Brutal

8. Complicat

 Maya

Cu cât terminăm mai repede cu toată şarada asta, cu atât o să scap mai repede de prezenţa ta enervantă.

Cuvintele lui mă lovesc din plin. Ăsta e singurul lui motiv pentru care mă ajută? Ca să scape mai repede de mine? Pentru că sunt atât de enervantă şi încăpăţânată, încât nu i-aş fi dat pace dacă nu m-ar fi ajutat? Mai bine mă ignora, ca de obicei, decât să îmi dea răspunsul ăsta.

Îl urmăresc cu privirea până dispare în bucătărie. Decid că e mai bine să rămân pe loc. Nu pot să fiu în preajma lui acum.

Casa lui e simplă, cu un aspect rustic şi romantic. Jumătatea din faţă a casei este împărţită într-o mică bucătărie, pe partea dreaptă, şi sufrageria în mijlocul căreia stau eu acum. Bucătăria nu este despărţită de vreo uşă de restul camerei, dar are un mini-bar cu două scaune înalte de o parte şi altă a acestuia. Pe peretele din dreapta se află un şemineu mare, perfect pentru nopţile răcoroase. În partea opusă se află o canapea bej acoperită cu multe perne, iar în părţile laterale câte un folotoliu de aceeaşi nuanţă. Mă îndepărtez puţin pentru a inspecta şi restul casei. În spatele fotoliului, la o distanţă de câţiva metri, este o masă pătrată cu şase scaune în jurului ei, iar mai în spate o uşă dublă, din sticlă care dă afară. Scara care duce la etaj e în spirală şi dintr-un lemn deschis la culoare. Sus, descopăr că există o baie, şi un dormitor cu pat dublu, foarte spaţios. Ambele sunt mobilate într-un stil modern îmbinat cu lemn clasic care îi conferă o atmosferă îmbietoare şi confortabilă.

Mă hotărăsc să ies pe veranda pe care am văzut-o când am intrat în casă. În drum spre ieşire, îl văd pe Damien pregătind ceva la bucătărie, dar să îl ignor pare acum cea mai bună variantă.

Banca din lemn situată pe verandă e locul potrivit pentru a sta în serile calde de vară şi a admira peisajul care te lasă fără cuvinte.

Nu ştiu de cât timp stau aici atunci când îl aud pe Damien deschizând uşa şi apropiindu-se de mine.

Îmi ridic privirea către el. În mâini are o tavă pe care sunt aşezate două sandvişuri şi un pahar cu suc de portocale. Tocmai mi-a adus de mâncare. Sunt uimită de gestul lui şi nici măcar nu ştiu cum să reacţionez.

— M-am gândit că poate îţi e foame.

Vocea lui nu mai e agresivă şi distantă, ba chiar sună puţin timid.

Gândindu-mă că probabil ăsta o să fie singurul şi ultimul lui gest drăguţ, întind mâna şi iau tava cu grijă. Poate că Joshua are dreptate, poate că răbdarea e cheia în ceea ce îl priveşte pe Damien. Tipul mi-a gătit. Nu are cum să fie aşa rău.

— Mulţumesc, îi răspund încet şi, fără să vreau, un mic zâmbet îşi face apariţia pe faţa mea.

Mă uit la platoul din braţele mele, apoi la Damien care încă nu a plecat şi decid să îmi încerc norocul.

— Tu nu mănânci?

— O să mănânc înăuntru.

Deja se pregăteşte să se întoarcă în casă şi gura mea decide că e mai bine să rostească următoarele cuvinte care, pot jura, l-au şocat la fel de tare ca pe mine.

— Nu vrei să mănânci aici? Cu mine?

Ochii lui căprui au o licărire ciudată şi sunt puţin speriată de reacţia lui care întârzie să apară pentru că încă mă priveşte încurcat. Oare chiar se gândeşte să accepte? De fapt, dacă nu i-ar fi displăcut atât de tare propunerea mea, m-ar fi refuzat fără să mai stea pe gânduri. Dar ezitarea lui în a-mi oferi un răspuns, mă îndeamnă să insist.

— Peisajul e mult mai frumos aici. Soarele o să apună curând. Plus că o să încerc să îmi ţin gura închisă ca să nu te mai enervez. Nici nu o să simţi că sunt lângă tine, adaug cu un mic zâmbet.

Mă mai priveşte câteva clipe, apoi începe să dea uşor din cap, afirmativ, iar asta nu poate decât să-mi producă cel mai sincer zâmbet de când sunt în preajma lui.

Când se reîntoarce, mâncăm amândoi în linişte. Sandvişurile pe care le-a pregătit sunt absolut delicioase.

— Şi...

Damien este cel care începe conversaţia. Am terminat amândoi de mâncat, dar niciunul nu s-a ridicat încă.

Mă uit la el şi pare puţin încurcat. Îi ofer un mic zâmbet de încurajare.

— Sandvişurile au fost foarte bune! îi complimentez gustarea pe care mi-a preparat-o, iar el dă uşor din cap.

— Care e planul pentru ziua de mâine? mă întreabă, evitând contactul vizual.

De ce face mereu asta?  Vreau să mă privească în ochi când îmi vorbeşte.

— Ohh... pentru început mă gândeam să rezolvăm cu invitaţiile. Kim mi-a dat o listă cu toate persoanele pe care vor ei să le invite, iar acum că am găsit şi locaţia, putem să mergem mâine să le alegem şi imediat ce vor fi gata să le expediem. Apoi trebuie să căutăm un fotograf bun, dar aici o să fie mai uşor pentru că ştiu eu pe cineva care ar putea să ne ajute. Ah, şi o formaţie care să cânte câteva ore şi care să se ocupe de restul playlistului. Cred că asta ar fi suficient pentru mâine. O să ne întâlnim în faţa apartamentului meu la 9 şi de acolo mergem...

— Nu pot la 9.

— De ce? îl întreb curioasă.

— Lucrez. De la 8 până la 16.

— Nu ştiam asta.

Normal că nu ştiam. Nu ştiu multe lucruri despre el.

— Dar săptămâna trecută nu ai avut nicio problema din cauza serviciului pentru a ne întalni  dimineaţa, îmi aduc aminte.

— Am fostîn concediu, ridică nepăsator din umeri.

— Unde lucrezi?

Damien îmi ignoră complet întrebarea.

— O să vin la tine după 16.

Cred că mai bine ar fi trebuit să o întreb pe Kim despre Damien. Dar niciodată nu l-a menţionat decât în treacăt. Şi din câte am remarcat, nici cu Eric nu are cea mai bună relaţie. Mă întreb dacă are vreun prieten apropiat sau dacă are iubită.

— Atunci, voi rezolva eu cu invitaţiile de dimineaţă pentru că avem nevoie de ele cât mai repede. Trebuie să ştim cine vine sigur şi când termini unde ai treabă ne întâlnim la mine sau... crezi că am putea să ne întoarcem aici?

Damien mă priveşte surprins.

— Aici?

— Da. Locul ăsta e atât de liniştitor şi oricum tot ce trebuie să facem e să dăm câteva telefoane. O să îmi notez cât mai multe variante de trupe şi fotografi, eventual chiar şi un DJ şi după doar îi sunăm şi vedem cine e de acord să vină.

— Ok.