I used to hold my freak back
Now I'm letting go
I make my own choice
Yeah I run this show
So leave the lights on
No, you can't make me behave
(Ah ha) What's wrong with being, what's wrong with being
What's wrong with being confident? (Ah ha)
- Confident, Demi Lovato
*
Toată viața am fost tratată ca o curvă. Și probabil că pe undeva era și vina mea. Adică eu eram cea care se tot ruga de Radu, iar el nu făcea decât să fie un gentleman și să mi-o tragă. Nu eram eu tocmai genul de fată cu care să vrei să ai și un preludiu, deci confesiunea asta nu are niciun Dumnezeu. Eram genul ăla de târfă ieftină căreia i-o trăgeai numai ca să nu o mai auzi cum se plânge și doar așa, în sictir, cu lumina stinsă, eventual o puneai și capră ca să nu fi nevoit să cauți prin sertare după pungi care să nu fie transparente. Doar nu voiai să-i mai vezi și fața, că la naiba, întunericul nu prea ajuta.
Așa că într-o vreme am crezut că sunt tratată ca o curvă din cauza faptului că sunt grasă. Logic, nu? Grasele nu erau tocmai idealul bărbaților în frumusețe. Și ba chiar îi mai auzeam pe unii (NU RADU!!!) care spuneau că nici plătiți nu și-ar băga-o într-o batoză scârboasă. Foarte urât, dar asta era povestea eternă în care nu aveam să intru niciodată pentru că nu avea rost. Și apoi o știam pe Adela, care îmi contrazicea teoria prin faptul că era un băț atractiv care deși atrăgea bărbații ca un magnet și îi punea în genunchi, tot era nerespectată și umilită. Poate că avea parte de preludiu și nu era chiar futută ca și când ar fi fost violată, dar pe ea o filmau și pe seama ei făceau glume, deci amândouă ne primeam porția cumva.
Și de acolo, era clar. Eram tratate ca niște curve pentru că eram femei și pentru că în ochii lor, orice s-ar fi întâmplat, noi aveam să rămânem niște ființe firave, proaste, nefolositoare, demne de dispreț și batjocură. Majoritatea bărbaților încă trăiau după principiul ăla, cum că bărbatul e șeful, iar femeia e sclava la cratiță. Restul erau bărbații ăia fătălăi care se bag singuri sub papucul femeii. Iar acum venea și partea mea de vină, desigur. Partea în care eu o ceream, normal. Pentru că asta e ceea ce ar spune ei, că eu o vreau. Dar au dreptate. Incapabili de analiză și gândire abstractă, ei probabil nu știu că adolescentele nu sunt prostituate în devenire, ci necunoscătoare disperate după iubire. Nu trebuie să fii un mare psiholog, sociolog sau filosof ca să ajungi la concluzia asta. Trebuie doar să fii femeie. Puțin, acolo. Să ai creier. Să lași dracu' gândirea matematică și exactă care te ajută pe pula mea în problemele vieții. Probabil că noi nu știam exact cum să obținem iubire și atenție. Probabil că ăsta era singurul mod prin care noi credeam că ne vom face rost vreodată de un iubit. Nu eram sclipitoare. Ce-i drept, eram inadaptate de tip superior, dar în niciun caz genii neînțelese. Tot ce știam noi era legat de sex pentru că așa crescusem. Pentru că fusesem lăsate de capul nostru și pentru că fusesem influențate de un anturaj rău. Dar asta era doar probabil. Erau șanse să fim prostituate în devenire, erau șanse ca noi de fapt să știm cum stă cu iubirea și cum se poate obține, erau chiar șanse ca bărbații de fapt să știe adevărul și doar să fie groaznici și să-și bată voit joc de noi, de parcă sexul nostru nu fusese destul umilit și călcat în picioare de-a lungul vremii. Și la fel de mult erau șanse ca noi doar să inventăm scuze și să ne apărăm identitățile.
Mă hotărâsem. Aveam de gând să mă piș pe toți, să-mi iau dresul negru, fusta scurtă și bocancii din dulap și să fiu frumoasă. Să fiu frumoasă. Pentru că dacă nu mă puteam accepta pe mine, cum puteam avea pretenția să fiu acceptată de alții?
Nu știam cât mai trecuse. Dar cert era că trecuse un timp scurt, fiindcă nu mă simțeam ca zăcând de prea mult timp pe canapeaua aia împuțită. Andreea stătea la birou, cu ochii în laptop. Cred că începusem o conversație, nu mai știu. Dar acum era liniște. Atât de liniște încât auzeam cum tasta de enervant și zgomotos și încercam să mă abțin să fac pe fițoasa și să-i zic să apese mai încet. Te rog, încetează.
- Ai văzut la știri că au mai murit două fete?
- Erau cu mine în liceu, i-am zis, în timp ce îmi rodeam unghiile și priveam în gol. Slavă Domnului că nu mai tastează.
- Le știai?
- Erau în liceu, nu aveam treabă cu ele. Am făcut o pauză și apoi m-am gândit... Ești pe pagina aia a criminalului, nu-i așa?
- Da, a chicotit.
- Ești cumva proastă? Undeva afară e un criminal adevărat care chiar sfâșie tipe, le lasă să sângereze până mor și le ia dracu', și tu râzi pe pagina lui de facebook ca și când toată treaba asta nu e o chestiune serioasă. Chiar nu ți-e frică? Tu chiar poți să dormi liniștită noaptea și să nu te gândești dacă urmezi sau nu tu? Sau dacă urmează cineva pe care chiar cunoști? La care ții, poate?
- Te referi la tine?
- Știu că nu mă iubești, am zis-o rapid. Dar mi-ai duce dorul. Sau dacă următoarea lui victimă ar fi mama? Ți-ar mai arde de stat la caterincă pe pagini de facebook?
A închis laptopul și s-a așezat lângă mine. Avea fața aia de "te rog iartă-mă că am tratat imatur toată faza asta cu criminalul Bucureștiului". Și pentru un moment extrem de scurt, aveam în cap imagini cu noi îmbrățișându-ne, făcându-ne codițe împletite și citind reviste Bravo în timp ce pe fundal se aude foarte încet ceva de la One Direction. Și mi-a venit să vomit. Dar nu ne-am luat în brațe, așa că am știut că suntem ok așa cum suntem.
M-am întâlnit cu Adela peste câteva ore la cimitir. Mă și bufnea râsul la cât de tâmpite eram. Am găsit-o culcată pe un mormânt de piatră. Fuma și era vie, însă. Am știut că nu i-a venit clipa și am știut că nici mie. Întotdeauna am crezut și am avut percepția asta conform căreia dacă aș fi înconjurată de moarte - de exemplu, într-un cimitir - aș simți când trebuie să mor. Părea logic și la cei 12 ani pe care-i aveam când am dezvoltat această teorie pentru prima dată, nu era rău. Era o poveste drăguță. Cui nu i-ar fi plăcut să știe? Cui nu i-ar fi plăcut să se pregătească, să-și ia rămas-bun, să facă toate lucrurile nebunești? Mi-ar fi plăcut să fie adevărat. Dar oricât de mult mi-ar fi plăcut să cred în paranormal și fenomene stranii, realitatea era seacă și limitată. Nu exista un al șaselea simț și nu puteam prevesti nimic. Eram luați prin surprindere, iar moartea ne lua după ea când ne așteptam mai puțin, când ne era lumea mai dragă și ne simțeam infiniți, nemuritori. Iar motivul pentru care nu credeam că vom muri prea curând era chiar ăsta. Noi eram așa efemere și morbide. Ne-am fi așteptat oricând. Poate că eram prea conștiente, nu știu. Dar nu ne iroseam viața. Nu ne era frică de moarte și nu ne interesa pentru că ne era probabil indiferent oricum. Ori aici, ori în Iad. Același rahat. Adela nu credea în al șaselea simț. Ea m-a făcut să uit de toate prostiile astea și m-a trezit la realitate de fiecare dată când începeam să aberez. De aceea m-a surprins acum.
- Am o presimțire rea, am auzit-o, iar când mi-am ridicat privirea de la sânii ei, la fața ei, am văzut că zâmbea.
- Ce vrei să spui? m-am încruntat.
- Moarte, a șoptit și mi-a suflat fumul în față, căci mă așezasem pe vine ca să o pot vedea și auzi mai bine. Am inhalat și i-am făcut jocul, deși toată discuția asta despre moarte într-un cimitir, îmi dădea fiori. Și poate că eram și puțin ofticată că eu nu simțeam nimic neobișnuit.
- Poate pentru că stai deasupra unui mort.
- Ce mort, mă? Ăsta e descompus de tot, e numai oase și rămășițe. Uite și tu, a murit în '90, săracu'. E uitat de tot, nu mai vine nimeni la el, s-au ofilit și lalele astea, e iarba de un metru. Nu mai are treabă cu noi.
- Și dacă au ceilalți?
- Pff, a pufnit. Nu vezi ce față are? Cu mustața aia de virgin, Dumnezeule, au fugit toate spiritele din cimitir ca să râdă, și a bufnit într-un râs d-ăla isteric de dacă nu termina țigara se îneca și murea deasupra oaselor și rămășițelor lui Cornel Bujor. Acum era întoarsă pe burtă pentru că se holba la poza lui alb-negru. Avea pantalonii ăia scurți cu talie înaltă. Mă holbam la curul ei și zâmbeam ca o proastă. Îmi era și foame. Trebuia să mergem neapărat la Mc.
- Dar vorbeam serios, să știi. Chiar am o presimțire că o să murim. Curând, a mai adăugat după o pauză în care probabil și-a dat seama că de murit, murim cu toții. Dar nu, domne, noi trebuia să murim curând, i-auzi.
- Asta ne mai lipsea, mi-am dat ochii peste cap. Încercam să nu fac mare caz din asta, poate a avut un coșmar și confundă treburile.
- S-au mai dus două...
- Poftim?
- A mai omorât ăla două fete, n-ai văzut la știri sau pe net sau peste tot?
- Ba da, am zis și m-am simțit neconfortabil. Mai mult cred că voiam să evit conversația asta pentru a doua oară pe azi.
- A evoluat, remarcase. Ziceau că s-ar putea să le fi omorât în același timp. Ceea ce mi se pare foarte complicat și mă face să mă gândesc dacă nu cumva are ajutoare, a zâmbit malefic, iar eu speram doar să nu mă pună să ne jucăm de-a detectivii.
- Ai vreo idee de faci fața aia?
- Am vreo câțiva suspecți, a zis-o cu același zâmbet nesătul.
- Nu prea aș vrea să aud. Am o presimțire că o să-mi distrugi viața.
- Ce zici de Radu?
- Poftim? Cum adică Radu? Crezi că Radu e implicat?
A început să râdă și deja începea să mă enerveze pentru că eu devenisem cât se poate de serioasă. Doar ea era cea care le știa pe toate. Nu puteam decât să cred tot ce spune.
- Nu știu, mă. Poate. Poate să fie oricine, dacă stai să te gândești. Oricine din grup, oricine din cartier, oricine din oraș.
- Poate ești tu, i-am zis serioasă.
- Eu sunt băgată-n altă combinație, scuze, a zis-o ca și când ar fi fost o curvă de lux. Superb.
- Și nu poți fi-n mai multe? Te descurci cu mai multe.
- Asta așa e. Dacă stau să mă gândesc, cred că... noi suntem. Noi două.
- Poate, am zis și am ridicat din sprâncene, făcându-i jocul.
- Ce-i cu noul stil de târfă de la 15 ani readaptat? m-a întrebat.
- Mă reinventez. Încerc să mă accept așa cum sunt.
Și după ce s-a încruntat și mi-a zâmbit de parcă îmi spunea că nici eu nu mă cred, a zis că vrea să facem ceva nebunesc. Și nu cred că m-am așteptat niciodată să străbatem aiurea drumul până la Otopeni doar ca să... nu știam ce făceam mai exact pe podul ăla pietonal de pe centură. Eram așa sus și nu puteam decât să mă întreb de ce naiba ne holbăm la mașinile care trec de parcă suntem drogate rău, iar asta chiar e ceva interesant.
- Ce naiba facem?
- Ne arătăm țâțele la șoferi de pe pod. Nu e fun?
- Ești bolnavă? Poate oprește cineva și ne ia în mașină, m-am panicat.
- Și mai fun, a făcut ochii mari ca o nebună.
- Ți se pare fun?
- Da, pentru că va trebui să alerge după noi ca să ne prindă, a zâmbit.
- Nu fac așa ceva.
- Doar dă-ți sutienul jos ca să putem ridica bluzele și să fie un show mai mișto, a zis și și l-a scos pe sub bluză în mai puțin de două secunde. Voiam să fac asta și nu voiam. Nu știam de ce da și de ce nu. Iar când sunt de obicei în impas, fac lucrul ăla stupid și gata. Mi-am scos sutienul.
- What's wrong with being confident, uh-ah? a cântat și mi-a făcut cu ochiul. Ai zis că vrei să ai încredere în tine. Ăsta e următorul pas.
- Să mă dezbrac pentru niște șoferi pe centură?
- Blablabla, ce poate să meargă rău, doar nu ne futem cu ei.
- Da, o să facem asta după liceu când o să realizăm că nu avem un dosar complet ca să dăm la vreo facultate, m-am conformat și apoi ne-am strâmbat amândouă dând din umeri. Vai de mama noastră ce-o să ajungem.
- La 3, târfo.
1...
Ne-am ridicat tricourile încet, uitându-ne una la alta
2...
Voiam să-i ating sânii mici și superbi și să mi-i smulg pe ai mei pentru că deși erau mari, arătau ca un uger de vacă
3...
Aproape că am avut un orgasm când am început să aud claxoanele disperate și strigătele bărbațiilor în călduri care ar plăti oricând să ne aibă
La a patra secundă care nu se afla nici în numărătoare și nici în plan, am simțit cum suntem luate, iar când am deschis ochii speriată am văzut că de poliție. Grozav. Și ce șanse erau ca ei să treacă fix în intervalul nostru de secunde fericite în care încercam să răspândim toată încrederea de sine pe care o aveam? Acum, însă, să mă ia dracu' dacă mai am vreo stimă de sine. Sau dacă voi mai avea vreodată. Și la naiba și cu Mc-ul meu, că mi-a promis că mergem.
- Măcar aveți o țigară? m-am uitat la ei milos, dar mă rog, cu fața mea de curvă împuțită și când m-au aruncat în mașină, lângă Adela, am știut eu că nu prea avem să primesc țigări curând.