Damien
După ce am plecat de la Maya, m-am întâlnit cu Eric.
— Damien, tu eşti?! reacţia lui la noua mea freză mă calcă pe nervi.
Da, eu sunt, Eric! Nu mi-am schimbat şi faţa!
— De ce te-ai tuns?
Pentru că Maya a spus că i-ar plăcea să mă vadă cu părul scurt.
— Am simţit nevoia de o shimbare, ridic din umeri indiferent.
— Îmi place, îmi răspunde după ce mă studiază câteva clipe.
Îi simt privirea asupra cicatricii mele şi ştiu că ar vrea să mă întrebe dacă nu mă deranjează că acum nu pot să o mai acopăr, dar se abţine şi îmi face loc să intru în casă. Eric ştie ce s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă şi ştie că e mai bine să nu deschidă subiectul.
— Hei, cum a fost cu organizarea nunţii? mă întreabă din baie, în timp ce îşi fixează cravata în oglindă.
— Un chin! Îmi eşti dator vândut, Eric!
Râsul lui răsună pe hol.
— Chiar aşa rău a fost? Tata mi-a spus că l-ai sunat şi i-ai cerut ajutorul pentru mese.
— Da, a trebuit să organizăm totul la casa de pe lac şi aveam nevoie de ajutor cu chestia asta.
Eric se uită ciudat la mine.
— Ce?
— Nimic, doar că... E pentru prima oară când purtăm o discuţie cât de cât civilizată, adică îmi răspunzi la întrebări şi chiar vorbeşti cu mine, nu mă laşi să vorbesc singur şi nu îmi întorci spatele. E ciudat...
— Vrei să te las să vorbeşti singur?ridic din sprâncene, provocându-l.
— Nu, nu, se grăbeşte să răspundă. Spuneam doar aşa. Nu mă deranjează asta, dimpotrivă. Eşti fratele meu, normal că vreau să vorbeşti cu mine.
E drept că noi doi nu avem o legătură strânsă deloc şi asta e doar vina mea. Mereu îl alung pe Eric atunci când încearcă să facă un efort şi să se apropie de mine. Dar acum nu simt să îl îndepărtez şi să îl ignor.
— Mă rog... îmi dau ochii peste cap, plictisit.
Îl aştept să termine de aranjat, apoi pornim amândoi către maşină.
Eric chiar s-a ferchezuit pentr nunta asta. Părul nu îi mai stă în toate direcţiile, a reuşit cumva să îmblânzească masa de păr şaten. Costumul nu e ceva nou pentru el, obişnuieşte să participe des la diverse întâlniri de afaceri unde e obligat să apară elegant, dar acum ştiu că a ales ţinuta cu şi mai multă grijă. Pentru mine să port un costum e ceva straniu şi am senzaţia că materialul mi se strânge pe piele. Dar nu puteam să apar în hanorac, Maya probabil m-ar fi târât de gluga hanoracului ca să mă ducă să mă schimb. Încă trebuie să îmi dau seama cum să umblu în cămaşa asta albă care îmi pare atât de rigidă. Să nu mai spun de păr. Nu mai pot să îmi acopărfaţa cu şuviţele lui. Şi ticul pe care l-am dezvolatat tot făcând asta mă scoate din minţi acum pentru că mâna mea rămâne goală atunci când o ridic din instinct în dreptul obrazului. Dar tot chinul asta merită atunci când o blondina cu ochi de poveste se uită cu mândrie la tine. Aş face orice ca să fiu răsplătit cu încă o astfel de privire.
După câteva minute în care conduc în linişte, îl aud pe Eric cum oftează uşor.
Îmi mut câteva secunde privirea de la drum la el şi îl văd încruntat şi gânditor.
— Ce s-a întâmplat, Eric?
Întrebarea mea îl face să ofteze iar.
— Nu ştiu, sunt doar emoţionat... Dacă Kim o să se răzgândească?
— Ce tot spui? Nu o să facă asta,pufnesc la absurditatea pe care o crede.
— Nu ai de unde să ştii! ţipă furios la mine. Poate că şi-a dat seama că nu o merit şi că poate găsi oricând pe altcineva mai bun ca mine!
— Eric...
— Poate că a realizat că a făcut o greşeală şi o să vrea să crească singură copilul pentru că eu o să fiu un tată groznic, continuă supărat.
— Eric, nu o să fii un tată groaznic, încerc să îl consolez şi să fiu atent cum conduc.
— Cum poţi să ştii asta, hm?
— Pentru că... oftez exasperat, pentru că ştiu că întotdeauna ai încercat să ai grijă de mine atunci când eram mici, chiar dacă eu nu te lăsam niciodată. Pentru că te-am văzut de fiecare dată când Kim se simţea rău şi nu puteai să fii lângă ea, cât de îngrijorat erai şi apoi cum îţi luai zile libere doar ca să stai cu ea, să te asiguri că e bine. Cu propriul tău copil o să ai şi mai multă grijă. Şi pentru că ţie îţi pasă, Eric...
Îţi pasă şi atunci când îţi pasă nu o să îţi tratezi copiii rău. Nu o să aibă soarta pe care am avut-o eu. Eric nu ar face asta.
— Damien, nu am vrut să...
— Nu, îl întrerup înainte să mai spună ceva.
Strâng cu putere volanul şi trag adânc aer în piept, încercând să îmi alung amintirile.
— Îţi mulţumesc, Damien. Pentru tot. Ce ai spus acum înseamnă mult pentru mine, să ştii. Şi nu doar pentru asta îţi mulţumesc, ci şi pentru că ai acceptat să mă ajuţi cu nunta. Ştiu că a fost greu pentru tine să te implici în treaba asta şi ştiu cât de mult urăşti nunţile şi că nu crezi în iubire, dar...
— E în regulă, Eric.
— Serios, Damien, îţi mulţumesc.
Sinceritatea din glasul lui mă face să mă simt bine. Îmi dă o stare ciudată, de satisfacţie că am făcut ceva care a reuşit să îl bucure pe Eric.
*
— Incredibil, Damien! exclamă Eric surprins atunci când vede cum arată locul în care urmează să se desfăşoare petrecerea.
— Nu pot să cred că tu şi Maya aţi reuşit să faceţi totul într-o lună! E o nebunie! privirea lui se plimbă peste fiecare detaliu şi Eric pare încântatşi cumva nu îi vine să creadă că e real, că un spaţiu gol, în care nu se afla nimic în urmă cu o lună e acum cel mai feeric loc.
Într-adevăr, totul arată frumos şi asta i se datorează în întregime Mayei care nu renunţat nicio clipă şi care s-a străduit din răsputeri să creeze o nuntă de vis pentru Eric şi Kim.
— Sunt şocat!
Eric se întoarce către mine şi îi văd ochii înlăcrimaţi şi plini de recunoştinţă.
— Îţi mulţumesc, Damien! îmi repetă din nou.
— Ai de gând să îmi mai mulţumeşti de multe ori? glumesc.
— Da! Cum aş putea să nu o fac când totul arată perfect! Nici nu mi-aş fi imaginat asta!
— Ar trebuie să îi mulţumeşti mai degrabă Mayei, ştii. Ea a făcut mai toată treaba.
— Fii serios, Damien! Ştiu că şi tu ai ajutat-o! Ai uitat că am vorbit cu tata şi chiar şi cu Maya când am aterizat azi?
— Haide, Eric, soţia ta trebuie să ajungă curând!încerc să îi distrag atenţia şi să îi opresc complimentele. Oricum, Maya merită toate laudele.
— Viitoare soţie! mă corectează în timp ce îşi reia drumul către altar, unde o va aştepta pe Kim.
— Aşa e, iartă-mă, viitoarea soţie peste câteva minute, adaug râzând.
Eric se opreşte brusc şi se întoarce cu gura căscată la mine.
— Ce? mă opresc şi eu încurcat.
Mă cercetează din cap până în picioare, apoi dă din cap, nedumerit.
— Uitasem cum e să te aud râzând, îmi explică după o lungă tăcere.
Apoi îmi zâmbeşte satisfăcut.
— Ar trebui să încerci asta mai des. Să râzi, vreau să zic, continuă în timp ce face câţiva paşi înapoi, fiind încă cu faţa la mine.
— Eric, ai grijă, poate o să cazi în iarbă, îl avertizez.
— Şi? mă provoacă el.
— Şi nu vrea ca fratele meu să îşi păteze costumul de iarbă în ziua nunţii lui.
Mă opresc din nou. Se opreşte şi Eric din nou. Ne uităm unul la celălalt, fără să scoatem niciun cuvânt.
E pentru prima oară când mă adresez lui Eric cu "fratele meu" şi nu cu numele lui. Şi partea şi mai ciudată e că nu m-am gândit deloc la asta, pur şi simplu mi-a ieşit, fără niciun efort, ca şi când asta ar fi ceva natural şi obişnuit. Dar nu e. Nu pentru mine. Şi totuşi, nu mă deranjează că am spus asta.
După o pauză în care doar ne fixăm cu privirea, Eric începe să zâmbească uşor.
— Nu doar pentru organizarea nunţii cred că trebuie să îi mulţumesc Mayei.
Se întoarce cu spatele la mine, iar eu rămân confuz pe loc.
*
Nu mai pot să mă concentrez la nimic în jurul meu atunci când Maya se îndreaptă către altar. Nici măcar nu m-am putut uita la Kim, care e mireasa şi care e centrul atenţiei pentru toţi ceilalţi invitaţi. O văd doar pe Maya, îmbrăcată în rochia verde aleasă de mine, care îi vine mănuşă şi care îi scoate în evidenţă culoarea vibrantă a ochilor. Părul îi cade în valuri uşoare şi în razele soareleui pare că e din aur. Şi ce îmi atrage cel mai mult atenţia e zâmbetul ei de milioane, care străluceşte mai tare decât orice bijuterie. Îi luminează chipul atât de mult, încât pare cu adevărat un înger. E frumoasă. E atât de frumoasă, încât mă oftic că nu găsesc cuvintele potrivite ca să descriu cât de fascinat sunt de apariţia ei, de prezenţa ei, de ea...
Şi pe toată durata ceremoniei, nu fac altceva decât să mă holbez la Maya, cu un zâmbet tâmp pe faţă şi inima atât de ameţită, în piept, de la cât de mult s-a străduit să bată ca să poată să îi spună şi ea Mayei cât e de frumoasă. Nu a auzit-o însă, pentru că dacă ar face-o, s-ar speria cu siguranţă. Ştiu, pentru că eu deja sunt îngrozit. Îngrozit căci, pentru prima dată, inima mea bate pentru altcineva, nu pentru mine.