***Izabell***
Razele soarelui treceau prin perdeaua ce adia uşor în bătăile vântului. Geamul era larg deschis de aseară, în speranţa că Dante va ajunge. Lacrimile curgeau una câte una pe obrajii de culoare roşiatică. Simţeam cum tot corpul îmi arde. Simţeam un gust amar şi ochii îmi erau grei şi umflaţi. M-am ridicat din colţul în care stătusem toată noaptea. Corpul îmi amorţise şi cu greu mă mai puteam mişca.
Am ieşit ca o furtună din cameră ştergând lacrimile lăsând loc altora să îmi spele obrajii. Fără să fac multă gălăgie am ieşit şi am privit pajiştea, dar şi soarele care se ridica uşor în faţa mea. Înainte de a o lua la fugă în pădure am privit spre casă, iar în clipa în care l-am văzut pe Dorian privindu-mă fix am luat-o la fugă, sperând că nu mă va vedea.
Mă apropiam de prăpasita unde obişnuiam să stau. Am mărit pasul crescând viteza şi la câţiva centimetrii de margine am sărit. Odată ajunsă pe partea cealată am continuat să alerg până ce am ajuns la capătul pădurii. M-am aşezat pe pajiştea verde, iar uitându-mă în jurul meu, văzându-mă în câmp deschis, mă simţeam liberă. Adierea rece a vântului îmi răcorea corpul, dar nu reuşea să îmi şteargă şi lacrimile.
Blestemam ziua asta. Fix acum când aveam nevoie de el, Dante nu era. Era ziua în care părinţi mei muriseră. Era ziua blestemată în care eu scăpam cu viaţă, dar pierdeam esenţa ei. Am oftat prelung, dar am sărit ca şi arsă atunci când am simţit prezenţa cuiva la câţiva metrii în spatele meu. Pentru o secundă am crezut că Dorian mă urmărise, dar nu era aşa... altcineva era cu mine, acum, aici, ceea ce era foarte ciudat.
- Unde te grăbeşti aşa micuţo?
Mă uitam mirată la băiatul din faţa mea. Mi se părea ceva ciudat la el. Cuvintele astea... chipul... ochii... vocea... trăsăturile. Aveam un sentiment de deja-vu. mai văzusem chipul şi ochii ăia undeva, mai auzisem cuvintele şi vocea aceea cândva, dar unde? Cum? În ce situaţie? Am strâns pumnul uşor şi ridicând privirea am zis:
- Ce-ţi pasă? Vezi-ţi de drum şi scuteşte-mă.
- Atât de micuţă şi atât de arogantă. Pun pariu că certurile cu prietenii ţi-au cauzat starea ta de acum, nu-i aşa? Sau să fie cumva iubitul tău? rânji el.
- Pun pariu că o să îţi rup capul dacă mă mai sâcâi mult, am spus pe cel mai dur ton al meu.
- Iar eu pun pariu că o să te fac să-ţi schimbi comportamentul. De ce eşti atât de furioasă? Cumva iubitul te-a înşelat? Sau... te-a părăsit pentru prietenii lui? Sau... nu s-a ţinut de promisiune? Care variant să fie?
- Nu îmi schimb comportamentul pentru un aşa specimen eşuat. Dispari! am ţipat cât m-au ţinut plămânii şi scoţându-mi colţii m-am năpustit asupra lui.
Acesta se mişcă într-o parte şi cu o viteză neomenească îmi prinse braţele, întorcându-mi braţele la spate şi imobilizându-mă.
- O să vrei să îl schimbi, mai ales când îţi voi spune motivul pentru care aşa zisul tău iubit, te-a făcut a lui. Iar tu micuţo, ai fost atât de uşor păcălită.
- Dispari! am spus încercând să îmi eliberez mâinile.
Simţeam cum corpul îmi cedează din cauza nervilor. Îmi era greu să îmi controlez emoţiile şi mă simţeam fără apărare în faţa acestei bestii.
Mâinile sale îmi slăbeau uşor strâmsoarea şi într-un final îmi dădu drumul. Nu am mai încercat să îl atac, m-am întors şi am vrut să o iau la fugă, dar corpul mi-a cedat şi la scurt timp am făcut contact cu iarba udă şi pământul rece. Am auzit paşii lui apropiindu-se ca mai apoi să se aşeze lângă mine. Am început să plâng şi m-am ridicat uşor în fund, însă cu mâna smulgeam uşor fire de iarbă.
- De ce plângi? spuse el ridicându-se şi el în şezut. Ştiu, viaţa îşi bate joc în cel mai cumplit fel de fiecare, nu-i aşa?
- De mine nu îşi bate joc, pe mine mă chinuie, am spus printre lacrimi.
Una dintre mâinile sale îmi prinse bărbia şi imediat am făcut contact cu privirea lui. Ochii lui erau atât de strălucitori, atât de intenşi... mâna sa îmi ştergea lacrimile acum.
- Eşti atât de frumoasă, ştiai? Nu îmi vine să cred că un nenorocit ca Dante a îndrăznit să te atingă... să-şi bată joc...
- De unde îl cunoşti şi de unde şti toate astea?
- Am avut... un trecut îndepărtat împreună. Crede-mă micuţo, el nu este ceea ce pare a fi. A fost un trădător şi un afurisit încă de pe vremea când era înger. Tocmai de aceea a fost izgonit pe Pământ. Am petrecut mult timp împreună pe Pământ şi îl cunosc foarte bine. Nu stătea cu o fată mai mult de două-trei zile, însă se pare că tu ai fost o excepţie, deoarece nu te-a cucerit din prima. Însă... promisiunile şi toate vorbele frumoase pe care ţi le-a spus sunt doar minciuni.
- Ce vrei să spui cu asta?
- Gândeşte-te micuţo! El este plecat. Şi nu s-a mai întors. Te-a lăsat singură plecând cu prietenii lui, în loc să rămână cu tine. Dacă te iubea cu adevărat, stătea aici, cu tine, iar acum nu mai fugeai singură prin pădure. Tu de ce crezi că a plecat?
- Nu ştiu, dar se va întoarce! Ştiu asta! Nu mă va lăsa aici, nu aşa, nu acum!
Credeam şi speram ca Dante să apară. Aveam din ce în ce mai mare nevoie de el, însă multe lucruri mă măcinau. De unde ştia acest tip toate astea? De unde îl cunoştea aşa bine? Dar... dacă avea dreptate? Dacă Dante nu se va mai...
Nu! Nu! Nu! Am izbugnit şi mai tare în plâns, iar braţele tipului misterios mă traseră mai aproape strângându-mă la piept.
- Iţi spun eu de ce a plecat, spuse tipul misterios. A plecat ca să se laude prietnilor lui că a făcut-o pe mica vampiriţă a clanului să fie a lui. Să se laude că te-a putut vrăjit cu uşurinţă. Crede-mă, micuţo, îl cunosc atât de bine!
Simţeam un gol în piept şi în acelaşi timp ceva mi-l străpungea. Corpul îmi ardea atât la interior cât şi la exterior.
- Dante nu ar face asta, am spus uşor, mai mult ca o şoaptă.
Acesta îşi duse o mână spre faţa mea şi îmi mângâi uşor obrazul.
- O fată ca tine nu ar trebui să fie cu unul ca el. Tu meriţi ceva mai bun. Iar eu te pot ajuta, micuţo!
Când buzele sale au făcut contactul cu obrazul meu m-am cutremurat.
***Dante***
Imediat ce am zărit desişul pădurii şi acoperişul casei, am aterizat cu un singur gând ce îmi cutreiera mintea. Să o văd pe Izabell!
Ajuns în camera ei, nu am găsit absolut nimic. Prezenţa ei era încă recentă, însă ea nu era aici şi nici nu o puteam simţi prin apropiere. Unde naiba s-a dus? Fir-ar să fie!
- Izabell! Iz! Eşti aici? am strigat coborând scările la parter.
Nici urmă de ea în casă. Ieşind afară, i-am întâlnit pe ceilalţi Căzuţi adunaţi şi trăgându-şi sufletul. Fusese un zbor obositor, deoarece zburasem toată noaptea, patrulând şi verificând fiecare porţiune a oraşului, însă nu am găsit absolut nici o urmă. Fir-ar să fie, iar acum Izabell lipsea... dar poate doar ieşise să se plimbe... sau era la vânătoare.
Însă în momentul când Gabriel s-a apropiat de mine, venind în fugă din pădure, expresia de pe chipul său m-a făcut să-mi schimb radical gândurile.
- Gabriel. Unde. Este. Izabell.
Am accentuat fiecare cuvânt cât de calm am putut, însă nervozitatea îmi ieşea la iveală.
- Asta ne întrebăm toţi. O căutăm de mai bine de 5 ore, dar nu e de găsit, a spus Gabriel trăgându-şi sufletul.
Toţi nervii acumulaţi până în acea secundă au izbucnit la suprafaţă ca lava dintr-un vulcan făcându-mă să ţâşnesc asupra lui Gabriel şi să-l cuprind de gât, împingânu-l într-unul dintre brazii de lângă casă.
- Idiotule! Trebuia să aveţi grijă de ea în lipsa mea! Nu trebuia să o scăpaţi din ochi nici măcar o secundă!
- Uite care e treaba înaripatule... nu e vina mea că Iz era supărată. Nu aveam de unde să ştiu că va pleca! Să îţi mai dau o veste... am fost pe urmele ei... şi m-am oprit la prăpastie. Acolo i-am pierdut urma. Te-am avertizat să ai grijă de ea! Te-am avertizat să o duci departe.
La dracu' cu toţi şi cu toate! Fir-ar să fie de treabă! Avea dreptate! Era numai vina mea. Doar a mea. Din nou şi din nou. Trebuia să am grijă de ea, trebuia să nu fi plecat... trebuia să rămân alături de ea orice ar fi, însă... totuşi un lucru nu-mi era clar. De ce plecase?
I-am dat drumul lui Gabriel şi m-am îndepărtat puţin.
- Îmi pare... rău, am murmurat eu. Nu am vrut să...
- Vorbeşte cu Dorian... el a văzut-o ultimul.
Am dat din cap afrimativ, după care m-am îndepărtat şi m-am dus ţintă spre Dorian care vorbea cu ceilălţi Căzuţi.
- Unde este? am spus.
- La cincizeci de kilometri. Mai exact la marginea pădurii, la graniţă.
- Ce dracu'! Cum de a ajuns acolo? De ce a fugit?Ce naiba cauta acolo? am întrebat nevenindu-mi să cred.
Dorian oftă zgomotos.
- Crede că ai părăsit-o, boule! Astăzi era o zi importantă pentru ea, iar tu ai lăsat-o de izbelişte. Eşti singura ei familie, iar tu ai părăsit-o astăzi. Cum de eşti atât de orb uneori şi nu vezi că îi faci mai mult rău decât bine? Trebuia să ai mai multă grijă de ea.
Am înghiţit în sec, analizând fiecare cuvânt pe care Dorian îl rostise. Avea dreptate. Eu eram de vină. Mereu eu.
- Dar de ce nu ai oprit-o? am spus.
- Am urmărit-o până la prăpastie. Ea a sărit şi a trecut de partea cealaltă. Parea pornita pe directia aceea.
- Dar de ce nu ai oprit-o? am spus.
- Am urmărit-o până la prăpastie. Ea a sărit şi a trecut de partea cealaltă, însă când am trecut şi eu i-am pierdut urma. Fir-ar să fie, Dante!
Aproape că-mi venea să-mi bat propriul frate, însă Aros şi-a pus o mână pe umărul meu, parcă oprindu-mă si calmandu-mă.
- Tu crezi că treaba mea e uşoară? Tu crezi că mie îmi convine toată chestia asta? am strigat tărăgănat şi răguşit. Daca nu plecam aseară, dacă demonii nu ar fi ajuns atât de aproape de oraş. Nu s-ar fi ajuns până aici!
- Nu e vorba numai de aseară, tontule! E vorba de voi doi în general. Tu poate eşti prea prost sau prea orb ca să vezi cu adevărat, însă eu îi citesc gândurile! Ştiu ce simte şi simte atât de puternic încât de-abia mai poate respira.
Am amuţit. Oare chiar avea Dorian dreptate? Chiar nu vedeam tristeţea Izabellei? Cum de nu am remarcat până acum... cum?
- Ai fost atât de fericit că au venit prietenii noştri, încât pe ea ai dat-o la o parte şi ai exclus-o. Cu toate că Gabriel era aici şi ceilalţi vampiri, însă ea te voia pe tine. Voia ca tu să-i acorzi atenţie şi să fi alături de ea astăzi.
- Dar ce este atât de important la ziua de azi? i-am tăiat-o eu.
- Este ziua în care au murit părinţii ei acum mulţi ani, deşteptule.
Erau foarte rare momentele în care rămâneam fără replică sau fără ceva în minte, însă de data aceasta era diferit... rămăsesem fără suflu, fără viaţă aproape. Cum. De. Am. Fost. Atât. De. Prost. Cum de am uitat? Ştiam foarte bine prin câte a trecut Izabell şi câte a îndurat doar ca acum să fie bine. Ştiam foarte bine, cât de tare a avut efectul accidentului asurpa ei. Şi totuşi... am lăsat-o singură.
Tocmai mă pregăteam să plec în căutarea ei, când din partea cealaltă a pădurii, din vest, o siluetă sveltă şi graţioasă îşi făce apariţia.
***Izabell***
Eram mai hotărâtă ca niciodată să scap. Dacă lui nu îi păsa mie de ce mi-ar păsa? Dacă somnul raţiunii naşte monştrii atunci ura nemăsurată naşte nebunie, iar eu tocmai o luasem razna. Îl urma din toată fiinţă, dar mă uram pe mine că îi cedasem şi îi oferisem totul pe tavă.
Am continuat să alerg până ce am ajuns la prăpastie, peste care am sărit cu uşurinţă. Simţeam prezenţa a câtorva vampiri şi vârcolaci. Se pare că mă caută. Am ignorat totul şi am continuat să alerg până ce... la câţiva metrii în faţa mea se întindea poiana. Am încetinit şi am păsit uşor, zărindu-l pe Dante stând de vorbă cu Dorian. Îi simţeam încordarea, iar acum începeam să mă gândesc: pentru ce tot acest teatru ieftin?
- Izabell? Iz... unde ai fost?
Am trecut nepăsătoare pe lângă el, ignorându-l.
- Să nu fiu deranjată, veau să fiu singură! am spus privindu-l pe Dorian şi Gabriel.
Mi-am continuat drumul intrând în casă, dar la scurt timp, în spatele meu am simţit din nou prezenţa lui Dante. Are chef să mă calce pe coadă se pare.
- Izabell, vorbeşte cu mine te rog! Ce s-a întâmplat? De ce naiba ai plecat aşa?
- Ce îţi pasă ţie? am spus rece.
- Cum naiba să nu-mi pese. Izabell, te iubesc. Uite ce e... ştiu că am întârziat... şi nu trebuia să te las astăzi singură, dar trebuie să mă ierţi... trebuie să vorbeşti cu mine.
- Oamenii trebuie să facă multe Dante, acum... scuteşte-mă, am spus privindu-l în ochi.
L-am ocolit şi am încercat să urc scările pentru a ajunge în camera mea, dar acesta îmi tăie calea. Preţ de o secundă am avut impresia că avea lacrimi în ochi, iar inima mă durea şi mi se înmuiase, dar mă înşelasem... asta am dedus din tonul vocii care îi era foarte ridicat.
- Să te scutesc? De ce te comporţi aşa !? Am avut parte de atâtea momente minunate, iar acum mă izgoneşti?
- Atunci când te foloseşti de oameni, se vor întoarce împotriva ta, am spus şi am trecut pe lângă el intrând în camera mea şi aşezându-mă rezemată de uşă lăsându-mă uşor în jos.
Speram că nu observase toate acele lacrimi din ochii mei şi deşi îl uram... speram să mă ierte cândva pentru toate astea. În ciuda faptului că îl uram pe el, mă uram pe mine. nu eram eu, dar nici el nu mai era băiatul pe care îl cunoscusem. Mi-am ascuns mâinile în palme şi am început să plâng în timp ce auzeam ciocănituri în uşă. Vocea sa suna ca un ecou în mintea mea, un ecou pe care nu îl puteam opri.
- Izabell, iartă-mă! Iz, deschide!
Se lăsă liniştea, dar Dante încă era acolo. Îi simţeam pulsul, respiraţia, îngrijorarea. Făcu un pas şi se aşeză rezemat de peretele de lângă uşă. Am oftat uşor şi am continuat să îmi muşc buza inferioară pentru a îmi bloca suspinele să îmi părăsească gura. În scurt timp... am adormit.
***Dante***
Fir-ar să fie! Ştiţi, niciodată nu mi-am dat seama de consecinţele greşelilor mele, doar până în momentul când ajungeam să regret până şi faptul că respiram. Încă o dată eram singurul vinovat de situaţie, singurul care a provocat-o... fir-ar să fie!
Din camera Izabellei nu se mai auzea nimic, nici un zgomot, nici un sunet, nici un pas. Simţeam nevoia să lovesc ceva atât de tare încât să-mi pot elibera odată nervii acumulaţi în corp. Eram atât de tensionat încât credeam că pot muta un munte cu o singură lovitură.
Am coborât la parter, unde în sufragerie , gaşca alături de Dorian şi Gabriel mă aşteptau. Vârcolacii şi ceilalţi vampiri erau afară, probabil patrulând prin zonă.
- Probleme în paradis? mi se adresă Aros cu un rânjet idiot pe buze.
L-am fulgerat cu privirea făcându-l să-şi înghită propriile cuvinte. Mi-am îndreptat atenţia spre Dorian care mă priva oarecum îngrijorat.
- Ceva nu e în regulă cu Izabell, am spus. Simt o prezenţă ciudată care o învăluie...
- Ştiu. Nici eu nu-i pot citi gândurile. E la fel ca atunci când erai sub vraja Arishei.
În acel moment ideea mi-a fulgerat prin gând ca un trăznet. Nu. Nu. Asta nu se putea întâmpla. Arisha... nenorocită afurisită.
- Arisha? Crezi că are vreo legătură cu starea Izabellei? am spus.
- Este posibil. Însă un lucru e cert... ceva i-a schimbat total felul de a gândi al Izabellei. Nu mai e ea...
- Dacă Arisha are vreo legătură cu asta, jur că îi smulg pană cu pană, după care îi rup fiecare părticică din corp.