Eram undeva în mulțime, pe un scaun din lemn care stătea să se rupă din cauza greutății mele la o masă mică și rotundă pe care aveam un păhăruț de vin de care nici nu mă atinsesem. Nici nu știu de ce comandasem așa ceva. Nu îmi place vinul. O halbă de bere, totuși, ar fi mers, doar că nu mai avem bani. Deci urma să aștept să termine ca să îmi facă ea cinste, ca întotdeauna. O priveam și era minunată. Într-atât de minunată încât să fie capabilă să lumineze cârciuma asta întunecată și împuțită. Eram înconjurată de bețivi. Nici nu știam de ce ne aflăm aici. Îi era prea frică să își facă debutul într-un bar cât de cât mai exclusivist? Îi cunoșteam vocea și de fiecare dată mi se făcea pielea de găină. Dar bețivii ăștia scârboși aveau să o aclame numai pentru că avea picioarele alea lungi și demențiale și mai era îmbrăcată și ca o prostituată. Când a început să cânte, m-am cutremurat. Mă cucerise de la prima notă pe care o atinsese cu așa o ușurință încât mă făcuse să cred că nu ea cânta. Dar îi cunoșteam vocea, cum am mai spus. Glasul, timbrul. Avea o voce ușor subțirică, dar vorbea ea foarte gros de parcă voia să-și ascundă adevărata identitate. Ha. Așa făcea și Adela. Doar că Adela nu era în stare să facă ceva atât de măreț cu viitorul ei. Să cânți pe scena improvizată a unei cârciumi cu un public deplorabil, era și ăsta un început de carieră. Cânta și era o zână. Cu o voce groasă, dar totuși o zână. Nu o zână cu flori în păr, ci cu spini. Mi-am imaginat-o și reimaginat-o cu coroana aia de spini în timp ce cânta cu Diavolul șoptindu-i la ureche cuvinte urâte. Ea ignora totul. În momentul ăla, am știut că e numai ea și muzica ei. Muzica lui Ioana Radu, în cazul ăsta, dar ea readucea la viață momentul. M-am oprit și am ascultat versurile pentru că brusc, totul începea să se lege și muzica se mula pe viețile noastre. Mă simțeam atacată. Mă ataca indirect, nu-i așa? Cânta despre Radu și despre cum i-a luat el tot și eu i l-am luat pe el. M-am făcut mică de tot și parcă simțeam cum mă preling pe scaun și ajung sub masă. Se uita fix în ochii mei și am distins ura și revolta. Radu nu o mai iubea? Ei, prostii. Escapadele noastre nu eclipsau deloc iubirea lui pentru ea. Eu trebuia să fiu cea supărată. Ea era cea iubită, iar eu eram distracția. Ar fi trebuit să mă duc acolo pe scenă și să o împing. Să continui eu prestația. Eu meritam. Dar nu puteam să fac asta. Ea era Eva, nu Adela. Nu îmi puteam permite să fiu așa o ipocrită. Dacă nu ar mai fi vorbit cu mine niciodată? Voiam să o păstrez lângă mine.
"Spune-i că, deși mi-a luat tot,
Îi dau tot ce mai vrea,
Fiindcă totul nu înseamnă nimic
Nici așa.
Dar să-mi lași deznădejdea ca ultim popas
Și să nu fii cu mine în ultimul ceas
Nu se poate !
Nu te las, nu te las..."
Oh, dar juca așa murdar. Știam că e drama queen, dar nu mă așteptam să arunce toată vina pe mine. Și nu oricum, ci într-un diss din ăsta cum își dădeau numai raperii în battle-uri. Numai eu am înțeles. Doar nu mă așteptam să fie așa marcat vreun bețiv de aici. Abia așteptam să plecăm. Deja mă simțeam neconfortabil cu jgheaburile astea uitându-se la sânii mei cu așa ardoare. Mă simțeam... violată.
Peste puțin timp, eram la barul de la cârciumă. Un boșorog care juca rolul unui barman freca un pahar parcă imaginându-și că bagă mâna altundeva. Dar pentru care din noi era subtilitatea asta? Cred că pentru Eva.
Lumina era difuză, dar o știam. O iubeam. Îi iubeam ochii negri și miloși ca de căprioară, părul scurt și ruginiu; până și bretonul ăla care se termina deasupra sprâncenelor ei dese și brune care erau mascate de un creion de aceeași nuantă ca părul. Trebuia să joace Roșcata până la capăt. Am sărutat-o scurt pe buze și ea a început să mă muște ca să-mi deschidă gura. Ne-am lins puțin și apoi și-a aprins o țigară. Fuma slim-uri și nici măcar nu mă oboseam să întreb de care fiindcă mereu le schimba.
- Ți-a plăcut?
- Ce? am zâmbit. Nici nu mai puteam gândi coerent. Mă excitasem puțin.
- Cum am cântat.
- Da, Dumnezeule. Ai fost ca un înger. Nu aveam să-i zic altceva. Nu avea rost să stric momentul ăsta.
- Înger? Mi-ar plăcea să fiu înger, serios. Dar amândouă știm că sunt vândută Diavolului.
Avea o dicție atunci când vorbea... Mă, dar o dicție d-aia de te făcea să vrei să taci pentru totdeauna pentru că vorbești de parcă ai avea pule-n gură. Pe bune.
- Măcar tu știi că valorezi ceva.
- Ete, pula. Și cât crezi că valorez?
- Pentru mine valorezi mult, i-am zis și i-am atins mâna. Nu s-a tras.
- Da, Ștefania, știu. Doar că nu pentru tine vreau eu să valorez.
- Pentru Radu, am zis și mi-am tras eu mâna după care mi-am aprins un Kent HD.
- Pentru Radu, pentru mine însămi. Simt că nu sunt ceea ce vreau să fiu de fapt.
- Normal că nu ești, am bufnit într-un râs sfidător. Nu știu de a ce te joci tu de fapt dar zic să ai grijă să nu îți pierzi identitatea. Ești cam nebună, tu, așa.
- Vreau să mă fut, a zis și a stins țigara.
- Hai să ne futem, am zâmbit pervers.
- Nu, am chef de pulă în seara asta.
- Strap-on, am ridicat din sprâncene încercând să o tentez.
- Asta înseamnă că trebuie să ți-l bag și eu ție. Și ești virgină. Nu cred că vrei să te spargi așa, a râs.
- Pot să mi-l bagi oriunde altundeva.
- Mnea, vreau o pulă adevărată, s-a strâmbat și și-a scos telefonul.
- Pe cine suni? Pe Radu?
- Pe Adela.
- Hai că ești chiar dementă, am zis și m-am ridicat nervoasă de la bar ca să ies în pula mea odată din văgăuna asta.
- Stai, mă unde pleci așa? a strigat și a și venit după mine până afară. Am glumit, în căcat, de ce te crizezi așa?
- Putem să nu mai vorbim despre Adela?
A bufnit în râs de parcă eu sunt aia nebună.
- Acum tu ești aia nebună.
- Pe cine sunai, serios?
A început să mă sărute pe buze, apoi pe gât și a băgat capul între sânii mei.
- Mai ușor că îți cade peruca, am zis și am dat-o la o parte.
- Bă, da tu tot nemulțumită ești, în sloboz, de când am plecat de acasă ești numai cu curu-n sus, ce pula mea ai?
Și mi-a tras o palmă la sfârșit ca să fie complet.
- Vezi că-ți cam ieși din personaj. Începi să vorbești iar ca Adela și să te comporți ca ea. Nu ești o actriță așa bună.
- Sunt Adela și mai taci în pula mea!
Și-a aruncat peruca pe jos și m-a împins în perete. Cu siguranță era Adela.
- Să nu uiți să îți dai jos lentilele, poate îl păcălești pe Radu, am strigat după ea și i-am luat peruca de pe jos. Nu era ultima oară când avea să o folosească. Știam.
- Vezi să nu îți dai cumva jos grăsimea aia că se sperie Radu, nu te mai recunoaște și începe să te considere frumoasă!
Ne-am dat amândouă seama ce prostie a putut să zică. Am văzut-o în ochii ei negri. În lentilele ei care ascundeau ochii ăia albaștri care îmi plăceau mai mult.
- Frumos, Adela. Foarte frumos.
- Iartă-mă, nu am vrut...
- Ba ai vrut, am zis și am început să plâng.
- Nu e de adevărat, am zis-o la nervi. Și m-a luat în brațe încercând să mă consoleze.
- Sunt mulți tipi cărora le plac fetele mai plinuțe, de ce tocmai iubirea vieții mele trebuie să aibă alte gusturi?
- De ce tocmai iubirea vieții mele trebuie să fie frate-meu? Cred că suntem în același rahat.
- Știu eu ce faci. Nu îți pasă că e fractu'.
- Și nici ție nu ar trebui să-ți pese de ce îi place. Bagă-i-te pe gât.
- Bagă-i-te? am bufnit în râs. E un cuvânt adevărat?
- Cui îi pasă? Hai să bem ceva, m-a îmbărbătat cu o zguduire și și-a pus peruca.
- Iar trebuie să ne jucăm de-a Eva?
- Vrei să fii Adam?
- Radu e Adam.
- Atunci tu poți să fii șarpele care mă ispitește să mănânc mărul.
- Cred că și rolul ăsta e important, am încercat mai mult să mă auto-consolez.
- Normal că este. Acum, unde găsim mere la ora asta?
- Unde găsim iarbă la ora asta? am corectat-o.
- Avem țigări, termină cu prostiile. Hai să căutăm o piață sau ceva.
Dumnezeule, om face bine ce facem?