Pasiuni întunecate

Capitolul 9

     Creierul îmi ordonă să ignor cuvântul rostit. Nu are cum să vorbească serios. Mi-am dat seama că e un tip dubios, însă nici chiar așa!

—Ce ai puștoaico? Vorbește din nou, ceva mai aproape de urechea mea. Am spus să te dezbraci! Nu am toată seara la dispoziție.

     Pufnesc și mă dau un pas în spate. Este dobitocul dobitocilor dacă are impresia că voi executa ceea ce el îmi ordonă.

     Îmi desprind brațul de sub presiunea degetelor sale și mă răsucesc cu spatele la el. Întunericul din încăpere încă persistă, așa că mă văd nevoită să întind mâinile pentru a mă folosi de simțul palpabil pe care îl am ca să ajung la ieșire. Aud un mârâit undeva în spatele meu, înainte ca talia să-mi fie înconjurată cu un braț ce nu-mi aparține.

—Lasă-mă idiotule!

     Țip din toți rarunchii și îl lovestc zadarnic în piept atunci când acesta mă răsucește cu fața spre el. Palmele mele îl lovesc pe unde apucă, dar pare efectiv imun la orice i-aș face. Continuă să mă târască după el în ... Dumnezeu știe unde.

—Idiotule! Mă doare burta! Țip din nou atunci când lacrimile amenință cu disperare că vor ieșii. Se oprește brusc din mers, dar nu-mi pot da seama ce face. Al naibii de întuneric!

—Și ce îmi pasă mie de burta ta? întreabă înapoi și mă împinge de la spate să merg de una singură. Oricât încerc să mă opun, tot ajung să fiu închisă într-un fel de living. Mă folosesc de puțina și singura lumină venită de la o veioză așezată pe o măsuță pentru a-mi da seama de acele,  câteva lucruri prezente în încăpere. De jur-împrejurul măsuței, pe care e așezată veioza, se află fotolii. Cred că aproximativ cinci. Nu apuc să le număr când sunt împinsă brusc pe unul dintre ele și obligată să stau locului. Dez e lângă mine și mă privește posesiv. Nu știu ce este cu toată această atitudine, însă presimt că voi afla cât de curând.

     Înghit în sec și încerc să-mi calmez bătăile accelerate ale inimii. Până la urmă cred că voi ajunge de a mai face un atac de panică dacă nu încerc să mă calmez. Voi reușii să scap de aici. Important este să fiu cu ochii în patru și să nu pierd oportunitatea de a evada iar. Soarta își bate groaznic joc de mine!

—Acum putem sta de vorbă liniștiți, sparge Dez liniștea și se depărtează de fotoliul pe care sunt așezată. Scoate dintr-un dulap de lângă perete o sticlă cu un lichid maroniu și două pahare.

—Tot nu mi-ai spus de ce m-ai adus aici.

     Fac o pauză și apoi adaug:

—Uite ce e, dacă vrei bani, te anunț că nu am un cent. Sunt mai săracă decât aurolacii de prin canale...

—Nu vreau bani, dulceață! Mă întrerupe și ocupă locul liber din fața mea. Îl privesc cu interes cum își toarnă băutură în pahar, apoi îl dă pe tot pe gât. Fața-i capătă câteva cute, însă își revine rapid la același rânjet caracteristic lui.

—Atunci ce vrei?

     Îmi strâng degetele în pumni și aștept verdictul. Aș putea foarte bine să nu îl las să vorbească. Să mă agit pentru evadarea și libertatea după care tânjesc, dar ce rost are până la urmă? Dacă am învățat ceva de la Sean este că nu contează cât de mult îți dorești un lucru. Dacă e să nu îl primești, nu îl primești și gata.

Ciudat cum, de fiecare dată gândul îmi zboară din nou și din nou la el. La sfaturile lui, cuvintele liniștitoare și dojenelile oferite mie. Dar nu mai trebuie să mă gândesc la el! Acum nu e momentul să cad în lumea viselor, gândindu-mă și sperând la ziua în care Sean se va oprii din a fi un nemernic și mă va întreba și pe mine odată în viață ce îmi doresc de fapt.