Ignor cu desăvârșire privirile uimite și încep să mă zbat chiar dacă sunt ținută de două gorile uriașe. Cumva, una a dintre ele reușește să mă urce pe umărul lui, precum un sac de cartofi, și să mă scoată din salon. Dar nimeni nu mă poate ține departe de el. Știu că pot să îi fac rău copilului meu prin simplul fapt că vreau să scap de urangutan. Numai când știu că se zbate între viață și moarte, că este singur, mă încăpățânez și mai tare să îi fiu alături.
Lovesc cu pumnii în spatele masiv, însă știu că îmi consum energia degeaba, așa că mă liniștesc și aștept să văd unde mă duce. Părul îmi cade precum o copertină pe față și mă împiedică să văd ceva. Dar aud, în schimb, câteva voci și uși ce se deschid.
-Du-o într-un salon și bagă-i niște calmante, ai grijă că e însărcinată, spune doctorul și mai că îmi vine să îi dau o palmă.
Doctorul ăsta chiar nu știe să păstreze un secret. Mai bine striga în gura mare că sunt gravidă și totul se rezolva. Nu mă mai chinuiam cum să le dau tuturor vestea. Are o atitudine ce mă scoate din pepeni uneori.
Dar nici eu nu mă las. Reușesc să îl enervez pe asistent și mă lasă jos. Îi dau un genunchi acolo unde doare cel mai tare și îmi dau părul pe spate, mândră de reușita mea.
-Nimeni și nimic nu mă ține departe de el, să îți intre bine în cap.
De data asta apare Samantha cu Eden ce mă fac să oftez. Numai din priviri primesc acum morală, dar să văd cum o să fie când rămân singură cu ea. Bănuiesc că nici doctorul nu o să mă mai poată scăpa de ea atunci.
-Linda, spune cu o voce joasă. O ducem noi în salon, anunță aceasta3 asistentul, iar Eden mă ia în brațe.
Când în sfârșit sunt lăsată jos, îmi vine să urlu și să mă teleportez până în salonul cu pricina. Dar imediat o stare de lesin mă cuprinde și mă așez singură pe patul de spital, ce se află în camera mult prea luminată pentru ochii mei extrem de obosiți.
Sam se așează lângă mine pe pat și începe să îmi mângâie fața. La fel ca și mine, și ea oftează și îi mai scapă câteva suspine. Nici uneia dintre noi nu îi face bine stresul sau supărarea. Dar nici nu pot să fiu indiferentă situație. L-am lăsat acolo, singur și neputincios, cu acei doctori ce încearcă să îl salveze. Parcă nici nu am stare. Vrea să îl văd, dar să fie mai bine ca dată trecută. Să își deschidă ochii și să îmi zică că îi era dor de mine.
-Ce ai în cap Lin? mă întreabă Sam și deschid ochii.
De la atâta plâns nici nu mai văd bine. Am ochii obosiți și privesc în ceață, fapt ce mă obligă să clipesc des de câteva ori și să îmi mai șterg lacrimile.
-Are numai prostii! răspunde Eden în locul meu. Uite ce face prin spital. Știe că starea nu îi permite și totuși forțează mâna.
Din cuvintele sale reiese faptul că știe ce am pățit. Când îl privesc, îl văd mai încruntat ca niciodată, încă un motiv ce îmi dă de înțeles asta. Îl privesc mirată întrebându-l din priviri dacă știe, iar el afirmă cu o simplă înclinare a capului.
-Și te pune și pe tine și copilul nostru în pericol. Asta este ultimul lucru pe care îl vreau. Lin, oricât de mult țin la tine, să ști că nu te las să ne distrugi și nouă starea de spirit.
-Eden! spune șocată Sam. Cum îți permiți? Este sora mea și vreau să sufăr cu ea. Iar dacă tu nu ești de acord, eu tot cu ea rămân.
-Auzi, tu niciodată nu ai ținut cont de părerea mea, deci, de ce să îmi mai răcesc gura degeaba?
-Faci ce vrei, dar am luat deja o hotărâre. O să rămân cu ea, spune şi îşi înalță bărbia mândră.
-Dacă vă mai certați, vă dau cap în cap! le spun aproape nepăsătoare.
-Dar nu ne certăm, intervine Sam. Doar ne contreazicem.
-În fiecare zi, oftează Eden.
Pe ușă intră o asistentă ce vine lângă mine și îmi pregătește o perfuzie. Îmi explică și ea că nu a fost ceva normal să lovesc un medic rezident și că pot să îmi fac rău singură, fără voie chiar. Eden și Sam au părăsit salonul când au aflat că se lasă cu ace și perfuzii, petru simplul fapt că Eden are fobie de ace.
-Doamnă, nu o să vă sedez, așa că doar o să vă bag niște perfuzii. Când se va termina, o să puteți pleca.
-Dar eu vreau să fiu cu el, oftez și îmi șterg nasul.
-În legătură cu pacientul, am vești bune, spune și schițează un zâmbet. A ieșit din comă.
Cred că este cel mai frumos cadou pe care am putut să îl primesc vreodată, să aflu că Nick și-a revenit. Dacă până acum am plâns de teama de a-l pierde, acum plâng de fericire. Abia aștept să îi dau vestea cea mare și să mă pierd în ochii săi. Dar mă întreb ce reacție va avea când va auzi cuvântul "copil". Eu sper să se bucure și să se obișnuiască cu ideea, fiindcă copilul meu va creste cu ambii părinți. Pe mine poate să mă și urască, dar o să fac orice să accepte copilul.
-După ce se termină perfuzia o să îl puteți vedea, asta mi-a zis doctorul să vă transmit.
-Puteți să îmi mai dați detalii, vă rog?
-Scumpo, a deschis ochii, a început să respire din nou și a adormit la loc, fiindcă doctorul l-a sedat. Peste câteva ore se va trezi, și atunci o să poți să discuți cu el. Ai face bine să dormi și tu puțin, în ultimele săptămâni tot bântui prin spitalul ăsta.
-Doamne, Îți mulțumesc, spun aproape șoptit și mă relaxez și mai mult.
Nici măcar nu am simțit când mi-a băgat perfuzia, precum și atunci când am ațipit. Sunt într-o stare de euforie totală de când am aflat că este bine. Chiar dacă știu că nu va putea merge o perioadă nu o să mă dau bătută. Voi lupta cot la cot cu el. O să îi spun in fiecare clipă mai nasoală că trebuie să o facă petru copilul nostru.
Mă trezesc cu o dispoziție mult mai bună. Parcă am făcut nu știu ce tratament de plante ca să mă simt așa de odihnită. Sunt singură în cameră și ce mă miră este că nu mai am perfuzia. Mă încrunt puțin căci nu îmi dau seama cât timp a trecut de când am adormit. Dar când îmi scot telefonul din buzunar și observ că este ora prânzului, îmi dau o palmă peste frunte. În primul rând îmi este foame, iar în al doilea vreau să îl văd mai repede.
Îmi este atât de dor de el, de vocea sa, rânjetul pervers și chiar și de glumele sale. Îmi este dor se săruturile sale spontane sau cele pline de pasiune. Vreau să îi simt buzele cum se plimbă peste corpul meu, precum și mâinile. Chiar și de Nick cel din pantaloni îmi este dor. Momentele când mă penetra, mă mângâia... oh, ce amintiri. Abia aștept să le retrăiesc. Parcă nu mai am răbdare.
Nick m-a învățat să fac dragoste în adevăratul sens al cuvântului. Cu pasiune sau sălbatic. Cu el am experimentat lucruri noi, am descoperit cu el un necunoscut plin de senzații tari. Iar junior din burtica mea este dovada vie a acestei noi experiențe ale mele. Micuțul nostru reprezintă dragostea ce i-o port tatălui său, extrem de încăpățânat și afurisit. Dar inima mea este vinovată petru tot, fiindcă m-am îndrăgostit de el.
Mă așez cu cu picioarele încrucișate pe pat și mă uit prin telefon. Am câteva mesaje neimportante pe care le șterg, dar am unul de la Samantha ce mă anunță că trebuie să vorbească neapărat cu mine. Când o sun, vocea ei caldă mă întâmpină imediat.
-'Neața somnirici. Cum te simți?
-Abia m-am trezit și vreau să mă duc să îl văd pe Nick, îi spun și zâmbesc .
-Păi acum doarme, doar ce am fost noi și l-am văzut. Să nu te prind că îi zici te miri ce. Este extrem de distrus, chiar a și plâns.
-A aflat de la doctor că nu poate să meargă sau ce?
-Îi este extrem de dor de tine, idioato! Crede că nu vrei să îl vezi, din cauza asta. Am încercat să îi explic cu frumosul că ai stat cu el tot timpul în spital, dar e mai căpos ca un raton. Nu înțelege deloc.
-Of, și din cauza asta m-am și îndrăgostit de el! nici măcar nu mi-am dat seama că am gândit cu vocea tare , căci pe fundal au început să se audă țipete.
-Știam eu! Putea să și jur că voi doi sunteți înnebuniți unul după altul. Am pus chiar și un pariu cu Eden pe chestia asta, și, acum că am câștigat îmi datorează o excursie în Paris.
-Dar nici nu ceri multe! Ești extrem de pretențioasă, Sam.
-De parcă nu mă cunoști, pufnește și mai aud câteva voci pe fundal. Scuze Lin, dar acum sunt cu Eden plecată în oraș. Vorbim mai pe seară, ai grijă ce faci și ce spui.
-Și tu de tine și minion, spun și închid apelul.
Mă ridic cu greu din pat și mă îndrept spre baie. Când mă privesc în oglindă, parcă o și văd cum se sparge în mii de bucăți. Arăt mai rău ca o sperietoare de ciori. Se vede că ultimele zile și-au lăsat amprenta pe chipul meu. Am cearcăne mari și ochii roși, pe lângă faptul că nici nu sunt machiată și port cele mai simple haine din garderobă.
Îmi trec mână de câteva ori prin păr și îmi dau cu puțină apă pe față. Nu știu de ce dar am emoții. Chiar dacă nu l-am iertat de tot petru faza cu boxerii, nu pot să stau departe de el. Nu am pretenții să își ceară scuze, dar vreau ca el să ia inițiativa de data asta.
Ies cu frunte sus din încăpere și cu zâmbetul pe chip. Cred că este contagios, deoarece cine trece pe lângă mine îmi zâmbește. Ori sunt proastă ori arăt ca un clovn. Îmi aduc aminte când am dat petrecerea la noi în apartament și i-am cerut într-un mod indirect părerea lui Nick despre ținuta mea. Atunci îl pusesem să mă închidă la fermoar deoarece eu nu ajungeam, dar el și-a spus și părerea. Gândul asta mă face aproape să și râd pe hol.
Îl găsesc pe domnul doctor la el în birou, printre hârtiile sale. Îl salut politicos, so cu permisiunea sa, mă așez pe scaunul din fața lui. Mă privește la început cu o sprânceană ridicată apoi se încruntă și își mângâie bărbia.
-Arăți diferit, spune și îmi zâmbește.
-Mă simt diferit. Abia aștept să vorbesc cu el și să îi dau vestea.
-Radiezi fericire oriunde mergi, nu? Fiindcă zâmbetul tău este molipsitor. Și eu care am atâta treabă și am stat toată ziua încruntat, acum zâmbesc ca un adolescent.
Îmi venea să îi zic că dragostea este de vină, dar nu cred că simte ceva petru mine. Nici măcar nu are cum. Bănuiesc că este însurat și are copii, iar pe mine mă bate gândul că mă place. Sunt o mare ciudată. Câteodată mă gândesc la niște lucruri imposibile.
-Ți se pare, spun și îmi plec privirea ca să nu mi se observe roșeața din obraji. Am eu o zi mai bună.
-Lin, Nick încă nu știe de cea de-a doua operație, și nu știu dacă îi e bine să afle de la tine. Dar nici eu nu știu cum să îi spun, nu vreau nici să îl mint.
-Înțeleg. În cazul asta nu o să intervin. O să îi spun, cred, că urmează să devenim părinți. O veste bună înainte poate că o îmbunează puțin și pe cea rea, nu?
-Să sperăm. Am trimis analizele și radiografiile unei clinici din Antalya, ca să cer niște sfaturi. După operația asta totul va reveni la normal, se va putea deplasa în voie, va putea să te ridice în brațe liniștit, spune și îmi zâmbește cu subînțeles.
-Ăsta este un lucru bun. Sunt sigură că nu se va întrista atât de tare.
-Lin, fiecare interesează lucrurile în felul lui. Din câte știu eu, Nick este puțin cam pesimist și neîncrezător în sine. Am stat puțin de vorbă cu el, dar nu am avut ocazia să îi spun. Familia lui a tăbărât practic pe el. Dar, am văzut și o dezamăgire în ochii lui. Mi-a lăsat mama lui ceva ce trebuie să îi dau, dar oricum tu o să te duci acum la el, nu?
-Păi hai să mergem, spun și ne ridicăm amândoi.
Doctorul îmi înmânează un sacou ce ar trebui să fie al lui Nick, dar mă îndoiesc. Poate că are ceva în el dar tot nu îmi dau seama la ce i-ar trebui un sacou acum. Ne îndreptăm amândoi spre salonul 45, iar când ajung în fața ușii mă panichez, mă opresc brusc.
-S-a întâmplat ceva? mă întreabă doctorul când pune mâna pe clanță.
-Îmi este frică , șoptesc și mă întristez din nou.
-Intru eu și îi spun că are o vizită specială și o să vin să te iau. Să nu fugi!
Doctorul intră în salon, iar eu îmi lipesc urechea de ușă, dar în zadar. Încerc să aud ceva, dar este indescifrabil. Mă sprijin mai bine de ureche și aștept. La un moment dat, nu se mai aude nimic, dar simt cum tot sprijinul meu dispare iar eu cad pe jos.
Scot un mic țipăt la contactul cu podeaua, ca să fie urmat de câteva chicoteli. Mă sprijin în palme și îmi ridic capul. Privirea mea se intersectează cu a lui imediat. Dacă acum eram în picioare, cu siguranță picioarele mă lăsau, așa a fost mai simplu deoarece sunt deja pe jos.
-Se pare că avem un mic spion, spune doctorul zâmbind și îmi întinde mâna.
Îi văd zâmbetul slab pe care încearcă să îl ascundă și uimirea de pe fața lui pentru că mă vade. Îi pot vedea fața tristă și încă puțin palidă, dar arată mult mai bine.
Cu ajutorul doctorului mă ridic și mă scutur de praf. Îi dau să țină pentru puțin timp sacoul, dar la semnul lui Nick, îl duce el. Petru o clipă am crezut că vrea să mă ignore sau că are amnezie și nu își mai aduce aminte de mine, dar zâmbetul îl trădează. Îmi și simte reținerea deoarece zâmbetul i se lărgește și mai mult și începe să caute ceva prin buzunarul interior al sacoului.
-Să știi că nu te mănânc, iubito, spune și îmi face semn să mă apropii de el.
Scot încă un țipăt și dau fuga sper el. Aproape că sar pe el la propiu când ajung în dreptul său. Îmi înfășor brațele în jurul gatului său și îmi îngrop fața în scobitura gâtului lui. Dar când îl aud cum scrânceşte de durere mă retrag imediat. Chiar dacă sunt o pofticioasă și vreau mai mult mă abțin, de dată asta. Nu o să îl rănesc cu gesturile mele nebunești.
-Bine, dar nici nu sunt făcut din porțelan, spune și se uită din nou spre mine zâmbind. Poți să mă iei în brațe, dar mai finuț.
-Oh, îmi pare rău Nick, dar încă mai sunt supărată pe tine.
Cât timp încerc eu să par supărată, doctorul se apropie de noi iar Nick se cam fâstâceşte. Știu că încruntarea de pe chipul meu este una hazlie, deoarece mă și chinui să o fac.
-Înțeleg, spune și își întoarce privirea spre doctor.
-Domnule doctor, cred că are nevoie și de un transplant de neuroni, deoarece nu cred că își mai amintește cu ce semăn eu, mai bine zis, cu o râie.
-Iubito, tu ești cea mai frumoasă râie pe care am văzut-o. Dar, spre deosebire de ele, eu nu vreau să scap de tine.
-Gata, acum mai trebuie să vorbim și lucruri serioase, intervine doctorul.
Nick se uită din nou spre mine și îmi face semn să mă așez lângă el, dar eu îi iau mâna într-a mea și îl țin strâns de ea. Abia acum am observat că în cameră se află o grămadă de flori și cadouri. Îi simt tremurul chiar și prin simpla strângere a mâini sale. Bănuiesc că acum doctorul îi va spune ce cred eu.
-Nick, ai observat ceva important de când te-ai trezit? spune doctorul și își ia un pix și o mapă sa își noteze ceva.
-Mă simt ca dracu', ce ai vrea să simt? îi reproșează iubitul meu și îl strâng de mână ceva mai tare. Nu, sincer nu am observat nimic, rectifică și zâmbește forțat.
-Preferi să îți spun eu sau Lin?
-De ce am impresia că o să fie ceva de rău? Iubito?
Mă topesc numai când mă privește în ochi cu fața aceea de nevinovat. Nu știu în ce mod să îi spun sau ce. Am foarte mari emoții și cred că deja am început să mă bâlbâi și să transpir. Trag aer în piept, îmi pun o mână peste obrazul său și încep să îi spun:
-Iubitule, ai suferit un accident destul de grav. O să fie o perioadă dificilă petru noi, deoarece o să mai ai parte de o nouă operație. Dar, nu îți face griji, da? Nu este capăt de țară!
-La ce te referi? Nu mă minți, Lin!
-Dar nu te mint! Uite, încearcă să îți miști picioarele.
Observ cum expresia feței i se schimbă, încruntându-se, și îmi dă drumul la mâna când încearcă să o facă. Mi-am dat seama imediat că nu poate, iar încruntarea de pe chipul lui devine mai proeminentă. Se blochează brusc și își întoarce privirea spre mine.
-De ce nu pot? mă întreabă încet ca mai apoi să țipe. De ce nu pot să îmi simt picioarele?!
Doctorul încearcă să mă ferească din calea lui, căci devine din ce în ce mai violent. Dar suferința sa este și a mea și trebuie să îi fiu alături. Mă încumet și îl apuc de mâna dreaptă, deoarece cea stângă este bandajată și prinsă de restul corpului.
-Uită-te la mine! îi ordon dar nu vrea să înceteze așa că îi dau o palmă. Mă asculți?
-D..da!
-Nu o să rămâi paralizat, ai înțeles! Nimeni nu a spus așa ceva, căposule! O să îți revin după a doua operație, iar dacă nu mă crezi poți să te duci la mama naibii!
I-am zis cât mai frumos ce aveam de zis, acum este decizia lui. De fapt, nu are ce decizie să ia! Este de la sine înțeles că va face operația, fiindcă altă soluție nu există.
-Okay, am înțeles, răspunde și îmi evită privirea.
-Dacă nu te uiți la mine îți mai dau o palmă, său poate că mai multe.
Imediat își întoarce privirea spre mine și încearcă să zâmbească, dar eșuează. Nici măcar nu am avut un moment al nostru. Și am o poftă nebună să îl sărut. Se zice că nu este bine ca gravidelor să li se refuze poftele așa că mă pun în acțiune.
-Domnule doctor, am o poftă nebună să îmi sărut iubitul, vă rog să mă scuzați.
Îmi strâng părul cu o mână și îmi lipesc buzele de ale sale. Sărutul pe care i-l dau este unul plin de dor, dragoste, pasiune și tandrețe. Este unul simplu la început, dar cu singura sa mână liberă, Nick mă apucă de ceafă și își vâre limba în gura mea. Gem fericită când mă mușcă de limbă și îmi pun o mână pe perna lui ca să mă sprijin mai bine.
Mi-a fost dor de gustul lui, și chiar dacă acum este unul amestecat cu supă simplă, tot bun a rămas. Mă retrag după ce îmi răsfață și buzele cu mușcături și mângâieri ale limbii, știind că o să îl obosesc prea tare dacă mai continui.
-Mi-ai lipsit, iubito! șoptește peste buzele mele și îmi mângâie obrazul. Am crezut că nu o să te mai văd.
Îmi pun un deget peste buzele lui, și tot cu el le și trasez conturul. Privirea îi coboară spre buzele mele umflate și roșii și rânjește satisfăcut la vederea rezultatului.
-Şt.... acum totul o să fie bine. Ți-am zis, nu o să te părăsesc nici dacă mă inplori.
-Nici nu vreau, iubito. Sunt un egoist și te vreau pentru mine.
-Crezi că doctorul a plecat? îl întreb și dau să mă ridic, dar nu mă lasă.
-Dă-l naibii de doctor. Tu vezi-ți de treabă și sărută-mă, spune și îmi capturează din nou buzele într-un sărut flămând.