Creierul îmi ordonă să ignor cuvântul rostit. Nu are cum să vorbească serios. Mi-am dat seama că e un tip dubios, însă nici chiar așa!
—Ce ai puștoaico? Vorbește din nou, ceva mai aproape de urechea mea. Am spus să te dezbraci! Nu am toată seara la dispoziție.
Pufnesc și mă dau un pas în spate. Este dobitocul dobitocilor dacă are impresia că voi executa ceea ce el îmi ordonă.
Îmi desprind brațul de sub presiunea degetelor sale și mă răsucesc cu spatele la el. Întunericul din încăpere încă persistă, așa că mă văd nevoită să întind mâinile pentru a mă folosi de simțul palpabil pe care îl am ca să ajung la ieșire. Aud un mârâit undeva în spatele meu, înainte ca talia să-mi fie înconjurată cu un braț ce nu-mi aparține.
—Lasă-mă idiotule!
Țip din toți rarunchii și îl lovestc zadarnic în piept atunci când acesta mă răsucește cu fața spre el. Palmele mele îl lovesc pe unde apucă, dar pare efectiv imun la orice i-aș face. Continuă să mă târască după el în ... Dumnezeu știe unde.
—Idiotule! Mă doare burta! Țip din nou atunci când lacrimile amenință cu disperare că vor ieșii. Se oprește brusc din mers, dar nu-mi pot da seama ce face. Al naibii de întuneric!
—Și ce îmi pasă mie de burta ta? întreabă înapoi și mă împinge de la spate să merg de una singură. Oricât încerc să mă opun, tot ajung să fiu închisă într-un fel de living. Mă folosesc de puțina și singura lumină venită de la o veioză așezată pe o măsuță pentru a-mi da seama de acele, câteva lucruri prezente în încăpere. De jur-împrejurul măsuței, pe care e așezată veioza, se află fotolii. Cred că aproximativ cinci. Nu apuc să le număr când sunt împinsă brusc pe unul dintre ele și obligată să stau locului. Dez e lângă mine și mă privește posesiv. Nu știu ce este cu toată această atitudine, însă presimt că voi afla cât de curând.
Înghit în sec și încerc să-mi calmez bătăile accelerate ale inimii. Până la urmă cred că voi ajunge de a mai face un atac de panică dacă nu încerc să mă calmez. Voi reușii să scap de aici. Important este să fiu cu ochii în patru și să nu pierd oportunitatea de a evada iar. Soarta își bate groaznic joc de mine!
—Acum putem sta de vorbă liniștiți, sparge Dez liniștea și se depărtează de fotoliul pe care sunt așezată. Scoate dintr-un dulap de lângă perete o sticlă cu un lichid maroniu și două pahare.
—Tot nu mi-ai spus de ce m-ai adus aici.
Fac o pauză și apoi adaug:
—Uite ce e, dacă vrei bani, te anunț că nu am un cent. Sunt mai săracă decât aurolacii de prin canale...
—Nu vreau bani, dulceață! Mă întrerupe și ocupă locul liber din fața mea. Îl privesc cu interes cum își toarnă băutură în pahar, apoi îl dă pe tot pe gât. Fața-i capătă câteva cute, însă își revine rapid la același rânjet caracteristic lui.
—Atunci ce vrei?
Îmi strâng degetele în pumni și aștept verdictul. Aș putea foarte bine să nu îl las să vorbească. Să mă agit pentru evadarea și libertatea după care tânjesc, dar ce rost are până la urmă? Dacă am învățat ceva de la Sean este că nu contează cât de mult îți dorești un lucru. Dacă e să nu îl primești, nu îl primești și gata.
Ciudat cum, de fiecare dată gândul îmi zboară din nou și din nou la el. La sfaturile lui, cuvintele liniștitoare și dojenelile oferite mie. Dar nu mai trebuie să mă gândesc la el! Acum nu e momentul să cad în lumea viselor, gândindu-mă și sperând la ziua în care Sean se va oprii din a fi un nemernic și mă va întreba și pe mine odată în viață ce îmi doresc de fapt.
—Te-ai îngrijorat degeaba, dulceață! Nu sunt așa fioros pe cât par.
Își scoate extrem de lent pachetul cu țigări din buzunar și prinde între degete o bucată. O pune între buze, iar după ce o aprinde cu ajutorul unei brichete trage o imensă gură din ea și suflă fumul spre mine.
—Ești aici pentru afaceri. Ce zici de un joc? Decide să mă întrebe.
Strâmb din nas și dau dezaprobator din cap. Intențiile mele sunt de a pleca de aici, nu de a intra în cine știe ce jocuri cu Dez.
—E un simplu pariu. Nu e mare scofală. Pariezi că eu voi câștiga într-un joc de poker și am terminat-o. Poți pleca în treaba ta.
Îmi cântăresc în minte obțiunile. Ceva nu e okay. Cine ar ,,culege" o puștoaică de pe stradă și i-ar cere să îl parieze la un joc? Adică pe deasupra că sună al naibii de absurd și de prost gust, nu are nicio logică.
—Altfel ce? întreb după un timp. Dez mă privește țintă un moment, apoi își rostogolește ochii pe un aer ironic.
—Nu ești obligată s-o faci dacă tu nu vrei, face o pauză, apoi continuă, dar nu am efectiv pe cine altcineva să găsesc într-un timp atât de scurt.
—Și asta înseamnă să răpești o necunoscută de pe stradă și să îi propui asta? Amice, nu ești în toate mințile!
Șatenul chicotește și mai trage un fum din țigare.
—Deci mă vei ajuta? Te voi plătii!
Doar aducerea banilor în discuție îmi întoarce întregul stomac pe dos. Niciodată nu am fost o persoană materialistă, iar Sean tocmai astfel a reușit să mă perceapă.
—Îmi pare rău, dar am lucruri mai importante de făcut.
Mă ridic de pe fotoliu și înaintez spre ieșire. Bărbatul nu mă oprește nici după ce ajung în fața blocului părăsit. Nu îmi vine să cred că am scăpat atât de ușor!
—Vorbești serios? Întreb șatenul ce mă urmase afară. Mă vei lăsa pur și simplu să plec?
Dez aruncă micuța țigare pe jos și o calcă cu talpa papucului. Își răsucește apoi privirea spre mine și zâmbește.
—Ți-am spus că nu este obligatoriu să mă ajuți.
Și cu asta mi-a pus capac. Nu credeam că șatenul de lângă o clădire aproape părăsită poate avea remușcări sau sentimente. Inspir și expir de câteva ori aerul rece cu ochii închiși.
—Bine, te ajut!
Dez se uită confuz la mine și pot jura că a clipit de mai multe ori înainte să facă un pas spre mine.
—Cu o condiție, ridic un deget în aer pentru a-l oprii chiar înainte de a se lipii cu totul de mine.
—Orice, dulceață, rânjește cu toți dinții expunându-și gropițele din obraji.
—Să nu-mi mai spui ,,dulceață". Numele meu e Rosie.
Face o grimașă și mă strânge bucuros în brațe. Jocul ăsta tâmpit se pare că e important pentru el. Sunt conștientă că nu este decât un necunoscut, însă așa sunt eu. Nu pot să nu ajut orice persoană îmi iese în cale.
—Ce ți-a venit să îmi ceri să mă dezbrac?
Îl întreb ceva mai târziu, atunci când motorul BMW-ului fusese pornit, iar mașina o luase din loc.
Dez își întoarce capul în direcția mea și rânjește din nou. Privirea îi coboară pe corpul meu și nu pot să nu mă înroșesc când pupilele i se măresc și îi sclipesc a dorință doar privindu-mi bustul acoperit doar de o bluză. Aerul condiționat din mașină nu mă lasă să-mi țin paltonul pufos pe mine, așa că destinul a făcut în așa fel încât Dez să îmi privească oarecum corpul.
—Voiam să mă asigur că nu ai vreo armă la tine sau ceva, rostește cu greutate odată ce privirile ni s-au intersectat din nou.
Încuviințez și îmi răsucesc capul spre geam. Copacii pe lângă care trecem se fac imediat nevăzuți, iar clădirile inpunătoare ale Canadei apar. Ottawa este un oraș desul de populat. Aproximativ 812.129 de mii de persoane locuiesc în acest loc.
Mașina frânează brusc în fața unui bar și nu-mi abțin instinctul de a-i mai arunca o ultimă ocheadă lui Dez înainte de a intra. Deși mă urmează îndeaproape tot am senzația că o va lua la fugă și mă va lăsa aici de una singură.
—Ce trebuie să fac mai exact?, întreb în șoaptă feriindu-mi picioarele de mâinile unui bețiv de la bar ce se întinde să le atingă. Îmi potrivesc pașii cu ai lui Dez și îl ascult.
—Tu vei merge la tipul ăla, îmi indică cu bărbia în spatele meu. Îi vei spune că pariezi pentru Dez. Va știi el despre ce este vorba.
Încuviințez ascultătoare și fac ce mi se spune. În drumul meu spre tipul bărbos, mai arunc o privire fugitivă în jur. Constat cu stupoare că sunt singura fată cu excepția chelneriței din bar și răsuflu nervoasă aerul din plămâni.
Mă opresc în dreptul unei mese de lemn și iau loc pe scaunul liber. Bărbosul chel își ridică privirea în sfârșit din paharul său umplut cu un lichid roșiatic și o îndreaptă asupra mea.
Îmi arcuiesc o sprânceană în fața atitudinii sale nepăsătoare. Chiar nu-l interesează de ce m-am așezat lângă el?
—Îl pariez pe Dez pentru jocul de poker, rostesc cuvintele ce-mi stăteau pe limbă.
—Pe Dez?
Bărbosul mă privește confuz și nu-mi pot abține încruntătura. I-am spus numele greșit? Nu, sunt aproape sigură că am spus Dez.
—Da, pe Dez, răspund la întrebare și scot din buzunarul pantalonilor banii pe care șatenul mi i-a oferit la plecarea noastră.
Semnez foicica pe care cheliosul cu barbă mi-o întinde, iar după ce îl mai privesc odată pe sub gene, fac stânga împrejur și pășesc spre Dez.
Șatenul stă bine-mersi cu coatele sprijinite pe suprafața unei mese și mă urmărește cu privirea. Așteaptă momentul ca eu să iau loc și îmi zâmbește.
—Te-ai descurcat-, presupune analizându-mi chipul. Îmi rostogolesc ochii cu un aer ironic și dau să mă ridic, însă vocea sa mă oprește.
—Acum să vedem cu cine voi juca!
Îmi răsucesc capul spre ușa de la intrare odată ce aceasta a fost izbită de perete. Încremenesc pe scaun, iar ochii mi se dilată brusc odată ce realizez că noul venit este o persoană foarte cunoscută mie. Am dat de dracu' rău de tot acum!
--------------------------------------------
Vă mulțumesc din inimă pentru voturi, comentarii și listări. Locul 3 în categoria ,,Aventură" nu era ceva așteptat de către mine. Mulțumesc mult din nou!
Xoxo!