Doleanţă de nerepudiat
Stau întins pe o piatră enormă, sculptată ca un şezlong, doar că mai înalt şi mai puţin confortabil, cu dulăul stând în fund la capul meu. Dulăul are un nume, iar aceste este Cerberus şi asta doar ca să îl irit pe Lucifer, pe care deseori îl numesc Hades. Este o glumă puerilă – recunosc – dar în aceste momente intermediare între luptele noastre cu îngerii, trebuie să îţi ocupi timpul cu ceva ca să nu devii un nebun psihotic ca Astaroth care vorbeşte în dodii.
Îmi aduc aminte că o dată mi-a prins aripile în stânca vie a peşterii sale şi mi-a spus o poveste. O poveste cutremurătoare de război şi dragoste între îngeri şi demoni. Despre cum a învăţat ce este acela regretul şi cum de o eternitate încearcă să repare ce a ucis.
Imaginile îmi asaltează mintea, ducându-mă înapoi în acel moment.
Aerul este închis, mirosind veşnic a sulf, dar în această peşteră mirosul este mai caustic, rănindu-mi căile respiratorii, indiferent că încerc să respir cât mai rar şi mai adânc.
Aripile îmi sunt prinse în stâncă şi oricât încerc să mă eliberez, nu pot să fac nici o mişcare. O molie prinsă pentru colecţia unui nemilos savant. Numai că savantul de Astaroth nu este interesat în a-mi prezerva trupul, ci a-mi educa sufletul. De parcă – dintre noi doi – eu sunt cel care are nevoie să fie educat. Şi în istorie, unde mai pui.
- Unde se duc sufletele îngerilor, Rhys? mă întreabă dintr-o dată Astaroth, întorcându-se cu faţa spre mine, aripile imense şi obsidiane dezvăluind pentru o umilă secundă ceva divin aşezat pe un altar.
Îmi fixez privirea pe chipul întunecat de toate gândurile şi posibilele drumuri ale deciziilor sale şi îi văd privirea arzând cu focul lucidităţii.
- Nu ştiu.
- Imposibil, şopteşte apropiindu-se de mine.
Acea şoaptă este mai terifiantă decât cel mai furios urlet în timpul luptei. Aceasta promite lucruri de neimaginat care aveau să spargă sănătatea mintală a celui care i se opunea în milioane de cioburi, lăsând un psihic fracturat în un corp întreg.
- Sunt milioane de posibilităţi, Astaroth! Pentru noi, porţile Paradisului nu se deschid! ţip mânios.
- Dar... dar se poate renaşte, nu? Sufletul ei poate lua o altă formă şi pot... pot să îl fur, nu? întreabă, speranţa strălucind slab prin dezolarea în care trăieşte.
- Poate... deşi nu te-aş sfătui să furi sufletul cuiva, afirm, dar momentul trece şi el mă eliberează plictisit.
Sunt adus înapoi la realitate de Cerberus care îşi ridică urechile şi mârâie, auzind ceva ce încă nu pot percepe.
Elful care apare în faţa mea este unul pe care îl cunosc prea bine şi cu care am mai avut tangenţe în trecut.
- Rhys, rosteşte, îngenunchind în faţa mea.
- Lysanthir. Ce te aduce până în bârlogul meu?
Lysanthir se uită în jur la cerul de o nuanţă roşiatică pătat de nori negri şi la stâncile de diferite mărime care ne înconjoară, înainte să răspundă.
Văd în ochii lui observaţia că nici eu nu sunt prea departe de tărâmul nebuniei, dar acesta nu ştie ce este nebunia cu adevărat.
- Asta numeşti tu bârlog? Cred că ar trebui să îţi alegi locurile de suferinţă mai bine, afirmă, continuând să stea în genunchi.
- Ce ştii tu despre suferinţă, Lysanthir? întreb, fixându-mi privirea pe elf.
Numai că înainte ca acesta să aibă ocazia să răspundă, îmi ridic mâna oprindu-l. Aud ceva care îmi atrage atenţia nu numai mie, ci şi dulăului ce începe să schelălăie.
Dezolarea este adusă de vântul cosmic, înconjurându-mă şi făcându-mă să mă ridic în picioare, capul în sus, ochii închişi, adulmecând aerul. Singurătatea are o savoare anume. Este o dulceaţă cu un iz ascuns de amăreală care îţi blochează muşchii fălcii atunci când îţi explodează în gură. Numai că este o savoare care crează dependenţă. Este ceva care te face să faci orice ca să o poţi gusta din nou.
Îmi întind aripile, uitând complet de elful cu problemele sale şi îmi iau zborul, urmând acea savoare fantomă.
Această dezolare o cunosc. Am simţit-o atingându-mă cu aripile delicate ale unui fluture, ascunsă sub ignoranţa vârstei sale. Oare ce s-a întâmplat de a ieşit la suprafaţă? Ce eveniment haotic a făcut ca acest sentiment să guste razele soarelui etern sub care trăieşte?
Îmi mişc aripile lent, lovind aerul şi trimiţându-l sub mine ca să mă menţin în văzduh. Iar cu fiecare mişcare lină, trec dintr-un plan în celălalt, apropiindu-mă de cel în care se află ea.
Mă opresc doar la un pas distanţă de locul în care se află Edenul, dând din aripi doar ca să mă menţin în văzduh. Singurătatea se amestecă împreună cu dezolanţa, luând fiinţă în acest plan ca două figurine create din fum ce dansează veşnic pe o melodie auzită doar de ele. Le privesc câteva secunde, cugetând asupra următoarelor mele acţiuni. Ce voi face? Să trec hotarul, intrând în Edenul de unde am fugit ca şi când cineva ar fi aprins un foc sub aripile mele, ultima dată când razele divine m-au binecuvântat cu lumina lor sau să mă întorc în negura roşiatică ce m-a îmbrăţişat, uitând de durerea ei? Oare pot uita sau îmi voi petrece timpul gândindu-mă la aceasta, simţindu-i aroma fantomatică înconjurându-mă şi învinovăţindu-mă pentru că inacţiunea mea nu i-a pus capăt suferinţei?
Oftez, ştiind deja că nu pot trece de vălul dintre planuri. Prezenţa mea fiind interzisă în puritatea Edenului. Dar pot încerca altceva. Poate că prezenţa mea fizică este interzisă în interiorul Edenului, dar prezenţa mea psihică, astrală... există o posibilitate ca corupţia Iadului să nu fi avansat atât de mult; să nu fi trecut de bariera fizică, atacându-mi psihicul.
Chiar înainte să îmi proiectez imaginea în camera lui Ari'el, simt prezenţa cuiva care ar fi trebuit să fie cufundat în un somn lipsit de vise.
Mă întorc, aripile mele enorme atingând trecător archaeonul, făcându-i imaginea să pâlpâie câteva secunde, înainte să îşi revină, luând o formă – dacă nu tangibilă, atunci clară şi omogenă.
- Zadkiel, spune, înclinându-şi capul, iar părul incredibil de lung, de un argintiu opac, îi acoperă chipul. Când îşi ridică privirea, ochi verzi, atât de vi, vor să şocheze în clipa când părul i se dă la o parte ca o mare argintie, ale cărui valuri sunt date la o parte de o voinţă imaginabilă.
Numai că mă lasă rece modalităţile ei de a atrage atenţia. De mult i-am descoperit trucurile, iar acum nu mă mai prind în mirajul lor încântător. Acum mi se par false şi mult prea repetate.
- Raphael, o salut, oferindu-i un salut formal, în care mă înclin cu toată partea superioară a trupului, în timp ce pentru o secundă îmi întind aripile, ţinându-le nemişcate.
- Atât de formal, Zadkiel... Niciodată nu m-ai tratat cu o asemenea deferenţă, spune zâmbind. A trebuit să treci de partea cealaltă a baricadei ca să îmi arăţi respectul cuvenit, observă.
- Dacă aş fi ştiut că te deranja atât de mult lipsa dovezilor de respect...
- Ai fi acţionat la fel, continuă în locul meu.
Îi ofer o privire dezaprobatoare, dar aceasta nu mă bagă în seamă.
- Ce cauţi aici, Raphael? Chamuel mi-a zis că ai renunţat la viaţă? spun, încercând să o îndepărtez de motivul prezenţei mele în acest loc.
- Ce cauţi tu, aici, Zadkiel? întreabă, trecând de mine şi oprindu-se exact unde apăruseră cele două sentimente; acolo unde nu voiam să se ducă.
Îşi închide ochii, ridicându-şi capul în sus, amintindu-mi de Cerberus atunci când adulmeca aerul după un anumit miros. Un zâmbet de rău augur îi apare pe chip.
- O curtezi pe înlocuitoarea mea, afirmă, uitându-se la mine cu acei ochi extratereştri care întotdeauna au văzut prea multe.
Nu am ce să îi răspund, aşa că tac, continuând să o urmăresc.
Raphael izbucneşte în râs, dar este unul ascuţit care îţi toacă nervii şi îţi face fiecare muşchi din trup să se încordeze, pregătiţi pentru a acţiona.
- Pentru mine nu ai vrut să stai în Eden, dar pentru ea... pentru ea eşti dispus să te întorci, spune şi pot auzi clar invidia din vocea sa. Atunci du-te! Nu o să îţi stau în cale.
Iar cu aceste cuvinte mă lăsa singur, dispărând.
Pentru un moment, ezit să fac ceea ce mi-am propus. Prezenţa şi cuvintele lui Raphael încă bântuindu-mă. Numai că îmi amintesc de acele sentimente convocându-mă, îndemnându-mă să mă alătur stăpânei lor.
Aşa că îmi proiectez imaginea în dormitorul ei şi o găsesc stând întinsă în pat, cu ochii închişi şi lacrimi scăpând printre genele lungi, aurii. Mă apropii de ea, doar o umbră lipsită de greutate. Lipsită de greutate, dar umplută cu speranţa că poate simpla mea prezenţă îi va aduce alinare. Şi împotriva oricărui bun simţ şi instinct al autoconservării, aceasta mă simte, întorcându-se pe partea dreaptă, apropiindu-se de marginea patului, acolo unde m-am aşezat.
Îmi simte prezenţa, dar nu se trezeşte, ceea ce îmi dă de înţeles că nu mă consideră un pericol. Pentru o umilă secundă îmi întind mâna, lăsându-mi ghearele să ia o formă mai tangibilă, dorindu-mi să îi dovedesc că nu se poate încrede în mine sau în oricine altcineva atât de uşor. Însă mi le retrag, nedorind să las urme pe pielea sa de catifea. Nici să deschid uşa către suspiciune, nesiguranţă şi circumspecţie. Aşadar o ating cu degetele, mângâindu-i pielea de catifea a obrazului, iar aceasta se apropie găsind liniştea în atingerea mea.
***
A apărut aşa cum a spus Raphael că o să o facă; exact unde mi-a zis că o să apară. Miroase a portocale arse, aromă care îţi lasă în gură un gust puternic de amar, ceea ce îmi spune că a fost în dormitorul lui Raphael. Şi chiar dacă au trecut zece ani de când nu am mai văzut-o şi ţinut-o în braţe, nu pot să nu fiu suspicios în legătură cu apariţia sa în prezenţa mea.
Şi totuşi ea rămâne îngeraşul meu mic.
Ari'el.
Ari'el care se ridică pe vârfuri şi îmi şopteşte la ureche cât de dor i-a fost de mine, trimiţându-mă într-un alt loc, în un alt timp, cu o altă creatură. Îmi strâng mâna în jurul degetelor ei, făcând-o să suspine ascuţit, dar nu o aud.
Nu.
În faţă-mi apare complet altcineva care se ridică pe vârfuri şi îmi şopteşte la ureche: „Îmi va fi dor de tine..."
Un rămas bun amar. Un rămas bun nedrept. Unul care mi-a smuls inima din piept şi a lăsat-o să cadă pe pământ ca să putrezească.
Îi dau drumul lui Ari'el, îndepărtându-mă de aceasta, ca să pun distanţă între trecutul şi prezentul meu şi văd confuzia apărând pe chipul ei, exact înainte c durerea provocată de rebutul meu să o înlocuiască.
- Nu ştiu ce urmăreşte Raphael, dar ea s-a oferit să mă ajute, îmi răspunde la întrebarea uitată, încercând să treacă peste momentul ciudat.
Mă întorc cu faţa spre Ari'el, studiind-o. Este îmbrăcată într-o rochie ce a fost un alb crem, dar care acum este unul cenuşiu cu pete întunecate pe ici, pe colo. Umerii îi are dezgoliţi, dar doar atât i se vede din pielea cremoasă şi fină, restul acoperit de materialul rochiei. Nu arată de parcă ar fi împachetată ca un cadou pentru mine, însă a trimis-o aici, în prezenţa mea. Numai că nu am de gând să fac ce vrea Raphael. Nu voi sacrifica pe nimeni pentru greşelile mele. Greşeli numite de alţi, nu şi de mine.
- Ai şase ore la dispoziţie, nu? o întreb, uitându-mă la aceasta.
- Da. După care mă voi întoarce înapoi în Eden, fie că vreau, fie că nu, răspunde rapid.
- Nu te vei mai întoarce aici după ziua de azi, spun cu hotărâre.
- Nu poţi decide asta! ţipă, apropiindu-se. Nu ştii cum au fost aceşti zece ani! Eşti singurul care mă înţelege. Eşti singurul care îmi calmează gândurile îndeajuns încât să dorm liniştită. Care alungă coşmarurile... crezi că vreau să fiu aici, în acest loc nesuferit? În această zonă în care nici măcar Dumnezeu nu îşi aruncă privirea? Crezi că dacă aş fi avut de ales, te-aş fi ales pe tine? continuă furioasă, rostind ultimul cuvânt cu dispreţul unui archaeon pentru cei ca mine.
Dacă ar fi auzit-o Samuel în aceste clipe, ar fi fost mândru să o numească tiro-ul său.
Ochii i se măresc în uluire şi îşi pune mâinile peste gură, ruşinată de ceea ce a rostit. Îşi dă mâinile la o parte şi îşi deschide gura să rostească ce bănuiesc că va fi o scuză, însă scuzele sale nu mă interesează.
- Rhys, nu am... vreau să spun... nu cred că asta este... însă nu o las să termine.
Fac un pas rapid, apropiindu-mă de aceasta, astfel distrugând spaţiul dintre noi şi forţând-o să îşi ridice capul ca să se uite în ochii mei.
- Vrei să spui că asta este doar o greşeală nedorită? şoptesc, vocea mea încărcată cu ameninţare, în timp ce îmi ridic mâna şi trec gheara de la index peste obrazul neprihănit, înainte să o apuc de bărbie şi să îi apropii şi mai mult chipul de al meu. Toate acele nopţi în care te-ai trezit cu numele meu pe buzele tale, ţipat fie în euforie, fie în teroare şi eu am venit să te alin... o greşeală, Ari'el? mormăi, ridicându-i bărbia, forţând-o să se ridice pe vârfuri ca să fie cât de cât comodă. Asta să fie tot o eroare? O neînţelegere? continui, lipindu-mi buzele de ale sale.
Nu ştiu ce fac.
Nici măcar eu nu pot înţelege reacţia mea în aceste clipe. Ştiu că nu putem fi împreună. Înţeleg asta. Şi mai sunt conştient că ar fi trebuit să o îndepărtez de mine, trimiţând-o în braţele lui Chamuel. O... ştiu şi despre nopţile în care a vizitat-o, ţinând în braţe comoara ce eu trebuia să alin, încercând să îmi ia locul şi dând greş.
Ciudat cum gelozia îmi este camarad când vine vorba de Ari'el, dar nu a apărut niciodată în trecut, când am avut nevoie de ea mai mult.
Este complicat de explicat, chiar şi pentru mine, de ce simpla sa insinuare scoasă la iveală de alte frustrări mă deranjează atât de tare. Acesta este purul adevăr. Pentru ea, această dorinţă este o imperfecţiune. Un cusur lăsat din neglijenţă de Creatorul nostru. O meteahnă care nu face altceva decât să îi reamintească de cât de insuficientă este pentru rolul ce i l-au aşezat pe umeri. Iar pentru mine... nu este decât o bătaie de cap ce dezgroapă evenimente care ar fi fost mai liniştite dacă erau lăsate în pace.
Acesta este adevărul.
Numai că doleanţa a plantat seminţe în sufletul meu. Dorinţa este structură de bază a oricărei acţiuni, iar eu o doresc pe Ari'el. Mărul interzis al Evei.
Doresc lucruri ce nu pot fi. Ce nu ar trebui să aibă loc. Numai că asta este dorinţa. Nevoia de a obţine ceea ce este interzis.
Îi simt imboldul de a se opune, iar asta mă scoate din gândurile mele. Nu am nevoie să justific nimănui acţiunile şi deciziile luate. Dualitatea de care dau dovadă în aceste momente trebuie să moară, nefiind decât o slăbiciune de care alţii pot şi vor profita. Aşa că în această clipă mă decid să îmi satisfac nu numai doleanţa mea, dar şi a ei.
Cu această alegere făcută, o lipesc şi mai mult de liniile dure ale trupului meu. Idea îi fulgeră în minte de a mă îndepărta, dar dispare în clipa următoare, deoarece anticiparea explodează în mintea sa – anticipare creată de acţiunile mele – eliberând-o de orice alt gând. Sărutul nostru se conectează cu o altă creatură din trupu-i divin – o creatură senzuală, sensibilă ascunsă în interiorul ei. Aceasta este cea care se bucură de atingerile ce i le ofer, de forţa cu care o domin, de buzele ce se luptă cu ale ei, creând o armonie în discrepanţele dintre noi, invitându-mă cu obrăznicie mai adânc în fiinţa sa, să degust, să cuceresc, să jefuiesc după dorinţa inimii mele.
Mă depărtez, creând un mic spaţiu între trupurile noastre, atingând-o doar cu buzele şi cu degetele ce îi încercuiesc chipul, forţând-o să fie înconjurată de puterea, de voinţa mea, încercând să o aplec ca o trestie doar cu puterea doleanţei mele.
Buzele ni se unesc, limbile încâlcindu-se, dansând senzual împreună. Sărutul este la fel de impetuos ca vinul bun, la fel de cald ca razele soarelui ce nu pătrund niciodată în acest loc. Mă mişc, aplecându-mă peste ea, în vreme ce adâncesc sărutul.
Compulsia de a-mi hrăni foamea se trezeşte, explodând ca o febră, un imbold crescând în mod constant cu fiecare bătaie a inimii ei, făcând-o să îşi încolăcească braţele în jurul meu, în jurul umerilor mei, apoi urcându-se în păr, ca să îşi treacă degetele prin firele întunecate.
Degetele îi sunt neliniştite, dorind să atingă mai multă piele, iar ea şi le încordează, înfigându-le în braţele mele ca să îşi nege dorinţa de a simţi, de a atinge, de a explora.
Îmi pun mâinile pe talia sa şi o îndepărtez de mine. Nu mult, doar cât să pun un sfârşit sărutului nostru, înainte ca acesta să se transforme în ceva mai mult, mai carnal.
Ari'el îşi lasă capul să-i cadă, atingându-mi umărul, în vreme ce respiră sacadat.
- Asta este o greşea, huh? şoptesc, dându-i părul auriu după ureche, făcând-o să tremure.
Îi las timp să răspundă, însă aceasta preferă să se ascundă mai adânc în umărul meu, încercând să evite întrebarea. Iar tăcerea sa doare. Nu aş fi crezut că după atâtea milenii şi atâta suferinţă mai exista ceva care să mă rănească, dar se pare că m-am înşelat. Îmi las mâinile să cadă şi încerc să mă îndepărtez de ea, însă îşi strânge braţele în jurul meu, împiedicându-mă astfel să mă retrag. Nu am nevoie să îşi declare dorinţa în faţa tuturor. Nu am nevoie de binecuvântarea nimănui. Nici nu o vreau.
Dorinţa oricum înfloreşte în întunericul dezacordului, în abisul interzisului, nu sub razele calde ale ordinarului. Dar am nevoie de acceptul său. De acordul ei. Ari'el trebuie să accepte ceea ce vrea şi să trăiască cu consecinţele sale.
Este greu. Este mult mai greu pentru ea decât pentru mine, pentru că ea încă are persoane ce o controlează, ce o judecă. Eu sunt stăpânul meu propriu.
- Este o... ezită să rostească acel cuvânt, ca şi cum fiecare silabă este încărcată cu spini şi lasă urme adânci în gâtul ei... greşeală. Ştii foarte bine că acesta este adevărul, şopteşte în pieptul meu, lacrimile care încă nu au căzut, auzindu-se în glasul tremurător.
- Şi dacă ai această credinţă, de ce ai venit aici? întreb, dorind să primesc o mică dovadă a faptului că a venit pentru că simte ceva mai mult pentru mine, că nu a făcut-o doar pentru ceea ce pot face pentru ea.
Îşi ridică privirea, iar eu supusul ei umil – ca întotdeauna – îmi las privirea în jos să întâlnesc cerul nemărginit, ţărmuit de lacrimile sărate.
- Deoarece chiar şi din meteahnă poate înflori ceva superb. Şi atunci ce contează ce întâmplare păcătoasă i-a dat naştere, când fructul este atât de preţios şi divin? spune, ochi plini de speranţă rugându-mă să o înţeleg.
Să nu o fac să pună în cuvinte ceva despre care nu este sigură; care încă evoluează şi care poate să fie distrus foarte uşor cu câteva cuvinte iresponsabil rostite.
- Otrăvitor, nu? întreb, un zâmbet meschin apărându-mi pe buze.
Nu mă pot abţine din a păta sentimentele descrise de ea. Aş da vina pe corupţia ce m-a pocit, dacă nu aş fi ştiut de pe vremea când umbream hoturile Edenului că exista o idee de răutate în sufletul meu.
Satisfacţia îmi aleargă prin vene când o văd încruntându-se, nemulţumită. Trebuie să realizeze că nu va avea parte de finaluri fericite alături de mine. Nu mai sunt – dacă aş fi fost vreodată – capabil să ofer cuvinte frumoase. Lângă mine va avea parte şi de latura întunecată a pasiunii, acel fragment sucit, deformat şi maltratat unde lucrurile nepermise au loc, lucruri ce te fac să te simţi atât de bine, dar care te acoperă de ruşinea pe care nu o poţi spăla.
- Ştiu ce vreau, afirmă, încăpăţânarea şi hotărârea întunecând cerul senin, aducând norii de furtună.
- Atunci, micul meu îngeraş, să semnăm acest contract, nu? spun, zâmbind răutăcios şi îmi pun mâna pe talia ei lipindu-i trupul de al meu cu putere, făcând un suspin neaşteptat să evadeze de pe buzele trandafiri.
Teama ce apare pentru o secundă în ochii ei mă încântă, condimentând plăcerea ce mi-o oferă.
O ridic pentru a ne uni buzele, pasiune pentru pasiune, căldură pentru căldură. Sărutul nostru este ca un uragan, totul fulgerare şi furie şi bucurie sălbatică. Abandon.
Ferocitatea sărutului descurcă nodurile din mintea mea. Se amestecă împreună cu un răget de emoţie de la furia legată strâns la nevoia eternă, la toate lucrurile sireape. Încerc să îmi amintesc dacă am fost vreodată devorat de o pasiune atât de neiertătoare şi nu reuşesc. Numai că este irelevant dacă cineva în trecut m-a ars sau nu cu acest foc. Ceea ce contează este că Ari'el crează această căldură, arzând celelalte amintiri. Flacăra sa este atât de strălucitoare, atât de fierbinte că luminează cele mai întunecate colţuri ale chestiei lipsite de viaţă pe care o numesc suflet.
Este nedescris de frumos.
Limba mea se lupta cu a sa, invadând şi convingând-o să facă la fel. Nevoia mea ca ea să umple locurile goale dinăuntrul meu creşte atât de mult că devine aproape dureroasă. Ceea ce transformă sărutul nostru în ceva mult mai carnal, atât de departe de divin pe cât poate să se îndepărteze un arhanghel înainte să cadă.
Cu această decizie luată – decizia de a oferi o şansă acestor sentimente înfloritoare dintre noi – petrecem timpul care i-a mai rămas împreună.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Exista o premiza pentru o viitoare poveste ascunsa in acest capitol, oare va puteti da seama care scena prezentata in acest capitol este o idee pentru o noua poveste?
O curiozitate de-a mea. :)
Sper ca v-a placut acest capitol. A fost un absolut chin de pus in cuvinte, serios.