Lasă-mă să te iubesc

20. Try baby

Ați avut vreodată momente în care ați crezut că v-a picat cerul în cap? Că ești neputincios în fața unei probleme? Că nu poți să ajuți pe cineva, la care mai ții și enorm de mult? Că, câteodată, nu poți să fii tu cel care poate să rezolve problema și că totul depinde de EL?

Mă întreb de ce mi se întâmplă numai mie asta. De ce a trebuit să fie el? De ce fetița aceea s-a aruncat în fața mașinii? De ce nu pot să aflu ceva despre el? De ce nu sunt în stare să găsesc un amărât de salon? Îmi pun atâtea întrebări la care nu știu dacă voi primi vreodată răspunsuri, iar eu nici nu știu pe ce lume sunt. Tot ce știu este că trebuie neapărat să îl văd, să aflu dacă este bine și să îi spun ceva important.

Când în sfârșit găsesc salonul 45, mă rezem de perete și îmi trag sufletul. Ca să ajung până aici am alergat pe holuri și am dat peste câțiva medici, mult prea ocupați ca să îmi dea niște informații despre el.

Parcă îmi și era dor de un spital. De când fostul meu iubit a avut acel accident rutier cumplit și a murit din cauza asta, nu am mai călcat în vreunul, și, sincer, nici nu îmi doream. Nu vreau ca Nick să aibă aceeași soartă ca și el, nu merită. Este atât de grijuliu și de darnic încât îmi vine mie să îmi dau viața pentru el, dar știu că asta este imposibil. Și chiar dacă vreau, nu schimbă cu nimic situația. Dar când știu că el este în acest spital și nici măcar nu știu în ce stare se află, îmi vine să urlu atât de durerea interioară pe care o simt încă de când am aflat vestea, dar și de durerea fizică. Niște junghiuri abdominale m-au cuprins încă de când am plecat de acasă. Mie teamă că în curând și eu voi ceda.

M-am îmbrăcat în cea mai mare grabă cu niște blugi și un hanorac, și mi-am prins părul ud într-o coadă împletită. Nu îmi pasă dacă o să răcesc, dar mă simt datoare să stau lângă el . Nu din cauza că sunt iubita lui, ci pentru că asta simt. Am avut norocul și de un taxi ce aștepta în fața blocului pe cineva ce nu mai venea, iar șoferul a fost extrem de încântat când i-am plătit dublu suma cerută.

-În sfârșit ai ajuns! exclamă Mara și vine să mă ia în brațe. Dacă m-ai întârziai mult, veneam după tine.

Abia acum am constatat că nu sunt singura ce a venit petru el. Și ea este la fel de plânsă ca și mine. De fapt, toți arătăm deplorabil. Toată familia lui așteptă cu inima la gură o veste sau un cuvânt despre starea lui. Părinții săi stau îmbrățișați pe canapea împreună cu un băiat șaten, fratele său.

Doamna Gates plânge pe umărul soțului ei, în timp ce Mara mă îmbrățișează strâns pe mine, iar fratele său stă gânditor. Îi cuprind și eu trupul cu mâinile mele și îmi pun capul pe umărul ei. Lacrimile încep să curgă șiroaie pe obrajii mei iar suspinele îmi ies pe gură fără să vreau. Amândouă plângem la unison și ne șoptit că totul va fii bine. Un tremur îmi traversează corpul și simt cum mâinile și picioarele îmi îngheață involuntar.

Plâng, nu petru că sunt slabă, ci petru persoana cea mai dragă mie. Plâng, pentru că el se află acolo și eu nu pot să îl ajut cu nimic, nici măcar cu o încurajare sau strângere de mână. Plâng, pentru că am ajuns să îl iubesc și pentru că îmi este imposibil să trăiesc fără el. Plâng, pentru că nu vreau să îl pierd. Tot ce îmi doresc este să îl știu lângă mine, teafăr și sănătos, cu comportamentul său irascibil și cu glumele sale perverse. Toate astea fac parte din proiectul meu de suflet, proiectul ce poartă numele Nick.

Mă îndepărtez de Mara și, cu mânecile de la plover, îmi șterg nasul și obrajii. Dar lacrimile nu vor să se oprească și curg fără nici o reținere. Privesc puțin buimacă prin împrejur și realizez că nu i-am salutat și pe părinții lui. Dar stiu că orice le-aş spune, nimic nu i-ar îmbuna, fiindcă și eu simt același junghi în piept.