Pasiuni întunecate

Capitolul 4

    Ar fi ceva complet ireal de crezut dacă aș spune că panica pe care o simt acum până în adâncul sufletului îmi face mușchii să se înmoaie și să declanșeze înnăuntrul meu o teamă? Teama de a nu mai putea scăpa vreodată din această situație. E ca și un sac fără fund, înconjurat de un întuneric sinistru, gata în orice moment să te înghită pentru totdeauna.

     Asta este ceea ce simt acum, când respirația îmi este mai alertă, iar picioarele îmi sunt ca gelatina. Privirea rece pe care Sean nu se încumetă nici o secundă să o ascundă și disprețul ce i se citește pe chip, îmi creează o stare de rău. Stomacul încă mă doare îngrozitor de tare, deși mâna poziționată pe abdomenul meu ar trebui să îmi facă bine.

—Sean, șoptesc gâtuit pentru a doua oară într-o singură oră. Te rog, dă-mi niște apă!

     Brunetul continuă să mă privească țintă, iar pieptul său mă lipește și mai tare de una dintre portierele mașinii. Acum suntem complet lipiți, iar căldura emanată de corpurile noastre mă lasă efectiv fără suflare.

     Ignorându-mi complet cerința, mâna așezată pe abdomenul meu se strecoară sub materialul subțire al bluzei pe care o port, iar degetele sale groase îmi cuprind talia micuță. Încerc să-i îndepărtez brațele cu propriile mele mâini, dar se vede clar că puterea brațelor sale este mult mai mare decât a mea.

     Își apropie capul din ce în ce mai mult de al meu, continuând să mă chinuie cu privirea sa atât de misterioasă pe care o are mereu.

     Maroniul ochilor săi m-a făcut mereu să mă pierd în farmecele lor. Atunci când îi privesc, mă imaginez explorând diferite stânci nedescoperite de nimeni altcineva și care, cu orice pas greșit se pot sfărâma deasupra ta și lăsându-te complet fără suflare. Exact același lucru îl pot spune și despre mimica feței sale. Pur și simplu m-am îndrăgostit de aceea barbă nelipsită ce-i ,,îmbracă" fața. Uneori stau și mă întreb cum ar fii arătat fără ea. Dacă i-ar fii frig sau dacă ar zâmbii mai mult. Poate acesta este leacul pentru boala sa. Sean suferă de sindromul seriozității și al muțeniei. Nu vorbește decât atunci când chiar vrea să surprindă pe cineva. Vrea fapte, nu vorbe. Cu acest spirit ajunsese în fruntea ilegalitățiilor din cartier.

—Ce-i cu tine?

     Îmi ridic privirea spre el. Se pare că  am fost atât de ,,intrată" în propriul șir de gânduri încât nu realizasem când s-a depărtat de mine. Sprijinit de capota mașinii, cu brațele încrucișate la piept și privindu-mă țintă, Sean îmi dă mai mult impresia de tipul calm și calculat decât bărbatul feroce ce urmează să mă omoare.

     Înghițind în sec și cu privirea în pământ, pășesc spre el. Mă opresc abia atunci când mai aveam puțin și îi atingeam cu propriul picior papucii din picioare.

     Durerea de stomac se mai ameliorase. Nu e de mirare. Crizele de stomac de obicei nu durează mai mult de o oră, maxim două.

—Putem să plecăm? Îl întreb cu speranță în glas. Pe lângă faptul că aș dori cu orice preț să scap de privirea sa, îmi este oarecum teamă. Locul în care ne-am oprit este chiar lângă o pădure și nu puține au fost filmele de groază văzute, având ca principalele crime într-o pădure. Deși știu că oricum urmează să mor, totuși prefer să nu o fac aici. Aș prefera într-un loc mai ...orășenesc.

—Oricât mi-aș dori, nu vom pleca prea curând, vine și răspunsul lui câteva momente mai târziu. Inspir și expir aerul rece înainte să îmi ridic privirea din pământ.

     Expresia feței nu i-ar da de gol gluma. Dacă asta ar fi trebuit să fie o glumă. Nu înțeleg de ce ar vrea să rămânem într-un loc pustiu.