Pasiuni întunecate

Capitolul 18

     Un scârțâit prelung inundă liniștea obscură al încăperei. Cu greutate, îmi ridic capul dintre pernele moi ale patului. De când Sean m-a adus aici nu am făcut altceva decât să dorm și să mă chiorăsc la pereți. Tapetul acestora nu este tocmai pe gustul meu și starea de spirit s-a plictisit repede. Așternuturile patului stau boțite în jurul meu, iar corpul îmi este acoperit până la gât. Din păcate frisoanele tot nu vor să dispară. Corpul mi se cutremură deseori, iar nasul îmi este la fel de rece precum un cub de gheață.

    Cu ochii întredeachiși, îi urmăresc mersul ca de gazelă  lui Jeniffer. Se oprește în dreptul patului meu și mă privește cu compătimire.

—Deci te-ai întors, suflă nervoasă aerul pe nări, trăgând cu o mână de speteaza singurului scaun din încăpere. Îl aduce lângă patul meu și se așează pe el așezându-și tacticos un picior dezgolit de fusta mult prea scurtă peste altul. Se îndreaptă de spate și îmi analizează corpul acoperit de pilotă. Ce i-ai făcut lui Sean de l-ai convins să te primească înapoi?

     Mă răsucesc pe spate, țintuind tavanul cu privirea. Ce am făcut? Bună întrebare. I-am făcut un copil altfel nici nu ar fi vrut să mai dea cu ochii de mine. Sunt sigură.

—Fetițo, tu mă asculți? Cârlionțata flutură o mână în fața ochilor mei și țipă suficient de tare încât să-mi provoace o durere de urechi.

—Ce vrei? Încerc să-i răspund nepăsătoare.

    Pufnește nervoasă și o surprind cu (,) coada ochilor îndepărtându-se de pat. Își trece de câteva ori degetele  prin buclele crețe și continuă să mă privească furioasă.

—Vrei să mănânci ceva sau te culci cu stomacul gol?

—Nu mi-e foame.

    Fără să îmi mai adreseze vreun cuvânt, părăsește camera trântind ușa în urma sa. Asta îmi mai trebuia. O bucătăreasă nebună și extrem de pornită pe mine. Nici că se putea mai bine.

     Dar ce mă îngrijorează cel mai tare este întunericul ce se așterne treptat, treptat. Vila lui Sean nu este precum celelalte clădiri construite în centrul orașului pentru a fi admirate de toată lumea. Pădurea este destul de aproape de gardul ce înconjoară gazonul îngrijit, iar clădirile construite pe proprietatea lui Sean are fiecare rolul ei.

    Câteva nopți am auzit ciorile sau țărcile zburând pe lângă fereastra mea și mă rugam în șopată să nu dea năvala pe fereastră. Tot ce pot face e să sper că nu va fi același lucru și astăzi. Că voi putea dormi liniștită, dar nu sunt din plastic. Trebuie să mănânc ceva. Altceva înafara perfuzilor sau injecților de la spital. De un lucru sunt sigură, iar acela este că nu voi mânca din mâna lui Jeniffer. Și dacă aș ști că mor de foame, dar nu-i dau ei satisfacție să cobor la cină.

    Melancolică, o mână mi se așterne peste pântec. Oh, Doamne în mine chiar crește un copil. Adică un copil real și doar al meu. Nu m-am gândit ce voi face cu el. Cu siguranță îl voi păstra, dar Sean? El a spus că vom discuta această ,,problemă"  când se întoarce. Oare este dispus să nu accepte acest copil? Sau și mai rău, să-mi ceară să avortez?

     Clatin speriată din cap la aceste gânduri. Cu toate că Sean este o persoană mai rece și distantă, sunt sigură că undeva acolo adânc în sufletul său este fericit că va avea un copil. Trebuie doar să-i dau răgaz să mediteze asupra acestei vești. Nu e ușor pentru nimeni să afle aceste noutăți într-o singură zi. 

—Rosie!

    Țipătul de pe hol îmi atrage imediat atenția și, cuprinsă din senin de o curiozitate fără cusur,  mă ridic din pat și înaintez spre ușă. Glasul bărbătesc sunt cât se poate de sigură că nu-i aparține lui Sean și tocmai de asta sunt atât de curioasă. Ce bărbat din casa asta îmi cunoaște numele și mai ales, cine știe că mă aflu aici? Brunetul a spus clar să fiu cât mai silențioasă.