă şi dragoste. Dar niciodată dezgust.
Inspir aer adânc şi mă apropii de stejarul antic. Nu văd nici o siluetă lângă trunchiul acestuia, însă trunchiul este îndeajuns de gros ca să ascundă un înger ce îşi ţine aripile strânse. Încerc să îmi ţin dezamăgirea în lesă, contracarând-o cu logica ce îmi spune că nu am cum să fiu sigură că nimeni nu este ascuns pe undeva, sub coroana stejarului.
Mă opresc lângă pom, în locul în care m-am oprit şi data trecută înainte să dau ocol trunchiului şi să mă împiedic de Rhys. Ştiu ce voi găsi de această dată sau, mai corect spus, ce nu voi găsi. Numai că sunt pregătită să înfrunt realitatea că Rhys este mort. Mă mişc pe lângă trunchiul lemnos, împietrind când văd silueta cu aripile acelea catifelate şi enorme – o imagine tangibilă a unei nopţi înstelate – rezemată de copac.
- Ţi-a luat destul de mult timp ca să îţi faci apariţia, spune, fără ca măcar să se uite în direcţia mea.
De altfel, nici nu are nevoie. Când suntem unul apropiat de celălalt se crează o conexiune între sufletele noastre, oferindu-ne abilitatea de a fi conştienţi de poziţia celuilalt în spaţiu.
- Eşti viu, afirm uluită, dorindu-mi să mă arunc în braţele lui, dar am picioarele lipite de pământ, refuzând să mă îndrepte în direcţia sa.
- Ah, minciunile dulci de omisiune, zice, ochii săi – curcubeu închis în materie organică – zăbovind câteva secunde pe chipul şi expresia mea, înainte să se îndrepte din nou în zare. Deşi, judecând după cicatricile ce îţi împodobesc inima, nu aş zice că au fost nişte minciuni dezmierdătoare.
- Mi-a zis că ai murit! Raphael a fost devastată! Atât de îndurerată a fost de moartea ta că a refuzat total la viaţă, zic apropiindu-mă cu un pas de el, exact ca şi cum m-aş fi apropiat de un animal speriat şi rănit care atacă totul în jur din pur instinct de apărare.
Cu o singură clipire, Rhys apare în faţa mea, degetele sale apucându-mă de bărbie şi ridicându-mi chipul. Se uită direct în ochii mei căutând ceva specific.
- Nu te-ai schimbat deloc, nu-i aşa? mă întreabă, încântarea aflându-se în conflict cu iritarea. Inocenţa ta pe cât de admirabilă poate că este, pe atât de mortală se poate dovedi în anumite momente. Iar acesta este un asemenea moment. Raphael nu s-a retras. De fapt, ea nu a renunţat la viaţă. Ce minciună a putut să răspândească Michael pentru a explica dispariţia sa! Nu am crezut-o când mi-a spus-o Chamuel, nu o cred nici acum. Raphael a fost pedepsită. Cine ştie ce idioţenii a făcut pentru a-l înfuria atât de tare pe Michael să o închidă în propriul trup. Şi motivul pentru care nu i-ai mai văzut spectrul este din cauză că a încercat să te omoare. Fapt pe care Michael nu-l poate permite. Chiar au nevoie de cineva pe tronul lui Raphael, iar tu eşti singura lor opţiune, îmi explică, apropiindu-şi chipul de al meu.
Eu mă ridic pe vârfuri, mintea mea înecată de plăcerea provocată de apropierea sa. Naivitatea mea ne-a ţinut despărţiţi timp de zece ani. Zece ani în care am fi putut să fim unul în prezenţa celuilalt, chiar dacă pentru scurte perioade de timp. Mâna dreaptă mi-o pun pe umărul său, iar cea stângă mi-o plimb pe obraz, făcându-l să îşi închidă ochii şi să îmi urmărească atingerea, savurând-o. Nu mă eliberează, degetele sale încordându-se în jurul bărbiei mele, în vreme ce îşi înconjoară coada în jurul taliei mele, lipindu-mi trupul de al său. Privirea sa coboară pe buzele-mi întredeschise, făcându-mă să mi le umezesc, aşteptând nerăbdătoare să mă sărute.
Buzele sale le ating pe ale mele. Nu inocent, nu într-o atingere care tachinează, oferindu-mi doar o mostră din ce va urma, nu; ci o fac într-un mod fierbinte, pătimaş, pasionat şi exigent. Scânteile zboară peste tot, iar lumea dispare încetul cu încetul, luând cu sine toate gândurile, toate responsabilităţile, toate discrepanţele dintre noi. Mă face să mă simt de parcă nimic altceva nu contează.
Este magie, modul în care buzele sale mă ating, în care mă cunosc. Pentru un demon, este dureros de tandru. Atingerile sale nu obligă, ci seduc. Nu fură ceea ce nu îi aparţine şi doreşte, ci îndeamnă să îi oferi ceea ce pofteşte.
Simt cum mă pierd în braţele puternice, care mă înconjoară. Speriată, vreau să mă retrag, înainte să mă pierd, dar nu pot. În acest moment fierbinte, simţurile mele sunt seduse şi nu mai pot urma nici un gând coerent.
- Ari'el, şopteşte lent, prelungind fiecare silabă, ca şi cum le savurează.
Zâmbesc, inima bătându-mi mai rapid din cauza vocii sale. Niciodată, nimeni nu a făcut ca numele meu să fie o atingere catifelată, reuşind să îmi mângâie sufletul aşa cum reuşeşte Rhys să o facă.
Îmi deschid ochii, uitându-mă în paleta multicoloră a irişilor săi, suspinând când văd anaforul format din emoţi din aceştia, dorinţa şi senzualitatea domnind.
Vrea să îşi odihnească fruntea de a mea, dar se opreşte exact înainte ca pielea noastră să intre în contact. Privirea sa se îndreaptă la buzele mele. Ştiu ce vede. Ştiu pentru că simt puterea mea de vindecare trezindu-se, tămăduind arsurile provocate de atingerile sale înainte ca eu să conştientizez durerea.
- Nu ştiu care dintre noi este mai sadic... cine dispensă mai multă durere... eu sau tu? Spune-mi, ce doare mai tare, durerea emoţională sau cea fizică? întreabă, trecându-şi un deget pe obrazul meu, coborând pe gât şi oprindu-se la baza acestuia, bătând ritmul inimii mele cu vârful ghearei sale.
- Poate amândouă. Asta este dragostea. Ai fi mulţumit cu ceva normal şi uşor? întreb, trecând de el ca să mă aşez la baza stejarului cu picioarele încrucişate sub mie şi aripile o idee întinse în laterale.
Rhys rămâne în acelaşi loc, uitându-se în zare.
- Mă iubeşte, Ari'el? Asta este ceea ce simţi? Iubire? mă întreabă, continuând să stea cu spatele la mine.
- Ai nevoie de cuvinte? răspund, neluându-mi privirea de pe silueta sa.
- Şi dacă aş avea nevoie, ce? Poate că vreau să aud cuvintele ieşind de pe buzele acelea senzuale. Poate am nevoie să ştiu, să fiu sută la sută sigur de sentimentele tale, afirmă, întorcându-se şi apropiindu-se de mine, dar alegând să rămână în picioare.
Mă simt ca şi cum mă domină. Însă această impresie nu poate fi mai departe de adevăr. Expresia din ochii lui îmi spune complet altceva. Expresia sa îmi dă de înţeles că eu sunt cea care decide, cea care domină în această secundă. Totul depinde de ceea ce voi alege să rostesc în această clipă.
- Te iubesc, şoptesc fără să întrerup contactul vizual, lăsându-mă expusă în faţa examinării sale.
- Ştiu că o faci, vine replica plină de aroganţă, în timp ce se lasă să cadă pe iarba moale, sprijinindu-se de copac.
Zâmbesc şi eu, dând din cap şi alegând să ignor înfumurarea sa. Doar stând aşa, unul lângă celălalt, chiar şi fără să ne atingem, este ceva uimitor.
Căldura ridicată a corpului său mă învăluie ca o pătură, alungând răceala Edenului, oferindu-mi confortul de care am atâta nevoie. Nici nu trebuie să mă atingă. Sufletele noastre dansează, indiferent dacă suntem împreună sau nu. Trebuie doar ca unul dintre noi să activeze conexiunea şi să inundăm conştiinţa celuilalt cu esenţa noastră – raze solare reflectându-se pe gheaţă; eu îi răcesc febra, iar el îmi încălzeşte gerul. Însă nu este destulă această conexiune, este doar o gură de apă când tot ce îţi doreşti este o cascadă sau zece minute de linişte când ceea ce ai nevoie este o zi.
- Ia o pauză de la gândit, Ari'el. Suntem împreună. Pentru moment. Doar bucură-te, spune, mişcându-şi coada şi atingându-mă de la gleznă în sus, având grijă să nu creeze un contact direct.
- Imposibil, zis râzând, ferindu-mă de atingerea care mă gâdilă.
Acesta continuă să încerce să mă gâdile, iar eu mă foiesc, ferindu-mă de coada sa.
- Cum de ai supravieţuit? îl întreb în final, această întrebare iritându-mă de când mi s-a dovedit că Michael m-a înşelat, punând astfel un sfârşit abrupt jocului copilăresc.
- Michael mi-a oferit un pic de ajutor ca să pot să îmi vindec rana. Nu te gândi că a făcut-o din bunătatea inimii sale. Michael urăşte conflictul şi intrigile. Raphael a fost întotdeauna un ghimpe în coastele lui şi o forţă previzibilă, însă aceasta este uşor de pedepsit şi de prevenit. Tu... tu încă eşti o necunoscută, eşti imprevizibilă şi chiar dacă ţi-a zis că am murit, ştia că mai devreme sau mai târziu vei afla adevărul, explică Rhys, înclinându-se pentru a se juca cu părul meu, lăsându-se să fie fascinat de jocul particulelor de lumină pe ringul auriu.
- Aşadar, ceea ce îmi spui este că Michael a riscat neplăcerea şi dispreţul meu pe timp scurt, în loc să trezească furia mea peste o sută de ani? zic plină de incredulitate. Nu ştiu care este mai impertinent dintre voi doi. El pentru că a încercat să mă controleze sau tu pentru că presupui că aş fi fost devastată atâta timp de moartea ta, continui.
De abia după ce rostesc cuvintele realizez că sunt mincinoase.
Degetele împietresc, prinzându-mi părul între ghearele ascuţite pentru o secundă, lăsând cuvintele să domnească liniştea dintre noi. Apoi îşi ridică umerii, într-un semn de nepăsare, reluându-şi fascinaţia cu părul meu.
- Văd că nu ai trecut peste acel punct în care îţi face nespusă plăcere să te minţi singură. Ce crezi că vei îndeplinii prin a încerca să negi adevărul? întreabă cu un ton de indiferenţă, dar focul ce arde mocnit în ochii irizaţi îl trădează.
- Nimic. Doar că este greu de pus în cuvinte.
Rhys zâmbeşte, înţelegând fără a avea nevoie de explicaţii că adevărul este o pastilă greu de înghiţit. Este mult mai uşor să minţi, decât să recunoşti nişte realităţi care lasă în urma lor răni adânci.
- Ce este greu de pus în cuvinte? Faptul că mă vei iubii indiferent de cât timp o să treacă? Eternitatea pentru noi nu este un simplu cuvânt sau o dorinţă nerealizabilă. Este un fapt. Te voi iubi, indiferent de cât de lungă se va dovedi a fi eternitatea. Nu contează distanţa ce ei încearcă să o pună între noi. Ştii că nu este adevărat acel proverb al umanităţii – „ochii care nu se văd, se uită". Ochii care nu se văd, te bântuie, spune, rostind ultimul cuvânt cu pasiune, în vreme ce se uită direct în oglinzile sufletului meu.
Şi are dreptate.
Mă apropii de Rhys, cuibărindu-mă în braţele sale, aşezându-mi capul pe pieptul său, punându-mi braţele în jurul taliei lui. Am nevoie de această conexiune fizică. Am nevoie de a mă îmbuiba cu prezenţa sa pentru că pentru noi următoarea întâlnire nu este o certitudine. Iar Rhys nu mă îndepărtează, ci îşi pune mâinile în jurul meu, odihnindu-şi obrazul pe creştetul meu. Şi în pacea ţesută de satisfacţia noastră ne petrecem timpul până când eu sunt obligată să mă întorc înapoi în Eden.
Numai că înainte să plec mă pune să promit că îl voi întâlni data viitoare în lumea elfilor, nevrând să îmi spună motivul pentru această rugăminte, iar eu îl las să îşi păstreze surprizele.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Ce pot sa spun? Sunt ocupata cu multe lucruri si de acea postez atat de eratic.
Dar am o surpriza pentru voi zilele astea. :) Asa ca fiti cu ochi pe aceasta poveste.