Brutal

10. Trandafirii albi se ofilesc

Maya

Mi-e dor de el. Atât de mult. 4 ani au trecut de când nu mai e. Şi mă doare atât de tare să ştiu că nu o să-l mai văd niciodată, că nu o să aibă ocazia să fie prezent la cele mai fericite momente din viaţa mea şi că nu o să mă mai ţină în braţe în clipele triste.

— Hei, tati...

Mormântul lui arată la fel ca de fiecare dată când vin să-l vizitez. Alb şi trist. Astăzi i-am adus un buchet de trandafiri albi, preferaţii lui şi ai mei. Lui îi plăceau doar pentru că îmi plăceau mie şi mereu încerca să îmi aducă câte un fir o dată la câteva zile. Mă făcea tot timpul să zâmbesc prin gestul lui. "Prinţesa mea merită orice. Iar dacă un simplu fir de trandafir reuşeşte să-ţi aducă pe chip zâmbetul ăsta al tău pe care îl ador, atunci prinţesa mea va primi flori constant."  Parcă îl aud lângă mine spunând asta, cum îmi zicea atunci când îl întrebam de ce îmi tot aduce flori. Dar greşea. Niciodată nu zâmbeam pentru floare, ci pentru că el mi-o oferea.

Dar acum nu îmi mai aduce flori. Îi aduc eu lui.

— Tati, ştiu că nu te-am mai vizitat de mult. Am fost puţin ocupată. Kim şi Eric se căsătoresc. Şi m-au rugat pe mine şi pe Damien să îi ajutăm cu asta. Nu îl cunoşti pe Damien, dar e un băiat bun. Pare foarte răutăcios şi atitudinea lui rece, distantă faţă de toată lumea, te face să nu vrei să te apropii de el, dar eu nu cred că e aşa cum vrea ca ceilalţi să îl perceapă. Joshua mi-a spus să am răbdare cu el. Şi încep să îl cunosc mai bine. Aseară chiar a fost drăguţ cu mine. M-a lăsat să stau cu el. Ştii că de fiecare dată îmi e greu să vin să te văd. Îmi e foarte dor de tine, tati...

Lacrimile îmi curg în voie pe obraji. În faţa lui ştiu că pot să plâng şi să las deoparte zâmbetele dacă sufletul meu nu poate să se sincronizeze cu faţa mea şi aproape se frânge din cauza dorului. Nu trebuie să mă prefac că totul e bine. Tati ştie că uneori obosesc să zâmbesc întruna şi să îmi păstrez mereu optimismul şi buna dispoziţie, chiar şi atunci când tot ce vreau e să mă ţină cineva în braţe pentru că mai am puţin şi mă prăbuşesc pe interior. Întodeauna îmi spunea că zâmbetul meu e pentru el cel mai valoros trofeu şi că ar renunţa la tot cât ai clipi doar ca eu să continui să zâmbesc, indiferent de situaţie.Niciodată nu îi plăcea să mă vadă plângând. Dar acum mă lasă. Mă lasă pentru că nu mai e lângă mine...

Îi povestesc tot ce s-a întâmplat cu Damien şi cu pregătirile pentru nuntă. Îi povestesc despre Joshua şi despre firma lui pe care a lăsat-o în conducerea mea. Îi spun că totul merge bine.

Şi când simt că nu mai am lacrimi să vărs, îmi iau la revedere de la el şi îi promit că o să mă întorc din nou să îl vizitez. Dar ştiu că mint, pentru că niciodată nu plec cu adevărat de lângă mormântul lui. De fiecare dată când vin, mai las o bucată din sufletul meu aici. Tata a fost bărbatul pe care l-am iubit din tot sufletul. M-a crescut când mama ne-a lăsat pe amândoi şi dacă ar fi putut, mi-ar fi adus chiar şi luna de pe cer. Dar a murit acum 4 ani. Chiar de ziua mea de naştere. Şi pentru că eram atât de alintată şi răzgâiată, credeam că o să îl am toată viaţa şi că o să trăiască mult timp. Dar nu contează că te numeşti Christian Reds şi că eşti tatăl unei fetiţe care nu vrea să o părăseşti, nici că eşti un renumit om de afaceri care are o grămadă de bani, nu contează nimic când inima nu mai vrea să funcţioneze. Mi-a ascuns ani la rând faptul că era bolnav şi că se ducea periodic la medic. Iar eu nu eram conştientă de nimic pentru că nu îmi închipuiam vreodată că tocmai tatăl meu, un om atât de bun, poate fi lovit atât de crunt de viaţă.

Şi ultima conversaţie pe care am avut-o cu el a fost o ceartă. A murit neştiind cât de mult l-am iubit...

*

— Damien?

— Hmm?

Tocmai am fost împreună să luăm invitaţiile, iar acum Damien mă duce acasă. Dar încă nu vreau să merg acasă. După vizita pe care am făcut-o la mormântul tatălui meu, încă nu vreau să fiu singură.

— Putem face un mic ocol?

— Unde vrei să mai mergem?

— Ştiu o cofetărie care are cele mai bune prăjituri! Chiar am poftă de una, te rog! Putem să ne oprim acolo?

— Fie...

— Super!

Nu îmi vine să cred că a cedat! Până la urmă tot o să îl fac să vrea să fim prieteni.

— Se numeşte "Afrodita".

Damien frânează atât de brusc, încât dacă nu aş fi avut centura de siguranţă pusă, m-aş fi lovit cu capul de parbriz. Ce naiba!

— Damien!

— Scuze... Cum spunei că se numeşte cofetăria? Cred că nu am auzit bine.

— "Afrodita".

— Oh...

— O ştii? îl întreb confuză de reacţia lui ciudată.

— Da, am mai auzit de ea, îmi răspunde va.

— Au nişte prăjituri absolut delicioase. Trebuie să încerci câteva. Putem să ne oprim acolo şi să...

— Nu, eu nu am poftă, mă întrerupe, devenind din nou distant şi închis în el.

Nu îi mai spun nimic până când ajungem. Nici nu ştiu ce s-a întâmplat şi de ce s-a comportat aşa dubios când i-am spus unde vreau să mergem. Părea că e în regulă, la început.

— Sigur nu vrei să intrii? îl întreb după ce parchează maşina.

— Nu.

Cu toate că a zis că nu are poftă, decid să îi iau şi lui o prăjitură cu ciocolată. Toată lumea iubeşte ciocolata, până la urmă. Sau cei mai mulţi o fac, oricum. Aş fi vrut să stau de vorbă şi cu Victoria, cea care deţine cofetăria, dar, din păcate, astăzi nu a fost acolo. E o femeie foarte simpatică şi mereu când vin să cumpăr prăjiturile cu lămâie pentru Joshua îmi spune că sunt singura persoană care ia constant acelaşi lucru şi chiar şi nepotul ei, cel care le prepară, a ajuns să le facă special pentru mine. Nici nu mai ţin minte de câte ori Victoria mi-a oferit prăjiturele din partea casei. Toate sunt foarte bune şi nepotul ei e într-adevăr priceput. Dar nu l-am cunoscut niciodată. Victoria spune că mereu îi transmite aprecierile mele, dar că e prea timid ca să stea de vorbă cu mine.

— Uite, îi pun lui Damien cutia în braţe atunci când mă reîntorc la maşină. Ştiu că ai spus că nu ai poftă, dar poate mai târziu vrei să guşti. Trebuie să le încerci, totuşi. Te asigur, sunt mult prea bune. Tipul care le prepară e un adevărat maestru.

— Ştii cine le face? mă întreabă Damien puţin speriat.

— Nu chiar. Adică nu l-am întâlnit personal, dar Victoria, cea care deţine cofetăria, mi-a spus că nepotul ei lucrează acolo.

— Şi chiar crezi că sunt aşa bune prăjiturile astea? se uită către cutia pe care acum o ţine în mâini.

— Bune e prea puţin spus. Gustă! îl îndemn cuînsufleţire.

— O să o fac mai târziu. Ahh... mulţumesc, îmi răspunde stânjenit.

Ne continuăm drumul în linişte, dar pot observa că Damien e foarte încordat după modul cum ţine atât de strâns volanul şi cum îşi încleştează maxilarul, într-o manieră nervoasă. Oare ce îl deranjează? Nu apuc să îmi fac curaj să îl întreb pentru că ajungem în faţa apartamentului meu mult prea repede. Dar înainte să închid portiera şi să îl las să se ducă acasă, îmi iau inima în dinţi şi îi spun ce am tot simţit să-i spun de zile bune:

— Damien... poţi vorbi cu mine, să ştii. Despre orice...

Mă priveşte concentrat, surprins de vorbele mele şi parcă ar vrea să îmi răspundă, dar alege să dea din cap şi să ofteze încet.

— Ne vedem mâine, Maya.

Da, chiar sper să ne vedem şi mâine, Damien...