"People empty me. I have to get away to refill."
- Charles Bukowski
Zilele au trecut rapid până vineri. Înspre surprinderea mea, nu am lipsit de la nici un curs sau seminar. Până și la laboratorul de chimie, despre care am știut din prima secundă că am făcut o mare greșeală și voi regreta pe vecie decizia mea. Din păcate era mult prea târziu și nu mă puteam întoarce din drum.
Partea bună este că astăzi îmi voi începe afacerea în mod real. Fiindcă am găsit într-un final un costum a mascotei academiei. M-am informat mai bine despre locul unde se află teatrul și el era tocmai la subsolul clădirii unde cei de la arte își desfășurau activitatea. Evenimentul pe care l-am experimentat prima dată când am fost acolo încă mă mai bântuie. Nici măcar acum, după atâtea zile, nu puteam să îmi dau seama dacă am fost cu adevărat urmărită sau totul s-a petrecut în mintea mea după ce primisem acele mesaje dubioase.
Mesajele nu au continuat. Până joi dimineața. În timp ce mergeam adormită către cursul de economie, am primit unul nou.
Necunoscut: Lăsați fusta mai jos.
Dar am decis că nu are nici un sens să îmi stric capul cu așa ceva. Așa că am ignorat și am ignorat și am blocat contactul. Dar înainte de asta, i-am verificat locația cu ajutorul telefonului antic primit de la David. Era capabil să facă asta. Însă nu preciza cu exactitate coordonatele. Însă mesajele au fost trimise din zona campusului academiei Saint Northwest Academy. Atunci am înțeles că cel mai probabil este vorba de un student care doar voia să îmi joace feste. Nu am habar cum a reușit să îmi afle numărul, dar de atunci nu m-am mai gândit la asta.
Joi seara m-am întors în clădirea de la arte, am mers glonț către subsol și am găsit camera pentru recuzită. Acolo am găsit zeci de costume, care chiar erau pe diferite mărimi. Am luat unul dintre ele care era cu două mărimi mai mari decât era necesar pentru mine. Și deocamdată l-am depozitat sub saltea, acolo unde păstrez și glock-ul meu.
Vineri, i-am spus lui Darcy că nu voi merge la petrecere. În ciuda insistențelor ei, am tot refuzat-o spunându-i că astăzi îmi voi face tema pentru cursul de psihologie și că nu am starea necesară pentru o petrecere. De asemenea i-am spus că nu sunt adepta petrecerilor și că ar trebui să se obișnuiască cu lipsa mea de la majoritatea dintre ele.
Ea a înțeles, și la ora douăzeci și unu a plecat cu Britney și Sam.
Am așteptat până la ora douăzeci și trei. Apoi mi-am luat haine complet negre, puloverul cu glugă și șapca albă. În geanta mea sport mi-am îndesat costumul și am mers către locul unde se va ține petrecerea. Dar înainte de asta, m-am oprit la o distanță sigură, asigurându-mă că nici un picior de om nu se află în jurul meu. Și pentru prima dată am îmbrăcat costumul roșu de diavol. În partea de jos erau pantaloni de piele neagră, care aveau un materia ce îi făcea să stea umflați pe picior, și în picioare mi-am cumpărat niște ghete bărbătești. Iar sus, masca și materialul ce îmi acoperea talia până la solduri era făcut întreg, lăsându-mi doar fața la vedere. Dintr-o piele de culoare roșie strălucitoare, care era la fel de bufantă. Apoi a urmat mantia roșie și mănușile negre, în care îmi păstram produsele fiindcă nu aveam buzunare. Când le-am pus pe mâini, au durut ca dracu. Fiindcă încă erau umflate, roșii și dureau ca iadul. Nu eram pe deplin vindecată.
Înainte să îmi pun și masca pe față, mi-am luat telefonul și am căutat contactul lui Jasper și i-am trimis un mesaj.
Victoria: Nenorocitul care vinde e la petrecere.
Nu a trebuit să aștept foarte mult timp pentru un răspuns.
Jasper: Adu-l la mine.
Victoria: Am plecat acasă. Am de gând să mă delectez de una singură.
Jasper: Cum îl recunosc? Sunt peste treizeci de oameni îmbrăcați în diavolul roșu.
Bineînțeles că m-am gândit și la acest aspect.
Victoria: Este singurul care are coarnele mai lungi decât ceilalți.
Pentru că Victoria Sinclair avea cu adevărat cornițe mai lungi decât ceilalți. Era o diavoliță fără suflet și conștiință. Și nu aș da nimic să schimb asta.
Mi-aș fi dorit să am o oglindă aici, pentru a mă vedea cum arăt îmbrăcată astfel. Pentru că acest costum cred că este aspectul meu real, iar cel fals este înfățișarea sub care mă prezint zilnic. Din vina lor.
Să-i ia dracu pe toți. Adică eu.
În timp ce alergam ieri dimineață, am căutat o nenorocită de scorbură unde să îmi ascund geanta sport cât timp mă voi afla la petrecere deghizată. Însă brazii erau atât de sănătoși în aceste păduri încât cu greu am găsit una. Din fericire, era destul de adâncă încât să ascundă la perfecție geanta pe care am mototolit-o. Doar pantofii mei se aflau în ea, și telefonul setat pe silent. Hainele le-am păstrat sub costum.
Să înceapă spectacolul.
Am pus geanta în scorbură și am plecat către petrecere în pas grăbit. Căci era destul de departe de locul unde mă aflam. Produsele pe care urma să le vând erau bine ascunde în mănușile mele înalte, de culoare neagră, simțeam cum îmi înghesuie degetele.
Peste câteva minute, ajunsesem la petrecere. Erau foarte mulți oameni aici. M-am amestecat printre ei, și nu am primit foarte multă atenție, căci pentru ei era ceva obișnuit ca studenții să se plimbe printre ei costumați în mascota academiei.
La un moment dat o văzusem pe Darcy care dansa alături de un băiat și își trăia anii tinereții din plin. Părea destul de amețită din pricina alcoolului, fiindcă se mișca destul de haotic decât de obicei. Era îmbrăcată complet în negru și arăta atât de bine. Cu siguranță îl vrăjise pe acel băiat.
Sam se afla și el aici. M-am îndreptat către el și în același timp am scos din mănușă un plic micuț cu două grame de marijuana. Am încercat să fiu cât de subtilă mă reușit. Când ajunsesem în fața lui, băiatul mă privi nedumerit, încercând să deslușească cine se află sub mască. Atunci a fost momentul când i-am arătat plicul fără să spun nimic.
- Cine ești? întrebase el și întinde mâna după plic
Dar l-am ascuns imediat în pumn și am continuat să tac. Era prostuț. Nu se prindea că trebuie să plătească pentru a primi plicul. Până când a trebuit să îi fac cu cealaltă mâna semnul specific pentru bani.
Atunci el pufni și începuse să își caute portofelul prin buzunare.
- 10$? întrebase și am mișcat negativ din cap. 20$?
Am mișcat din nou negativ din cap.
- 30$?
Atunci a fost momentul în care am fost de acord.
- Câte grame? Două?
Îmi înmânase banii și am mișcat negativ din cap. I-am dat plicul și el îl duse instinctiv la nas, apoi se delectă cu mirosul marijuanei de calitate.
- Miroase bine. Voi încerca imediat, și dacă e la fel de bună pe cât miroase, continuăm afacerile. Totuși, nu vrei să îmi spui cine ești?
Am mișcat din nou negativ din cap și nu am mai stat pe gânduri, am plecat de lângă el și mi-am căutat următoarele victime până când Jasper mă va găsi.
Pare că totul merge ca pe roate. Am reușit să vând în primele cinci minute în care am ajuns la petrecere. Totul părea să devină și mai bine atunci când am observat un grup de studenți care ședeau lângă lac, destul de departe de petrecere. M-am dus glonț către ei, fără milă.
L-am abordat pe unul dintre ei care părea cel mai treaz dintre toți. Vorbea la telefon și când mă văzuse, își ridicase o sprânceană.
Atunci am scos un alt plic cu marijuana și am scuturat conținutul verde în fața lui.
- Cine dracu ești tu? Nu consumăm cannabis. Ești polițist sub acoperire?
Am mișcat negativ din cap, apoi am scos un alt plic din mănuși, care ținea patru pastile colorate. Fiecare dintre ele avea altă culoare. Erau pastile de ecstasy, ceva ce nu consumasem în viața mea.
Băiatul le privi preț de câteva clipe, apoi își întoarse capul către grupul de oameni care ședeau în spatele lui în jurul unui foc de tabără.
- Hei, Jay. Tipul are ecstasy.
Atunci am observat cum un băiat se ridică de pe pământ și se apropie de noi. Privi pastilele fermecat și un zâmbet îi apăru pe față. Întinse mâna după plic, însă l-am tratat cu aceleași maniere ca pe Sam. Am strâns plicul în pumn.
Oh, Doamne, era atât de dificil să mișc efectiv aceste degete umflate.
- Cât iei pe o pastilă?
Din păcate, până când netoții vor descoperi că marfa mea e de cea mai bună calitate, va trebui să vând totul la preț mic. Abia apoi voi crește prețurile. Sunt implicată de destulă vreme în lumea drogurilor încât să știu cum merg treburile și cum trebuie să tratezi lucrurile. De aceea am ales Saint Northwest Academy până la urmă. Fiindcă eram sătulă de oameni ai străzii și oameni periculoși la care mă expuneam atunci când vindeam. Aici erau studenți, relativ în regulă. Vor doar să consume, nu își bat capul cu prea multe.
Mi-am întins toate degetele și din fericire a dedus că o pastilă îl va costa 10$.
- Iau două. spuse tipul a cărui nume era Jay
Atunci am scos două pastile din plic și i le-am întins, iar el mi-a oferit banii.
- Și eu trei. răspunde celălalt
Și i le-am oferit.
- Doar cannabis și ecstasy ai? continuă el și mișc negativ din cap
Băiatul încă părea reticent. Îi era cu adevărat teamă că sunt agent sub acoperire. E atât de prost încât să nu își dea seama că dacă eram cu adevărat polițist, i-aș fi reținut din momentul în care ar fi fost de acord să cumpere.
- Heroină? întrebase și am mișcat afirmativ din cap. Cocaină? mișc din nou afirmativ. Ketamină? Codeină? Barbiturice? Opiu?
Mișcasem de atâtea ori afirmativ din cap încât simțisem că îmi ies din minți. Insistent mai e. Dar cel puțin s-a prins că nu sunt un nenorocit de polițist.
- Ești bombardat omule. Cine dracu ești? Nu te-am mai văzut până acum.
Am ridicat din umeri.
- Fie, înțeleg de ce nu vrei să vorbești. Dar să știi că ești un ciudat. Nu dăm doi lei pe cine ești, atâta timp cât vinzi marfă bună. Voi încerca heroina ta. Cât mă costă un gram?
Heroina lui David era cea mai bună de pe piață și asta o poți vedea numai din aspectul ei curat și cristalin. Așa că aveam de gând să o vând destul de scump din prima. În Toronto, un gram de heroină costa 40$, dar să fiu a naibii dacă am de gând să o vând atât de ieftin acestor haimanale putrede de bogate.
Am ridicat șase degete.
- Omule, ai pretenții.
Am ridicat din nou din umeri.
Dar el oftă și își scoase portofelul, oferindu-mi 60$ pentru un gram de heroină.
- Ai amfetamină? apare un tip din spatele băiatului și am mișcat afirmativ din cap. Zău? Omule, are amfetamină. Nu am mai găsit amfetamină de peste două luni. Cine naiba ești? Studiezi aici?
Ca răspuns, am mișcat negativ din cap.
- Îți ofer 50$ pe două grame? De acord?
Și fusesem de acord. Era o afacere bună.
A trebuit să scot alte câteva plicuri pentru a găsi cel cu amfetamina. I-am întins plicul cu conținut cristalizat și băiatul îmi oferise banii, apoi se întoarce fericit la grupul lui de prieteni.
Doamne, cât de ușor erau de prostit. Știam că am făcut o treabă bună venind aici. Nu la acest grup de oameni, ci aplicând la această academie. Am făcut peste 100$ dintr-un foc.
Am simțit o mână așezată pe umărul meu și m-am întors lent către persoana din spatele meu. Un zâmbet mi-a apărut pe buze când am descoperit că este Jasper, doar că el nu putea vedea acel zâmbet.
- Nu știu cine dracu ești. Și nici nu îmi pasă. Tot ce știu e că ai marfă din Columbia și vreau să îmi dai tot ce ai legat de marijuana. Acum.
Aproape că am bufnit când băiatul întinse o singură foaie de 100$. Să îi dau cinci plicuri care țineau câte trei grame fiecare doar pentru atât? Doar nebună să fiu. Așa că tot ce am făcut era să rămân nemișcată și să îl privesc, sperând că nu e atât de prost. Dar bineînțeles că nu realizase de ce nu îi dau marfa, căci doar ședea imun și îmi privea masca, încercând să ghicească cine se afla sub ea.
În același timp, știam că o idee trăznită îi trecea prin minte. L-am simțit. Pentru că băiatul era atât de previzibil, îl citeam citi ca pe o carte deschisă și expusă numai pentru mine.
Cu o viteză năucitoare, i-am cuprins încheietura în mâna mea atunci când el a întins mâna pentru a-mi smulge masca de pe față. La început, pur și simplu s-a speriat din pricina șocului, fiindcă îl prinsesem mult prea repede de mână.
Lacrimile au început să îmi curgă din ochi, luptându-mă cu mine să nu icnesc din pricina durerii. Fiindcă articulațiile mele erau distruse și am simțit cum rănile în proces de vindecare mi se deschid din nou. Dar nu am lăsat-o baltă, în ciuda torturii, nu am slăbit strânsoarea de pe încheietura lui. Mâna mea a rămas încleștată pe a lui.
Apoi am întors-o, anunțându-l că nu are nici un sens să se pună împotriva mea. Nu va avea șanse. El gemu de durere și încercase să își tragă mâna, dar nu l-am lăsat să scape.
Abia după ce m-am asigurat că Jasper a înțeles ideea, i-am eliberat încheietura.
- Calmează-te, omule. Am înțeles. Vrei să îți păstrezi identitatea ascunsă. spuse furios în timp ce își masa mâna
Am putut observa cum urmele degetelor mele se aflau pe pielea lui roșie. Cel puțin, el crede că un băiat se află în acest costum.
După ce își revenise, scoase încă o bancnotă de 100$ și abia atunci i-am oferit singurele plicuri rămase de marijuana.
Auzisem un glas în spatele meu care spunea "își face efectul deja" și fără să mă întorc mi-am dat seama că cel care a spus asta este Kay, băiatul căruia i-am vândut pastilele de MDMA. Asta e bine, cel mai probabil va fi nerăbdător să apar din nou cu marfă.
Jasper nu era singur, ci era însoțit de un grup de cinci oameni. Unul dintre ei era Alex. Tot el a fost cel care a venit în fața mea și îmi ceruse salvia divinorum. Aparent, băiatului îi plăcea să vadă lucruri care nu erau reale. Această plantă era halucinogenă. I-am vândut plicul pentru 40$.
Aceste prețuri erau de rahat. Și cu siguranță următoarea mea apariție sub aspectul diavolului roșu nu va mai fi atât de ieftină.
Nu mă voi alege cu multe din punct de vedere financiar astăzi, dar cel puțin mă voi face cunoscută.
Alte câteva persoane din grupul lui Kay și Jasper au cumpărat ce mai aveam. Iar la final, mai aveam doar un plic cu morfină, care nu mai era atât de căutată în zilele noastre.
- Data viitoare, nu mai vreau să te caut. Tu mă vei căuta. Pe curând. îmi spuse Jasper înainte să își ia tălpășița din fața mea
M-am îndreptat fericită către grupul de petrecăreți, care erau luminați de ghirlande mari și acompaniați de boxe zgomotoase. Asta este bine. Am vândut tot ce am avut în decurs de câteva minute. Studenții de aici era niște prăjiți. Și știam că instinctul meu nu va da greș.
M-am apropiat de Darcy și i-am cuprins talia cu mâinile mele, începând să dansez cu ea și să o oblig să facă piruete. Bruneta nu avea habar cine sunt, dar după cum spuneam, studenții sunt obișnuiți ca mascotele să se plimbe printre ei. Așa că a acceptat imediat și râdea ori de câte ori se învârtea pe sub mâna mea, dansând împreună pe melodia Give Me Everything de la Pitbull. Pentru o fracțiune de secundă, admirând starea și zâmbetul lui Darcy, mi-aș fi dorit să mă aflu pentru o secundă în locul ei. Să fiu doar o tipă obișnuită de nouăsprezece ani care s-a înscris la această academie pentru a absolvi niște studii și a-și începe un drum cinstit în viață.
Dar mi-am revenit rapid. Știam că asta nu este posibil pentru mine. Și chiar dacă este, este mult prea târziu. Apa a ajuns deja până la bărbia mea și în curând urmează să mă înec, asta dacă nu voi încerca să mă salvez. Cu traficul de droguri. Știu că atunci când mă voi opri, apa va trece peste frunte.
Dar Darcy era atât de frumoasă. Cu câteva șuvițe umede lipite de față fierbinte, țopăind în sus și în jos pe refrenul melodiei și simțindu-se atât de bine. Mă bucuram pentru ea. Merita asta după ce trecuse prin experiența cu liceul militar, unde era obligată să doarmă la ora nouă și să se trezească la șase.
Nu am vrut să plec. Voiam să o văd pe Darcy dansând și să mă prefac că sunt eu, într-o altă viață. Și am rămas pentru următoarele câteva melodii. Ea și-a ieșit din minți când melodia Rihannei, Where have you been a răsunat din difuzoare. Și atunci o mică amintire a scăpat involuntar de pe buzele ei.
- Era melodia prefață a mea și a fratelui meu când eram mici și jucam Just Dance.
Am vrut să îi lărgesc zâmbetul de pe buze și am privit-o în timp ce ea făcea mișcările dansului specific din acel joc. Aș fi vrut să îl fac și eu, doar că lumea și-ar fi dat seama că cel mai probabil sunt fată.
Am mai dansat cu ea pe alte hituri clasice, care erau de o mie de ori mai bune decât rahaturile acestea noi. Only girl, Right Round, Temperature. Era frumos. Mi-aș fi dorit să mă aflu aici fără costum. Dar nu era posibil.
Am decis să îmi iau tălpășița atunci când La Tortura de la Shakira a început să se audă. Pentru că riscam să mă dezbrac aici în fața lor și să fac un rahat imens. Orice până la acea melodie.
Darcy a fost tristă că plec și m-a rugat să îi ofer numele meu. Însă am refuzat și am plecat fără să o mai ascult.
M-am îndepărtat tot mai mult de petrecere, asigurându-mă că nimeni nu mă urmărește. Însă știam că le-am oferit marfă mult prea bună ca să mai existe cineva căruia să îi pese de orice din jurul lui. Nu mă urmărea nimeni.
Înspre surprinderea mea, a fost dificil să găsesc copacul cu scorbură în care îmi ascunsem geanta sport. M-am învârtit de câteva ori în cerc până să dau de ea.
M-am schimbat repede de haine și mi-am luat tălpășița cât de repede am putut de pe aceste meleaguri pustiite.
În timp ce mergeam, am luat telefonul numărul doi și l-am apelat pe David. Nu exista un număr de telefon. Ci niște coordonate. Niciodată nu am înțeles. Și încă îmi era dificil să mânuiesc acest telefon. Ce știam cel mai bine să fac pe el e să îl sun pe David. Mi-a trebuit trei zile de repetiții și explicații ca să învăț să o fac.
Când a răspuns, nu am pierdut timp cu altceva. Am trecut direct la subiect.
— Am nevoie de un alt colet. Urgent.
— Nu va ajunge decât peste două zile. Ai vândut tot? întrebase el cu un glas care arăta că era mândru de mine
— Da. Dar nu și morfina. Însă o păstrez. Poate că cineva își va dori să cumpere.
— Te-ai mișcat greu, dar este bine că ai vândut tot.
— Nu, tu nu înțelegi. Am vândut totul în nici măcar șaizeci de minute. A fost dificil până să găsesc un costum de mascotă, de aceea a durat atât.
— Bine, fetița mea cuminte și isteață. De data aceasta, îți permit să păstrezi partea mea. Vom împărți totul data viitoare.
În scurt timpul am încheiat apelul cu David și când am ajuns la cămin nu am urmat în camera mea, ci am urcat la volanul lui Beatrix și am condus către centrul comercial, căutând localul unde am servit micul dejun alături de Damien. Stomacul mea scotea sunete de foame.
Centrul era mai plin decât locul de se ținea petrecerea. Localurile erau pline, în ciuda ceasului care bătea miezul nopții. Am parcat-o pe Beatrix lângă bordură și am intrat în acel mic restaurant, apoi am urcat la etajul doi și am ieșit pe terasă. Erau destule mese ocupate, dar nu a fost greu să găsesc una liberă la care m-am așezat. Nu a durat foarte mult până când o chelneriță care părea de vârsta mea să îmi ridice comanda. Îmi luasem ceva de mâncare și un ceai.
Când ea plecase, mi-am aprins o țigară într-un final. Tânjeam după una.
Totul a mers dubios de bine. Știam că voi vinde destule, însă nu mă așteptam să vând tot ce am doar la două grupe de oameni. Am renunțat să mai caut victime fiindcă nu mai aveam produse, căci dacă aș fi căutat, cu siguranță aș fi găsit mai multe. De obicei, la petreceri se consumă psihoactive. Bănuiesc că nimeni nu este atât de nebun încât să tragă cocaină pe nas într-un local.
E doar o perioadă de timp până să pun treburile în mișcare și să înfloresc totul.
Când m-am gândit la Jasper, aproape că am pufnit în sinea mea. Nenorocitul chiar avea de gând să îmi smulgă masca de pe față. Sper doar că nu îmi va da bătăi de cap prea multe pe viitor. Îl plac, relativ. Nu vreau să fiu nevoită să îi tăbăcesc fundul pentru a-l pune la locul lui.
Articulațiile mele arătau oribil. Aproape că îmi venea să vomit. Erau roșii, umflate și sângeroase. Cu siguranță nu arătau ca mâinile unei fete. Țigara mocnea liniștit între degetele mele. Am fost nevoită să mă folosesc de mâna stângă pentru a fuma și a face mișcări. Căci cea dreaptă era afectată de incidentul cu Jasper. Nici măcar nu îmi puteam strânge mâna dreaptă în pumn. La naiba...
Am fost atât de afundată în propriile mele gânduri încât nu am observat că ceaiul meu a fost adus. Însă nu a fost servit de acea chelneriță care îmi luase comanda. Era un băiat. Mi-am ridicat capul și nu m-am putut abține să nu îmi lărgesc ochii atunci când am trezit cu Damon Northwest întins deasupra mea.
Încă o dată am fost săgetată între coase cu socul frumuseții lui.
Chipul lui alb nu exprima absolut nici o emoție. Era imun. Dar ochii aceia atât de întunecați încă aveau puterea de a îngheța absolut tot în jurul lor, de parcă ar fi fost Elsa din Frozen. Mi-aș fi dorit să fie o glumă, dar era adevărat. Fiindcă am înghețat complet sub acea privire grea.
Purta o maletă de culoare neagră întinsă și pe gât, și pantaloni de costum, dar nu atât de eleganți, de aceeași culoare ca și maleta.
Totul cădea perfect. Șuvițele părului întunecat căzând pe fruntea lui, acoperind-o complet, obrajii supți, nasul perfect și acel maxilar ascuțit, și acea adâncitură din bărbia lui.
Șocul de pe fața mea a crescut și mai mult atunci când a început să se miște și atât de lent și dureros s-a așezat pe scaunul paralele cu mine. Nici măcar nu întrebase dacă este ocupat, sau dacă aștept pe cineva. Nemanierat. S-a lăsat pe spate în scaunul împletit și își așezase gamba piciorului drept peste genunchiul stâng.
Iar eu tot ce puteam face este să mă holbez la el. Literal. Să mă holbez cu ochii măriți.
Am simțit privirea cuiva din dreapta mea. Am întors scurt capul în acea direcție și am întâlnit o tipă care stătea la una dintre mese și ne privea cu o sprânceană ridicată, vădit derutată. Nu am înțeles, așa ca am ignorat-o și mi-am întors înapoi capul către băiatul din fața mea care doar tăcea și mă privea insistent.
Ce naiba mai voia și el?
Am primit rapid răspunsul la întrebarea mea.
- Nu am țigări. a fost tot ceea ce am spus
La început, am fost nedumerită. Pentru că nu înțelegeam de ce mi-ar spune asta tocmai mie. Arăt ca un magazin alimentar? Sau o tutungerie?
- Îmi ești datoare cu o țigară.
Dar apoi din păcate am înțeles. Îi eram datoare cu o țigară, deși în seara aceea l-am răsplătit în altfel pentru țigara oferită pe care nici măcar nu o fumasem. Am apucat pachetul meu de țigări care era așezat pe masă și l-am aruncat, fără să mă obosesc să mă întind. Dar aveam o țintă perfectă și pachetul a ajuns chiar în fața lui.
L-a privit preț de câteva clipe, apoi ochii lui s-au ridicat din nou asupra mea, ridicând foarte subtil o sprânceană.
- Lucky Strike? Câți ani ai? Optzeci?
- Te servești sau nu? izbucnesc, rotindu-mi ochii peste cap
Arcuirea sprâncenei lui se mărește, dar nu mai comentase nimic altceva. Ci doar a luat pachetul de pe masă și scoase o țigară. Apoi l-a aruncat înapoi în aceeași formă în care îl trimisesem eu. Și apoi își scoase din buzunar aceeași brichetă pe care o folosise să îmi aprindă și mie țigară în acea seară.
Am observat că își lăsase capul în jos și sprâncene lui s-au unit într-o încruntătură atunci când își aprinse țigara. Focul provenit din ea arunca umbrele genelor lui lungi pe frunte.
Când își ridică capul, ochii lui m-au analizat din nou și își îndesase în același timp bricheta în buzunarul pantalonilor.
- Știai că rotitul ochilor peste cap este cel mai obraznic gest?
Vorbise atât de elegant încât ar fi fost Socrate.
- Este cu adevărat lipsit de maniere, te sfătuiesc să nu mai faci asta în jurul meu.
Poftim?! Cine naiba se crede?
L-am ignorat și am luat o gură din ceaiul adus de el, chelnerul meu privat, înainte de a-mi aprinde din nou aceeași țigară care se afla între degetele mele, dar se stinse. Pentru că tot ce făcusem de când a ajuns el aici a fost să mă holbez la el.
- Ai fost cu adevărat furioasă atunci când ai lovit acel sac. spuse el, și l-am surprins uitându-se la mâinile mele
- Atunci când lovesc, îmi place să pun toată forța pe care o am. Ca să doară. îi răspund și trag un fum din țigara apropiată de chiștoc
- Să înțeleg că ești puternică. Ai forță.
Nenorocitul mă privea direct în ochi. Încercam să mențin contactul vizual pe cât puteam, însă nu reușeam să fac asta pentru foarte multă vreme. Îmi tot întorceam chipul și reveneam, dar nu îl puteam păstra pentru foarte mult timp.
Și încă nu înțelegeam ce caută el aici și de ce îmi distruge momentul de pace.
- Da, am. îi răspund sec
- Nu te cred. răspunse rapid și se apropie de masă, punându-și coatele pe aceasta
Încă continua să mă privească direct în ochi, refuzând să își mute privirea.
Începe să mă calce pe coadă.
- Nu trebuie să îți demonstrez nimic.
- Fie, atunci rămâne cum spun eu.
Iritarea mea se apropia de punctul de explozie atunci când colțul gurii lui s-a ridicat într-un zâmbet malițios, plin de batjocură. Acompaniat de această frumusețe pe care o emana, arăta precum diavolul perfect.
Însă nu m-am lăsat umilită. Mi-am împins chiștocul în scrumieră și m-am apropiat lent de masă, luând aceeași poziție ca și el.
Fiind mai aproape de această ființă iritantă, am fost capabilă să îi simt parfumul bărbătesc. Privirea mea a căzut de la ochii lui la buzele lui, care nu erau atât de enervante atunci când mă săruta.
Privindu-l în lumină, îmi părea imposibil să cred că ei mă giugiulisem cu acest băiat.
- Bine. Însoțește-mă la sală. Din nefericire pentru tine, va dura câteva zile. Trebuie să mă vindec.
- Provocare acceptată. răspunse el mândru și un alt zâmbet plin de cinism apăruse pe buzele lui
De ce trebuia să fie o ființă atât de perfectă? Era enervant de perfect. Și Damien era chipeș, am știut asta din prima secundă în care l-am văzut. Dar îl depășea cu mult pe fratele său.
- Apropo, știai că nu îți sunt datoare cu o țigară? a fost rândul meu să îl încolțesc
- Ți-am dat o țigară sâmbătă seara.
Deci își amintea perfect momentul dintre noi. Însă refuzam să mă gândesc la acel eveniment din nou. Mi-am pierdut deja prea mult timp cu asta.
- Dar nu am fumat-o. Așa că acum tu îmi ești dator mie cu o țigară. spun și îmi îndrept privirea către țigara așezată între degetele lui
Pentru a-mi demonstra cine rămâne la putere dintre noi doi, își duse mândru țigara între buze și trase adânc un fum în piept. Îl ținuse pentru câteva secunde, apoi nenorocitul îl fumase chiar în fața mea. Era usturător, dar nu m-am mișcat. Ci doar am închis ochii și mi-am ținut respirația.
Am aruncat o privire scurtă la suportul ce ținea o lumânare aprinsă și mi-am imaginat atât de detaliat cum ar arăta înfipt în gâtul lui.
- Bine. Am să îți dau o țigară, când ne vom vedea pentru antrenament. De ce nu ești cu Darcy? schimbase el subiectul atât de brusc
Luase ultimul fum din țigară și strivise chiștocul în scrumiera de sticlă. Apoi se retrage și își reia poziția inițială. Orice urmă de amuzament dispăru de pe chipul lui. A devenit din nou impasibil, fără să exprime vreun sentiment. Și refuza literal să își dezlipească ochii de pe mine.
- Nu am vrut să merg la petrecere.
- Dar te-am văzut intrând în pădure.
Nu m-am putut abține și șocul a apărut din nou pe fața mea. Oricât de mult m-am străduit să ascund asta, nu am reușit. Ci doar am stat pe acel scaun și l-am privit uluită.
- Mă urmărești?
- Nu. S-a întâmplat să te văd. Aveai geanta sport cu tine. Ce făceai cu ea?
- Nu crezi că pui cam multe întrebări unei persoane căruia nici măcar nu îi cunoști numele?
Deodată, buzele lui s-au desprins și un șir de dinți perfecți lustruiți și egali a răstit în fața mea. Băiatul adora să facă vizite dese la dentist.
Cu toate că acel zâmbet era bolnăvicios și murdar, trebuia să recunosc că era atât de... drăguț. Felul în care câteva riduri i-au apărut în dreptul ochilor și două cute i-au acompaniat colțurile gurii.
- Îmi pare rău că ți-am dezarmat spațiul personal, Victoria Sinclair.
Geamăna lui este colega mea de cameră. Bineînțeles că este posibil să fi auzit numele meu de la ea. Sau cel puțin, asta era ceea ce îmi spuneam pentru a-mi calma inima care bătea într-un ritm nebunesc. Acel accent ciudat pe care l-a folosit pentru numele meu de familie... nu am mai auzit asta de la nimeni. Întregul meu nume curs de pe buzele lui făcea să pară ca nu era al meu.
- Revenind. Ce făceai în pădure cu geanta sport, Victoria Sinclair?
Oh, Doamne. Am nevoie de multă, foarte multă răbdare.
- Am fost la jogging.
- Alergi cu geanta după tine?
- De ce ești atât de curios în legătură cu ceea ce fac eu?
Își ridică indiferent umerii osoși în sus.
- Sunt doar curios.
Cred că au trecut cel puțin zece minute de când el se așezase la masa mea. Și la naiba dacă și-a mutat de mai mult de două ori ochii de la fața mea. Era psihopat? Auzisem undeva că doar sociopații și psihopații pot menține contactele vizuale atât de intense pe perioade lungi de timp.
Oricât mi-aș fi dorit să îi arăt că asta nu mă deranjează, nu reușeam. Din contră, obrajii mei ardeau, și trimiteam rugăminți către toți zeii să nu îmi permită să roșesc.
- Am fost la jogging. Mi-am lăsat geanta la începutul traseului pe care îl urmez mereu. Nu îmi este frică de furt. Bănuiesc că netoții de aici sunt destui de bogați încât să își permită o amărâtă geantă Nike. Nu aveam altceva în ea decât o sticlă cu apă și haine de rezervă.
De ce am simțit nevoia să îi explic asta? Era o minciună, bineînțeles. Dar de ce am simțit nevoia să îi explic tot?
Cedasem deja sub acei ochi și nu mi-am dat seama?
- Nu îți este frică să alergi în pădure la aceste ore?
O, Doamne. Enervant și sâcâitor. Atât de multe întrebări.
- Nu. Pentru că, repet, sunt puternică. Știu să mă bat. Și nu îmi este teamă să îmi revărs forța pe cei care mă scot din sărite. spun apăsat fiecare cuvânt, în speranța că va înțelege
Dar nu a fost cazul. Pentru că de îndată ce am spus asta un alt rânjet bolnav plin de ironie amară i-a curbat buzele.
- Nu cred până nu văd.
Oh, voi fi mai mult decât încântată să îi demonstrez că știu să mă lupt. Și nu făcând asta cu un sac de box, ci cu el. Aproape că vreau să îmi chinui mâinile și mai mult și să merg chiar acum cu el în acea sală de sport.
Medicii îmi vor reteza mâinile distruse cu mine zâmbind pe masa de operații.
- În loc de ați semna singur sentința la moarte acceptând să vii cu mine la sală, mai bine ai merge să iei niște lecții de condus. Ești un pericol pentru această societate.
Băiatul începuse să râdă amar. Însă acel sunet reușise să îmi trimită fiori între coapsele mele. Ochii lui s-au făcut atât de mici acum și acele detalii minore au apărut iar pe chipul lui. Ridurile de lângă ochi și cutele de pe obraji.
- Nu conduc agresiv decât când este nevoie. Nu aveam răbdare să stau în fundul tău.
- Aveam 120 km/h!
- Foarte rușinos, în special pentru mașina pe care o conduci.
- Dar recunoaște că o adori.
- Da. Recunosc. E o mașină deosebită. În special când e condusă de o fată. E ceva... remarcabil, ce nu îți poate scăpa din ochi atât de ușor. Dar sunt adeptul clasicelor.
Nimic nu este ciudat din ceea ce se întâmplă aici. Decât Victoria Sinclair și Damon Northwest, împreună la aceeași masă, discutând despre vehicule și pasiuni. Absolut nimic ieșit din comun.
Eram complet ironică. Încă nu înțeleg ce caută acest băiat aici, de ce nu își ia ochii de pe fața mea și de ce este interesat în legătură cu ceea ce fac eu.
- Tu de ce nu ai mers la petrecere? mă trezesc întrebând
- Petrecerile voastre nu sunt de mine.
M-am enervat, din nou.
- Petrecerile noastre nu sunt de tine. Ai trântit o masă în cap cuiva!
Băiatul pufni din nou în râs.
- Alyan merita ceva mai tare decât o simplă masă de metal.
Atunci cerul de deasupra noastră căzuse dureros asupra mea. Din nou, șocul de pe fața mea era atât de vizibil încât băiatul se încruntă, neînțelegând. Și-a ținut gura față de poliție, față de familia lui. A refuzat să vorbească despre acel accident cu toți. Nu a spus nici măcar un cuvânt. Și totuși este aici, spunându-mi mie că acel băiat merita mai mult. Nu era ceva semnificativ, dar totuși părea atât de important.
- De ce l-ai lovit? am forțat nota
- Dar tu de ce ieși la alergat cu o geantă sport, Sinclair?
- De ce răspunzi la o întrebare cu o altă întrebare?
- De ce te aștepți la sinceritate dacă nu o oferi în schimb?
Ochii mei s-au lărgit. Acest băiat mă calcă cu adevărat pe nervii mei deja uzați.
Reușește să îmi scoată la iveală toate trăsăturile pe care tind să le ascund.
M-am umilit și am cedat prima.
Am oftat, luând în mâini pachetul de țigări și ducând-o rapid la gură, aprinzând-o și luând un fum. L-am privit înapoi pe băiat și am oftat din nou, apoi i-am întins umilită pachetul de țigări. El se servi cu zâmbetul pe buze.
Știa ce puteri are și de ce este capabil. Și profita de asta din plin. Știa că acea privire insistentă te putea pune în genunchi inevitabil, oricât te-ai lupta. Știa că era intimidant prin faptul că era atât de frumos.
De aceea, chiar dacă chelnerița nu îmi adusese încă mâncarea, pofta mea pentru a hali ceva s-a stins complet cu el în preajma mea. Am scos portofelul din poșetă și mă pregăteam să îmi scot banii pentru a achita nota. Fiindcă voiam să plec cât mai repede de aici.
- Nu este nevoie. Masa ta este plătită. îmi atrase el atenția și aproape că m-am înecat cu propria salivă
- Cine a plătit-o?
Nu apucase să răspundă, căci soneria unui telefon îi atrase atenția și se trage pe spate pentru a-l putea scoate din buzunarul pantalonilor săi. Bineînțeles că avea un mobil de ultimă generație. Privise afișajul preț de câteva secunde și i-am auzit oftatul sonor. Răspunde și îl duce la ureche, fără să spună ceva. Doar ascultase persoana de la capătul celălalt.
Dacă masa mea tot era plătită, cel mai probabil de el, nu înțelegeam de ce așteptam ca el să termine apelul. Chiar voiam cu adevărat să îmi iau adio cum se cuvine de la el? Fiindcă nu mai aveam de gând să port o altă conversație cu el, vreodată. Trezește ce este mai urât din mine și nu am nevoie de asta.
M-am încruntat atunci când chipul lui se schimbă la o sută optzeci de grade, părând îngrijorat și nervos în același timp.
— Cum ai ajuns în Greensboro? a fost ceea ce a spus el la un moment dat
Habar nu aveam cu cine discută.
— Așteaptă acolo unde ești. Vin după tine.
Când a încheiat apelul, mi-am adunat lucrurile și eram pregătită să plec, când vocea lui m-a oprit.
- Dacă deja îți sunt dator vândut cu două țigări, mai am nevoie de încă o favoare de la tine.
Știam că mă joc cu focul dacă accept să rămân și să aflu despre ce este vorba. În ciuda reticenței mele, fundul meu a rămas lipit de acest nenorocit de scaun de parcă cineva l-ar fi mânjit cu adeziv. Am așteptat să vorbească.
- Darcy a ajuns în Greensboro. Nu am habar cu cine. Dar e beată criță. Și nu pot merge personal cu mașina pentru că am băut alcool. Poate că sunt un pericol pentru societate, dar sunt un pericol treaz.
Părea foarte serios. Și vădit îngrijorat pentru starea lui Darcy. Totuși trata situația cu foarte mult calm.
- De ce nu îl suni pe Damien?
- Nu îți amintești toată zarva pe care a făcut-o pentru că Darcy băuse luni?
Am oftat. Un drum până în Greensboro cu el în dreapta mea? Nu m-ar face decât să îmi ies din minți și să ne rănim pe amândoi atunci când voi trage volanul lui Beatrix către ieșirea de pe carosabil, dacă el continuă să se comporte atât de iritant și îngâmfat.
Chiar și după ce îmi ceruse ajutorul, voiam să refuz. Dar când am primit textul lui Darcy imediat ce el îmi vorbise, m-am blestemat de una singură. Abia am putut desluși sensul mesajului ei, fiindcă era plin de greșeli gramaticale. Mă ruga să vin după ea.
M-am ridicat de pe scaun și am ieșit din local fără să îl aștept, dar știam că se află pe urmele mele.
Am scos cheia mașinii din poșetă și am deschis-o, urcând de îndată pe scaunul șoferului. Mi-am strâns ochii când portiera pasagerului se deschide și băiatul se trânti plictisit pe scaunul din dreapta mea. Acum eram și mai aproape. Și parfumul lui îmi provoca asfixierea.
Am încercat să mă prefac că nu există și că sunt doar eu cu Beatrix.
Am introdus cheia în contact, pornind motorul. În următoarea secundă din difuzoarele mele a răsunat refrenul melodiei I Was Made For Lovin' You, una dintre melodiile din compilația mea pe care o adoram cu trup și ființă, deși îmi trezea amintiri urâte. Precum cele în care făceam karaoke cu tatăl meu în sufragerie la ora douăsprezece noaptea pe melodia asta.
Băiatul își îndesase chipul în telefon, întinzându-și picioarele. Genunchii lui era lipiți de torpedo, atât de lungan era.
Era ciudat ca dracu.
Am început să conduc, și când m-am văzut ieșită din campus, am gonit cu viteza luminii pe drumul către Greensboro pentru că voiam ca noaptea aceasta să se termine într-un final. Cel puțin, băiatul parcă mi-a ascultat rugămințile și a tăcut pe parcursul drumului, fiind atent la telefonul său.
Nu își ridica capul nici măcar când luam curbele cu viteză, fără să încetinesc. De parcă avea încredere în mine. Nu purta nici centura de siguranță.
- Acum, să înțeleg că îți sunt dator cu două țigări și o plimbare cu mașina mea? se trezește el vorbind când își închise telefonul și îl puse în poală
Am privit cu coada ochiului cum își așezase palma imensă pe genunchi. Falangele lui erau lungi ca naiba. Și avea chiar și pe mâini câteva vene ieșite în evidență prin piele.
- Nu, mulțumesc. Nu am nevoie de nici una. îi răspund sec
- Nu îți place Mustangul meu? întrebase batjocoritor
- Nu.
- Să spunem că înțeleg. Nu te-ai coborî la astfel de nivel când conduci așa ceva. Bănuiesc că părinții tăi încă plătesc ratele pentru ea.
O iubesc pe Beatrix mult prea mult pentru a avea curajul să trag brusc stânga de volan și să intru cu ea în stâncă. Dar totuși aș face un bine lumii pentru că l-aș ucide pe acest băiat. Însă dacă Beatrix ar avea funcția de a expulza pasagerul cu tot cu scaun, nu aș ezita să o folosesc.
- Nu au cumpărat-o părinții mei. Ci eu. Și ghici ce, Northwest, nu plătesc rate.
A fost prima persoană căruia i-am spus adevărul. În afară de bunicii mei și David. Nimeni altcineva nu știe că am cumpărat-o cu banii mei proprii. Pe toți i-am mințit că a fost primită cadou de la părinții mei când am împlinit optsprezece ani.
- Îmi ridici multe semne de întrebare, Sinclair.
- Acesta este scopul, Northwest.
Poate că făcusem o greșeală intrigându-l cu asta. Să sape mai mult în trecutul meu. Și în dosarul meu de la academie. Dar băiatul este mult prea impasibil pentru a-i păsa cu adevărat de asta. Voia doar să mă enerveze.
Când am intrat în Greensboro, el m-a îndrumat pe unde să merg ca să ajungem la Darcy. Aparent, colega mea de cameră era în fața unui club. Cu urme de rimel uscat pe obraji și tremurând din toate încheieturile, părea cu adevărat dezorientată.
Dar când îmi văzuse mașina, fața ei s-a luminat instant.
Am oprit mașina pe loc și am coborât amândoi din mașină, mergând către fata care ședea pe o bordură de beton.
- Îți rămân recunoscătoare, Vic.
- Ce s-a întâmplat? o întreb confuză
- Chris și ceilalți voiau să mutăm petrecerea aici, într-un club. vorbise de parcă trebuia să cunosc persoanele despre care spunea. Dar apoi au început să consume droguri, și au spus că vor rămâne aici peste noapte. Și eu am rămas pe străzi.
Am cuprins-o în brațele mele și apoi ne-am întors către mașină. Am urcat-o pe Darcy pe bancheta din spate și eram pregătită să urc înapoi pe scaunul șoferului, când am observat că Damon nu se mișcă și rămâne în același loc.
- Ce faci?
- Rămân în Greensboro.
Știam exact ce îi trece prin minte.
- Fie. Dar să nu le mai provoci și mai multe probleme decât ai deja.
- Îți pasă de siguranța mea, Sinclair?
Colțul gurii lui se ridică mișelesc iar.
- Nici pe departe. În schimb, îmi pasă de Darcy. Gândește-te și la ceilalți când iei o decizie. Nu știu, poate că îi afectează și pe ei, înțelegi?
În bezna acestei străzi, becul felinarului aflat la doi metri de noi era singura sursă de lumină. Acum părea mult mai sinistru și înfricoșător. În plus, ceva în el se schimbase. Părea că nu mai are parte de energie, și nici o vlagă pentru viață.
- Va fi în regulă. îmi răspunde el
Cine eram eu să insist? Nu dau doi bani pe el și ce face. Doar că nu îmi doream să o mai văd pe Darcy abătută din cauza lui.
Eram pregătită să urc în mașină, fără să am de gând să îmi iau rămas bun. Dar apoi m-am oprit, întorcându-mă din nou cu fața către el.
- De ce ai achitat nota de plată?
Ridică din umeri indiferent.
- Voiam să o cunosc pe colega de cameră a surorii mele.
Mi-am dres glasul. Știam că ceea ce aveam de gând să zic este o decizie bună.
- Păstrează distanța. Mulțumesc anticipat.
- Cu plăcere.