Mă numesc Tessa, și trăiesc în New York. Am 16 ani, și aş putea fi comparată cu o fătucă, dacă ochii mei nu ar fi de un albastru-verzui pătrunzător, ciudați și neconformişti, ce, după spusele tuturor, îți intră în inimă și-ți rămân în minte. Am părul șaten, brăzdat de șuvițe blonde. Cu toate că după părerea mea sunt destul de micuță, am totuși 1m75. Sunt mai mereu cu picioarele pe pământ, preferând raționalismul în fața nebuniei, dar, când sunt scoasă din bostani, nu e bine să-mi fii în anturaj. Și, ca orice alt om, am și eu un păcat de care nu mă pot dezvăța. Al vostru poate e fumatul, băutul, fututul.....al meu e injuratul. Și faptul că mă enervez foarte ușor. Și binecunoscuta patima pentru chips-uri. Sau Coca Cola. În fine.
Mereu mi-a plăcut să scriu, e pasiunea mea, hobby-ul meu preferat, lucrul care mă relaxează, dar, totuși, mă intrigă.
Desigur, ca orice alta fata care susține sus și tare că îi place scrisul (aka, eu!!), desigur că am o colecție bogată de jurnale. Și aş putea spune că e foarte bogată. Desigur, am și ce scrie. Nu pot spune că viața mea e întocmai cea a unui greiere plictisit și plictisitor. De ce am curajul s-o spun?
Pffff, ei bine, din 2 motive:
1.Mă tem de destul de puține lucruri.
2. Mama e dispărută.. de ceva timp.
Aveam 6 ani în ziua în care aceasta s-a evaporat. Sau cel puțin, asta îmi spuneau amintirile și coșmarurile pe care le aveam neîncetat. Logica îmi spunea că probabil, vreun răpitor o prinse cu garda jos. Dar știam că nu e moartă. Nu putea fi moartă, chiar dacă poliția spusese altceva.
''Mr Gray, sper că înțelegeți că șansele ca soția dvs să mai fie în viața, sunt la cota minimă, ca să nu spun că sunt nule.''
Idioții. Mama nu era moartă. Mama nu e moartă. E doar dispărută. Dar cum ar putea înțelege asta niște cretini?
Spre deosebire de ea, tata a fost întotdeauna lângă mine, curajos, și cu încrederea la full power. Țin încă minte zilele ploioase din Londra, când eu și tata ne adunam în fațară șemineului micuței noastre căsuțe pitorești din periferie. Cele mai afurisite momente nu erau atunci când ploua, ci atunci când ploua.... iar eu trebuia să vin pe jos, fiindcă ratam autobuzul. Dar ploaia era superbă, melancolică, ca un foc purificator. Când ploua, iar eu nu citeam ( pasiunea mea numărul 2), scriam. Atunci, în timp ce priveam cum picăturile se scurgeau în deriva pe geamurile aburite ale camerei mele de la etaj, îmi luam jurnalul, și scriam. Și scriam și scriam și scriam, pana mana mi se înțepenea în poziție de scris. Și atunci, chiar și în momentul în care fiecare mișcare durea, eu tot continuam.
De obicei, primele compuneri citite de profesoara erau ale mele. Când compuneam, creațiile erau în legătură cu sentimentele mele. Dacă eram mohorâtă, acestea erau melancolice. În schimb, dacă eram fericită, ele radiau o parte din fericirea mea.
Din ghinion, sau, poate din noroc, talentul meu la desen nu era așa de pronunțat. Sau, după cum spuneam eu, existent. Când voiam sa desenez un personaj, mă limitam la 5 linii și un cerc. Mereu profesorii îmi spuseseră că o să pot desena mai frumos cu timpul, și că, în timp, hieroglifele mele aveau să se numească desene, dar asta nu se întâmplase niciodată, și era deja ceva timp de când nu mai așteptam.
La școală, toți mă știau drept ''Ciudata'' sau ''Aia'', și nici eu nu mă bagam în calea lor. De obicei, îmi place sa rămân cât mai naturala când e vorba de machiaj. Numai eu și colega mea de banca mai gândeam așa. Restul fetelor își turnau 20 de litri de glet pe față, postând apoi poze pe Instagram cu ''#No #make-up''.
Clarissa e o fată amuzantă, mai arțăgoasă de felul ei, dar și ea destul de retrasă. Amandurora ne place sa ne facem propriile activități în loc de ore. Are un par cam de aceeași lungime cu al meu, doar ca al ei e brăzdat de niște reflexe roșcate naturale. Ochii îi sunt de cea mai închisă nuanță. Când se enervează, ochii îi scânteiază, aruncând fulgere și provocând uragane. Glumesc. Provoacă numai frică. Al dracului de multă frică. Desigur, ca colege de bancă, ne acopeream tot timpul, mai ales când ea lipsea zile întregi. Asta îmi aducea aminte de tata, care-mi spusese odată ca mama lui stătuse mai mult pe la școală decât el. Desigur, niciodată nu mi-a spus și mie motivul, pentru ca logic.
Viața mea, o poveste plină de mistere.
*******************
Ohh, Doamne!
Prima oară când scriu ceva pe Wattpad. Vă rog să-mi spuneți dacă am o tonă de greșeli de ortografie. Sunt plecată de ceva timp din România, și uneori e destul de greu cu româna. Nu mă las eu baltă.
Să-mi spuneți dacă vi se pare interesant, sau dacă ar trebui să mă spânzur de vreun gard ( Dacă așa simțiți, vă înțeleg complet).
~Tess