Rosemary pov.
Cand muritorii aud cuvantul „inger", se gandesc automat la pace, liniste si frumusete , neavand nici cea mai mica idee despre adevarata noastra natura, despre toate greutatile pe care noi trebuie sa le caram pe umeri doar ca ei sa aiba o existenta linistita. Din punctul meu de vedere, toate sacrificiile facute de-a lungul istoriei pentru a mentine in picioare zidul de ignoranta pe care l-am construit cu atata grija in jurul lor, au fost zadarnice. La ce bun sa ne dam vietile pentru niste creaturi care nu au nici cea mai vaga idee despre adevarata noastra fire? Mi-am pierdut mama si, odata ce lumina i-a parasit frumsii ochi albastrii, am pierdut si mare parte din ceea ce era angelic in mine. Si totul din cauza razboiului cu nephilimii, niste fiinte abominabile care nu ar fi trebuit sa existe niciodata, insa muritorii s-au imperecheat cu ingerii cazuti si ne-au condamant la o soarta umbrita de lupte crancene la sfarsitul carora numai un singur neam avea sa ramana in picioare.
Din pacate pentru ingeri, sacrificiile pareau ca nu se mai tarmina, iar tatal meu, marele arganghel Gabriel tinuse cu tot dinadinsul sa-mi demonstreze acel fapt. Ascultand una dintre sedintele Cercului Arhanghelilor, un lucru deloc demn de un inger, dar nu eram recunoscuta pentru a avea cel mai bine inradacint set de valori, aflasem ca nu mai faceam fata numeroaselor atacuri ale nehpilimilor. Ei erau prea puternici si prea multi, iar noi nu eram destul de bine antrenati. Asa ca singura varianta pe care o gasisera arhanghelii era sa facem pace cu nimeni altul decat Lucifer, rusinea intregului neam angelesc, si demonii lui. Acestia vor antrena ingerii, iar noi, in schimb, ii vom invata cateva dintre trucurile noastre. Cu un efort inimaginabil de vointa am oprit exclamatia dezgustata care mi se ridicase in gat in momentul in care am auzit aberatiile vociferate de "prea-iubitul" meu tata si restul capetelor pline de pene. Propuneau sa facem pace cu dusmanii nostri de la inceputul eternitatii, iar eu nu puteam accepta asa ceva. Trebuia sa le gasesc pe Emma si Emily si sa punem la cale un plan prin care sa le bagam mintile in cap arhanghelilor.
Asa se face ca alergam de peste doua zeci de minute, deschizand si inchizand fiecare usa a palatului, lucru deloc usor avad in vedere ca respectiva constructie avea in jur de un milion de camere, in cautarea celor doua prietene ale mele.Prietene care, in mod miraculos, nu erau niciodata usor de gasit intr-o situatie de criz.
-Rose, unde alergi asa? o voce la fel de placuta ca sunetul clopoteilor de vant se auzi din spatele meu .
M-am intors in directia vocii doar ca sa o vad pe Emma cu hainele sifonate, parul saten si lung pana la jumatatea spatelui cifulit si usor incalcit si ochiide culoarea caramelului impaienjeniti de somn, semne clare ale faptului ca pierduse inca o noapte . Nu mi-as fi facut griji daca ar fi stat treaza sa se antreneze, insa stiam prea bine ca romantica incurabila care statea ascunsa undeva in iteriorul ei o facuse sa stea treaza visand cu ochii deschisi la sufletul pereche care o astepta undeva. Desi eram constienta ca era doar o legenda si nimic mai mult, nu ma lasa inima sa-i spulber fanteziile, fiecare dintre noi trebuia sa spere la ceva.
-Unde-i Emily?
Emma ma privea cu spranceana ridicata si cu buzele usor tuguiate a confuzie. Lipsa somnului era evidenta, prietena mea era de-a dreptul aeriana
-Emily, stii tu, prietena noastra de cand eram in scutece! Blonda ,ochi verzi, super energica...
-Stiu de cine e vorba! Rose ce ai patit? Esti mai irascibila decat de obicei!
Mi-am dat ochii peste cap intr-un gest exasperat, poate ca eram putin irascibila, dar incercam sa ma controlez si sa nu daram palatul din temelii la gandul ca tata voia sa faca pace cu demonii.
-Zi-mi unde e ! V-am cautat prin tot palatul ,unde naibii ati fost?
-Rose , ai grija la vocabular! imi zise satena in gluma.
-Oh, mai lasa-ma! Si tu vorbesti la fel!
Din coridorul din stranga noastra a rasunat sunetul produs e niste tocuri inalte, iar dupa ritmul in care acestea loveau marmura alba a podelelor, mersul era unul leganat si lipsit de griji, mersul lui Emily. Banuielile mele au fost comfirmate atunci cand in raza noastra vizuala a aparut o silueta palida si firava de aproape 1.60 m. care purta o rochie vaporoasa alba lunga pana deasupra genunchilor si fara maneci. Parul usor buclat si blond ca spicele de grau in lumina soarelui ii ajungea pana la nivelul umerilor, inadrandu-i placut chipul ingust cu buze usor disproportionale, cea de jos fiind mai plina decat cea de sus, nas usor carn si ochi mari si de un verde crud de-a dreptul fascinant. Zambea atat de frumos incat gandul ca in urmaroarele momente il voi face sa dispara aproape imi provoca o durere fizica.
Mi-am scuturat captul pntru a scapa de sentimentul de vina si am prins-o de mana pe Emma, apoi m-am grabit spre Emily pentru a o lua si pe ea de incheietura. Trebuia sa le spun ce tocmai aflasem ,altfel aveam sa explodez.
-Mda, buna dimineata si tie Rose! imi spuse Emily dadu-si ochii peste cap.
-Lasa sarcasmul Em, avem probleme! rostesc printre dinti, cotind dreapta pe unul dintre coridoare.
Blonda s-a intors ridicand o spranceana spre Emma, care se chinuia sa tina pasul cu mine. Din pacate pentru ea, eram atat de concentrata incat mai mult o taram decat o lasam sa mearga pe propriile picioare.
-Nu intreba!Nu am nici ceea mai mica idee!
Tomul plin de resemnare al Emmei m-a facut sa ma simt mizarabil pentru o secunda, ele nu aveau nimic de-a face cu ceea ce imi cauzase acea strare de furie si anxietate, dar speram ca ma vor intelege imediat ce aveam sa le povestesc ce auzisem. Cu acel gand in minte, am deschis usa camerei mele trantind-o de perete si facand catia novici care treceau intamplator sa tresara. M-am aruncat in pat oftand in le-am lasat prietenelor mele timp sa se aseze cat mai confortabil unde voiau. Daca aveam sa le dau o veste atat de revoltatoare, puteam sa am macar decenta de a le lasa sa se aseze.
-Ai de gand sa ne zici si noua ce s-a intamplat sau vei sta toata eternitatea uitandu-te la tavan? ironia Emmei mi-a adus un zambet usor pe buze.
Mi-am mutat privirea de la Emma la Emily ,care statea pe micuta canapea de langa fereastra si batea nerabdatoare din picior si am inspirat adanc, nu puteam sa rostesc propozitia fara sa simt cum pune furia stapanire pe mine:
-Arhanghelii au facut pace cu demonii! tonul vocii mele sunase ciudat de calm, aproape indiferent.
Emily s-a ridicat de pe canapea ca arsa si a inceput sa se plimbe prin camera, zambetul pe care il avea acum cateva minute disparuse, lasand loc unei strambaturi dezgustate, iar Emma facuse si ea ochii mari, acum perfect treaza, si se uita la mine parca asteptand sa bufnesc in ras si sa le spun ca totul era o gluma.
"As vrea eu, scumpo!" imi spun zambind amar.
-Rosemary Cipriano!Asta e o gluma mai mult de cat proasta!se rasti Emily la mine.
Cealalta prietena a mea s- a lasat usor pe spate,asezandu-se mai bine pe pat si a analizat tavantul cu sprancenele nite si buzele tuguiate a concentrare, expresia ei era atat de determinata incat parea ca acolo se aflau toate raspunsurile la intrebarile in capul ei. Apoi, cu u oftat resemnat, a inchis ochii.
-Rose e o gluma ,nu? ma intreba Emma ,dar din vocea ei imi puteam da seama ca deja stia raspunsul , voia doar sa auda confirmarea .
Am oftat si m-am ridicat din pat clatindandu-ma din cauza oboselii, antrenamentele nocturne urmate de cateva ture de alergat matinal poate ca nu fusesera niste idei tocmai stralucite pana la urma. Trupul meu se chinuia sa-i arate creierului ca aveam nevoie de putina odihna , dar in acel moment odihna era un lux pe care nu mi-l puteam permit. Eu eram cea mai puternica dintre noi trei, cea care nu isi lasa sentimentele la vedere decat daca era absolut necesar. Eram un afurisit de Vanator, iar Vanatorii intotdeauna pun siguranta celorlalti pe primul plan. Desi constienta ca singurul mod prin care le puteam proteja era sa le impartasesc Emmei si a lui Emily tot ce aflasem despre planurile arhanghelilor, imi era atat de greu sa vorbesc despre faptul ca tata si ceilalti au facut pace cu cei mai rai dintre toti dusmanii nostrii! Oricat de multe greseli ar fi facut tata, mereu a avut principii pe fier, iar unul din ele era acela de a nu ne amesteca niciodata cu demonii, dar acum exact asta facea, ce era in neregula cu el? Puteam intelege ca situatia era una disperata si ca deja pierdusem prea multi din randul Vanatorilor, dar alierea cu demonii era un lucru pe care pur si simplu nu voiam sa il inteleg. Oare chiar atat desperati eram?
- Nu Emma, nu e o gluma! L-am auzit pe Gabriel si pe restul vorbind depre asta in Sala mare. Demonii ne vor invata trucurile lor, lucru pe care il vom face si noi cu ei. Amuzant, nu?Ne-am chinuit atatea secole ca tehnicile noastre sa ramana secrete , iar acum chiar noi ii vom invata ce s-au chinuit sa afle de cand a cazut Lucifer!
Cu fiecare cuvant pronuntat simteam cum furia crestea in intensitate .Niciodata nu fusesem un mare fan al arhanghelilor, desi tatal meu era unul dintre ei ,dar in acel moment imi vedea sa ma duc in Sala Mare si sa le jumulesc putin aripile , poate asa se trezeau la realitate si renuntau la ideea aceea absurda.
Emily a suspinat si s-a aruncat in pat langa Emma , care isi pusese perna peste fata si incepuse sa tipe si sa dea din picioare. Daca nu am fi avut altele pe cap, imaginea mi s-ar fi parut chiar amuzanta.
-De ce tipi mai exact? Nervi sau frustrare? intreba Emily chicotind.
-Putin din ambel!
M-am pus iarasi in pat si m-am lasat pe spate ,stand acum intre Emily si Emma si bucurandu-ma de caldura pe care o emiteau trupurilor lor, dovada clara ca le tinusem in siguranta atata amar de vreme. Trebuia sa oprim toata nebunia aceea chiar inainte de a incepe, nu eram sigura inca cum, dar trebuia sa o facem. Nu puteam sa stau cu mainile in san si sa privesc cum sunt incalcate legile de miliarde de ani. Imi era imposibil sa inteleg cum arhanghelii putusera uita ca demonii erau cei mai mari dusmani ai nostri, ca Lucifer de facuse de ras neamul si il sfidase pe Creator.
-Nu stiu voi ce faceti, dar eu ma duc sa ma antrenez. Daca nu ma descarc cumva o sa termin jumulindu-i pe arhangheli, iar primul va fi chiar "prea-iubitul" meu tata! le-am spus fetelor indreptandu-ma spre usa .
-Rose, stiu ca asa functionezi tu, dar ai nevoie si de putina odihna! Nu putem sa le bagam mintile in cap fara tine, scumpo! imi spuse Emily la fel de grijulie ca intotdeauna.
-Voi fi bine, Em! Nu am de gand sa le fac pe plac si sa ma las ucisa de putina oboseala! spun zambind si iesind pe usa.
Zgomotul produs de bocancii lovind podeaua de marmura rasuna in tot palatul, atragand atentia catorva Vanatori ce pierdeau vremea prin colturi. Daca s-ar fi concentrat mai mult pe antrenamente si mai putin pe socializare poate ca nu am mai fi fost in situatia aceasta nenorocita. Am ocolit grupul de incapabili si am impins usa de lemn masiv, intrand in sala de antrenament , care era ,ca de obicei, goala. Idiotii care au tupeul sa se numeasca Vanatori au uitat ca suntem in razboi? Incepeam sa cred cu tarie ca tata nu e singurul care trebuia trezit la realitate. Mult mai nervoasa decat inainte, m-am indreptat spre manechinii de antrenament, incepand sa lovesc cu ciuda unul. Dupa caeva lovituri bine plasate care mi-au mai domolit furia, m-am dus spre peretele cu arme de unde mi-am ales cateva pumnale, arcul cu sageti si deja obisnuita katana, apoi am iesit in curte pentru a trage la tinta.
Cutrea, ca si sala de antrenament era goala, dar nu am mai lasat acel mic detaliu sa ma afecteze. Daca ei vor sa isi piarda timpul, era doar problema mor, nu era ca si cum nu mai facusme fata armatelor nehpilimilor aproape singura. Am luat o sageata din suport si am verificat vantul, justandu-mi pozitia, apoi am ochit, nimerind, ca intotdeauna, centrul tintei. Am repetat miscarile de cateva ori, dupa care am luat pumnalele si le-am aruncat pe toate odata, acestea infigandu-se intr-o linie perfect dreapta in fata prietenelor mele care ma priveau cu o sclipire de ingrijorare in ochi. Stiam ca nu erau familiarizate cu armele , dar nu aveam absolut nici o vina ca venisera sa se asigura ca inca mai respiram in momentul in care ma antrenam. Desi constiente ca tinta mea era intotdeauna perfecta, mereu se speriau cand o arma era indreptata spre ele, acesta fiind motivul pentru care singurii care luptau erau Vanatorii.
-Nu stiu daca ai facut-o intentionat sau nu , dar tot m-a calcat pe nervi asta! spuse Emma ocolind cu grija pumnalele, frica de arme a Urmaritorilor imi starnea de fiecare data rasul.
Fara sa vreau mi-a scapat un chicot, acest lucru facand-o sa Emma sa scoata limba la mine intocmai ca un copil de cinci ani. Dand din cap intr-o dezaprobare regizata, m-am indreptat spre Emily si am scos pumalele din pamant, aruncandu-le a doua oara, insa de data aceasta intr-un manechin pentru antrenament, doua dintre ele infigandu-se in maini , unul in inima , iar ultimul decapitand bietul manechin. Inainte sa le arunc imi aparuse in fata ochilor chipul tatei, probabil acela fiind si motivul pentru care aruncasem pumnalele cu atata ciuda. Clipind des pentru a alunga imaginea lui Gabriel, m-am concentrat din nou asupra prietenelor mele, exact la timp pentru a vedea cum ochii lui Emily deveneau albastrii, semnul unei noi clarviziuni.
-Asta nu-i a buna! se auzi vocea Emmei din spatele meu.
-Poti s-o mai spui odata! am adaugat uitandu-ma nelinistita la ochii lui Emily si asteptand cu o oarecare anxietate sa iasa din transa pentru a ne spune ce vazuse,aveam o presimtire foarte proasta.
Nu stiu daca va aprecia cineva aceasta proveste si perspectiva pe care o ofera, dar daca vor exista totusi persoane, promit ca lucrurile vor arata mult mai bine in viitor. Imi place sa invat din mers.