Sfidare [Vol. 1]

Capitolul 24: Dimineţi târzii

***Izabell***

Razele soarelui treceau prin perdeaua ce adia uşor în bătăile vântului. Geamul era larg deschis de aseară, în speranţa că Dante va ajunge. Lacrimile curgeau una câte una pe obrajii de culoare roşiatică. Simţeam cum tot corpul îmi arde. Simţeam un gust amar şi ochii îmi erau grei şi umflaţi. M-am ridicat din colţul în care stătusem toată noaptea. Corpul îmi amorţise şi cu greu mă mai puteam mişca.

Am ieşit ca o furtună din cameră ştergând lacrimile lăsând loc altora să îmi spele obrajii. Fără să fac multă gălăgie am ieşit şi am privit pajiştea, dar şi soarele care se ridica uşor în faţa mea. Înainte de a o lua la fugă în pădure am privit spre casă, iar în clipa în care l-am văzut pe Dorian privindu-mă fix am luat-o la fugă, sperând că nu mă va vedea.

Mă apropiam de prăpasita unde obişnuiam să stau. Am mărit pasul crescând viteza şi la câţiva centimetrii de margine am sărit. Odată ajunsă pe partea cealată am continuat să alerg până ce am ajuns la capătul pădurii. M-am aşezat pe pajiştea verde, iar uitându-mă în jurul meu, văzându-mă în câmp deschis, mă simţeam liberă. Adierea rece a vântului îmi răcorea corpul, dar nu reuşea să îmi şteargă şi lacrimile.

Blestemam ziua asta. Fix acum când aveam nevoie de el, Dante nu era. Era ziua în care părinţi mei muriseră. Era ziua blestemată în care eu scăpam cu viaţă, dar pierdeam esenţa ei. Am oftat prelung, dar am sărit ca şi arsă atunci când am simţit prezenţa cuiva la câţiva metrii în spatele meu. Pentru o secundă am crezut că Dorian mă urmărise, dar nu era aşa... altcineva era cu mine, acum, aici, ceea ce era foarte ciudat.

- Unde te grăbeşti aşa micuţo?

Mă uitam mirată la băiatul din faţa mea. Mi se părea ceva ciudat la el. Cuvintele astea... chipul... ochii... vocea... trăsăturile. Aveam un sentiment de deja-vu. mai văzusem chipul şi ochii ăia undeva, mai auzisem cuvintele şi vocea aceea cândva, dar unde? Cum? În ce situaţie? Am strâns pumnul uşor şi ridicând privirea am zis:

- Ce-ţi pasă? Vezi-ţi de drum şi scuteşte-mă.

- Atât de micuţă şi atât de arogantă. Pun pariu că certurile cu prietenii ţi-au cauzat starea ta de acum, nu-i aşa? Sau să fie cumva iubitul tău? rânji el.

- Pun pariu că o să îţi rup capul dacă mă mai sâcâi mult, am spus pe cel mai dur ton al meu.

- Iar eu pun pariu că o să te fac să-ţi schimbi comportamentul. De ce eşti atât de furioasă? Cumva iubitul te-a înşelat? Sau... te-a părăsit pentru prietenii lui? Sau... nu s-a ţinut de promisiune? Care variant să fie?

- Nu îmi schimb comportamentul pentru un aşa specimen eşuat. Dispari! am ţipat cât m-au ţinut plămânii şi scoţându-mi colţii m-am năpustit asupra lui.

Acesta se mişcă într-o parte şi cu o viteză neomenească îmi prinse braţele, întorcându-mi braţele la spate şi imobilizându-mă.

- O să vrei să îl schimbi, mai ales când îţi voi spune motivul pentru care aşa zisul tău iubit, te-a făcut a lui. Iar tu micuţo, ai fost atât de uşor păcălită.

- Dispari! am spus încercând să îmi eliberez mâinile.

Simţeam cum corpul îmi cedează din cauza nervilor. Îmi era greu să îmi controlez emoţiile şi mă simţeam fără apărare în faţa acestei bestii.

Mâinile sale îmi slăbeau uşor strâmsoarea şi într-un final îmi dădu drumul. Nu am mai încercat să îl atac, m-am întors şi am vrut să o iau la fugă, dar corpul mi-a cedat şi la scurt timp am făcut contact cu iarba udă şi pământul rece. Am auzit paşii lui apropiindu-se ca mai apoi să se aşeze lângă mine. Am început să plâng şi m-am ridicat uşor în fund, însă cu mâna smulgeam uşor fire de iarbă.