Pasiuni întunecate

Capitolul 3

Sentimentele nu sunt un obiect ori ceva ce poate fi înlocuit cu foarte multă ușurință. Odată împregnat în suflet un anumit sentiment, nu îl poți elimina atât de ușor. Toată viața mea nu am fost văzută decât o simplă fetiță gata oricând să sară în ajutorul oricui.

Prin acest caracter slab am suferit enorm. Poate că am doar șaptesprezece ani, însă viziunea mea despre viață este foarte matură.

Este ceva ce nu am înțeles niciodată. De ce Sean a preferat din totdeauna ca eu să mă ocup de ,,clienți"? De ce nu avea grijă ca altă persoană să facă acest lucru, o persoană mult mai experimentată decât mine, care este capabilă să rezolve mai multe încurcături în care, fostul meu iubit se băgase.

Un junghi greu de suportat îmi chinuie din plin stomacul. Nu e pentru prima oară când mi se întâmplă. În zadar brațul încolăcit în jurul abdomenului încearcă să amelioreze durerea insuportabilă. Acest lucru nu se va întâmpla prea curând.

Respirația îmi devine din ce în ce mai sacadată și îmi simt obrajii mult mai palizi decât de obicei.

Sean își întoarce privirea spre mine, iar fruntea sa formează imediat câteva cute.

Nu pot citii absolut nimic în privirea aceea rece și lipsită de orice fel de emoție. Dar nici nu intenționez acest lucru.

Răbdarea mi s-a risipit treptat odată cu trecerea timpului. Aerul din mașină mi se pare aproape inexistent.

-Sean, șoptesc gâfâind. Mai iau o mică gură de aer, rugându-l din priviri să facă ceva. Stomacul mi s-a strâns într-un ghem plin de teamă, iar lacrimi sărate mi se preling acum pe obraji.

Durerea fizică reușește să îmi provoace aceste lacrimi. Pentru că loviturile ce se răzbat în interiorul stomacului meu sunt precum niște pumnale pregătite să îmi distrugă pe interior întregul corp.

Ca și cum asta nu ar fii fost de ajuns, atenția îmi este captată de bubuitura ce se răsfrânge de undeva de afară.

Pleoapele mi se strâng brusc, lăsând alte două lacrimi să alunege pe obrajii palizi.

-La dracu!îl aud pe Sean înjurând printre dinți și oprește motorul mașinii.

Totul pare ca și scos dintr-un film de prost gust. Poate că ar fii fost mai bine să nu fug. Să continui să muncesc pentru bărbatul ce nu mi-a adus decât lucruri rele în viață, tăcând din gură. Îmi este și așa destul de imposibil să cred că părinții m-au abandonat. Doar eu sunt vinovată de faptul că l-am abandonat pe propriul bărbat ce avusese grijă de mine.

-Coboară!

Glasul gros al fostului meu iubit pare a fii mult mai aproape de urechea mea decât până acum. Cu o forță supraomenească reușesc să-mi redeschid ochii și să ascult ordinul ce mi s-a dat. Mă strecor pe ușa larg deschisă, ignorând privirile bărbatului musculos ce menține portiera deschisă. Sean o trântește după ce se asigură că am pășit afară suflând cu nervozitate aerul din plămâni afară.

Încă chinuită de durerile stomacului, corpul mi se unduiește, iar acum probabil arăt precum o virgulă. Partea bună din toată această ecuație este că pot respira un aer mai curat decât parfumul bărbatului pe care îl iubesc.

Sean inspectează cu mare atenție mașina, urmând ca în cele din urmă să își iasă din fire, precum credeam. Lovește nervos una dintre roți înjurând colorat.

Respirația începe să-mi revină la normal, iar durerea se mai ameliorează. Poate totuși voi reuși să scap mult mai repede de această criză dureroasă înainte ca întreg corpul să îmi amorțească.

Toate speranțele mi-au fost spulberate când l-am văzut pe el venind extrem de furios spre mine. Îmi prinde brutal un braț și mă trage spre el. Răbdarea parcă nu îmi mai este prietenă, iar într-un moment de imbolt, mă trezesc plesnindu-mi fostul iubit peste piept.

-Să nu mă mai atingi niciodată! Îi țip în față, încruntându-mi sprâncenele. Șocul de pe fața sa se transformă din nou în pură nervozitate, iar mușchii încordați fac un fel de dans sub tricoul său alb și geaca de piele neagră.

Loviturile nu mi-au stat vreodată în caracter, dar pentru toate există un început. Oricât de teamă îmi este de obicei de Sean, tot acest sentiment devine nul atunci când mă confrunt cu o astfel de durere abdominală ca și acum. Ceea ce brunetul nu știe, este că o boală te poate face să îți pierzi mințile. Să îți dorești cât mai curând să o dai dracului de teamă sau de sentimente și să spui ceea ce dorești să ți se întâmple, ceea ce vrei să faci. Este ceva de-a dreptul obositor să nu fii altceva decât o marionetă a priceputului păpușar Sean.

Atâtea sentimente de repulsie îmi străbat corpul încât, dacă aș ceda tuturor manifestărilor pe care le stăpânesc cu mare greu, probabil Sean ar mai primii câteva palme peste față de această dată.

Însă absolut tot curajul îmi piere în momentul în care îmi simt încheieturile brațelor capturate într-o strânsoare criminală, iar spatele lipit de una dintre portierele mașinii. Primul instinct a fost de a-mi închide ochii, urmând ca apoi să-i deschid cu încetinitorul.

Aceeași ochi negrii mă analizează în detaliu. Nu îmi dau seama dacă este furios pentru că am îndrăznit să îl lovesc, deși știu prea bine că nu l-a durut câtuși de puțin, ori din simplul fapt că am îndrăznit să fug acum un an.

Cu toată forța de care depind în momentul de față, încerc din răsputeri să-mi eliberez mâinile, dar firește că, fără nicio reușită. Poziționate deasupra capului și lipite de mașină, cele două brațe slăbuțe nu au nicio șansă pe lângă forța pe care Sean o posedă.

-Mai spune-o odată! Șoptește foarte aproape de buzele mele. Una dintre mâini îi coboară al naibii de lent pe corpul meu și rămâne blocată pe abdomen.

Nu mai țin cont de durerea stomacului. Mă simt atât de bine aici, în brațele lui încât mă surprind și pe mine atunci când cuvintele îmi rămân blocate în gât.

Dar toată vraja dintre noi s-a dus în momentul în care telefonul începe să îi vibreze în buzunar.

Dar de un lucru sunt sigură, iar acela este că libertatea îmi este capturată. Din nou.

*****

Vă mulțumesc pentru fiecare comentariu, listare, vot sau citire. Contează foarte mult pentru mine. Vă pup!