Sfidare [Vol. 1]

Capitolul 4: Vedenii

“ Uneori, pierzând o bătălie, vezi feluri noi de a câştiga războiul.” , cine a spus asta avea mare dreptate. Am plecat ca un uragan din clasă lăsândul pe mister aroganţă singur. Cât tupeu avea! O să îl fac să urască ziua în care l-a pus dracu să apară în calea mea şi să îndrăznească să îmi fure maşina.

 Holul era plin. Toată lumea mergea către dulapuri sau către cantină. Era ora prânzului, iar stomacul meu ştia cel mai bine. Am ajuns în faţa dulapului cu numărul 122 şi am deschis uşa luând câteva cărţi ce aveam să le duc supă ore la biblioteca oraşului. Mi-am aranjat puţin părul şi am închis uşa dulapului. Trebuia să cobor pentru a ajunge la cantină şi desigur, pentru a lua prânzul.

 Mă întreptam spre scări. Aveam o durere de cap îngrozitoare, dar nu înţelegeam de ce. Mă tot gândeam tipul plin de sine. Oare ce era? Om sigur nu, nu ar avea atât curaj şi nu ar fi avut acea energie ciudată. O mai simţisem undeva, cândva, dar nu îmi puteam da seama acum exact unde şi când. Mi-am trecut mâna prin păr şi am ridicat geanta pe umăr. Ajunsă la parter am continuat să merg pe hol până la capăt, făcând dreapta, însă nu am reuşit, deoarece am simţit cum fundul meu face contact cu gresia rece. Mă lovisem de ceva tare, mai exact de cineva.

 - Uită-te pe unde mergi, zic nervoasă.

 - Dacă aş face asta, nu aş mai da peste fete atât de frumoase, spuse deodată  o voce masculină întinzând mâna să mă ajute să mă ridic.

 Mă uitam mirată şi totodată nervoasă la cel din faţa mea. Nu îmi venea să cred ceea ce ochii mei vedeau. Mister aroganţă? Dar oare cum ajunsese atât de repede în faţa mea şi stai... când se schimbase de tricoul negru ce îl purta mai devreme?

 - A câta oară să îţi spun să nu îmi mai stai în cale? Şi a câta mia oară să îţi spun că nu vei agăţa vreo fată aşa? zic ridicând dintr-o strânceană şi încrucişând mâinile la piept.

 - Frumoasă şi înţepată. Combinaţie mortală. Sunt Dorian... încântat! Şi ceva vag îmi spune că deja te-ai întâlnit cu fratele meu... mai idiot.

 Am început să zâmbesc. Acum se explica. Nu vedeam dublu. Erau gemeni. Îmi plăcea cum gândea Dorian. Am continuat să zâmbesc după care am spus:

 - Da... l-am întâlnit, din păcate. Aşa caută mereu belele?

 - Nici nu ai idee. Ai spune că a fost născut să caute belele, spuse el zâmbind ştrengăreşte.

 - Toate bune, dar în curând cea mai mare belea a lui, adică eu, o să îl facă să regrete că m-a găsit, am zis intrând în cantină.

*** Dorian ***

 

   O tornadă de elevi năvălesc afară din sălile de clasă, frângându-se pe holurile şcolii în momentul când se sună pentru pauză. Energia prezentă pretutindeni mă izbea din toate direcțiile. Aici nu erau doar oameni, ci și fiinţe supranaturale. Oamenii mă ignorau, dar ceilalți mă priveau oarecum curioși, fricoși sau prudenți. Păreau oarecum încordați și inconfortabili față de prezența mea aici. Se temeau...

  Căutam cu privirea pe cel ce semena izbitor de mult cu mine, și care totodată, îmi era și frate. Idiotul de Dante a avut în plan să vină la liceu, dar ce nu-mi dădeam seama era motivul pentru care a venit aici.