Bryan
— A fost un bărbat, a intrat în voi intenționat... după spune șovăind. Robert Colton a fost...
Spune Grayson și eu am încremenit pentru un moment.
— Te rog, nu-mi spune că nu a suferit nimic că îmi pierd mințile! Spune Natasha agresivă.
— Ba da, se grăbește Grayson să spună, are o fractură la antebraț și una la tibie. Impactul a fost puternic, până la urmă v-a rostogolit prin aer, e un miracol faptul că ați supraviețuit, și chiar fără fracturi, dar răni adânci.
Simt cum furia îmi circulă prin vene. Îmi simt maxilarul pulsând când îl încleștez.
— Îl omor.
Rostesc printre dinți strângând pumnii.
Vreau să mă ridic dar Grayson mă împinge cu grație pe pat.
— Momentan nu este indicat să te ridici, o să cazi din picioare.
Întorc capul spre Natasha și o lacrimă îi cade pe osul nazal.
Nu-ți face griji iubito... Omul ăsta o să plătească pentru tot, pentru ce ți-a făcut ție, mamei mele, copilului nostru....
— Auziți? Începe Grayson către persoanele din salon și fluturând cu mâna spre ieșire. Ce spuneți să mai aerisim puțin aici? Suntem prea multe persoane și ei au nevoie de aer.
Majoritatea din ei aprobă din cap și ies pe ușă. Brusc asistenta de data trecută apare pe ușă urmată de alt bărbat. Care nu e Grayson.
La fel de subit simt că rămân fără aer, că mă sufoc. Bărbatul s-a grăbit spre mine și mi-a pus masca cu oxigen.
A câta oară e când o port?
Pieptul meu urcă și coboară precipitat și parcă necontenit.
Simt că simptomele astea nu se sfârșesc.
Viziunea îmi devine încețoșată și gâtul mi se usucă. Acum mă simt nehidratat, efectiv simt de toate în același moment.
Nu durează mult până mă scufund din nou în întuneric. Oare a câta oară?
• • •
Deschid ochii și examineaz toată încăperea până realizez că sunt în salon.
— Ești slăbit, Bray... spune Grayson. Șocurile te termină în momentele astea...
Clipesc încet la auzul acestor cuvinte.
Masca cu oxigen încă este pe fața mea. Las încet capul într-o parte și închid ochii pentru puțin timp.
— Ești foarte ciufulit Bray... spune din nou Grayson atingându-mă pe păr.
Întorc capul spre direcția Natashei și inima începe să-mi bată mult mai tare când nu o văd acolo, când nu o văd pe nicăieri.
Întorc din nou capul, rapid, spre Grayson cu o expresie terifiată și îngrijorată pe chip.
— Nu te îngrijora... a ieșit puțin la aer. O să se întoarcă.
Bătăile inimii mele se slăbesc. Și ochii mei revin la starea actuală. Oboseală.
— Ea a fost mai grav rănită, a pierdut copilul și tot tu ești cel slăbit. Ciudat.
Eu ridic vag din umeri.
Închid ochii din nou și îmi amintesc visul superb pe care l-am avut. Mama era aceeași, ca și în celelalte vise, frumoasă, teribil de frumoasă și cu rochia ei vaporoasă care îi flutura cu ajutorul brizei rece.
— Te simți bine? Îți dau masca jos? Mă întreabă Grayson și eu afirm din cap.
Masca îmi părăsește chipul și trag aer proaspăt în piept.
— La ce te gândești? Vocea lui suavă îmi cuprinde auzul.
— Am visat-o pe mama Gray... era atât de frumoasă...
Mă simt atât de obosit și singuratic...
El trage profund aer în piept și mă privește cu compasiune în expresie și ochi. Ochii mei se umezesc imediat cu lacrimi.
— Mi-e atât de dor de ea Gray... spun copleșit.
Nu cred că am plâns vreodată mai mult cât am plâns în ultimele 24 de ore.
— Înțeleg Bray... Doamna Arianna a fost o femeie superbă... Și mie mi-e dor de ea...
El se lasă în genunchi și își sprijină antebrațele și capul pe marginea patului meu.
Observ că și ochii lui strălucesc din cauza lacrimilor.
— Era... Sunt 15 ani de când nu mai este...
— Dar nu doar noi doi, Nash, Ashley, tatăl tău și Robert cu Rosalie știe despre faptul că a fost asasinată, nu?
Mă întreabă el și eu inspir adânc.
— Nu... șoptesc eu, și Natasha știe.
El își mărește ochii căprui.
— Ai atât de multă încredere în ea? Mă întreabă el stupefiat.
— Da Gray... îmi place Natasha, e o femeie superbă. Și sincer să fiu și bună la pat.
Eu mă ridic cu puțină dificultate în șezut.
— Pff, pufnește Grayson dându-și ochii peste cap. Putea să lipsească informația asta?
Eu chicotesc.
— Auzi Gray... pot avea încredere în tine pentru ce voi spune, așa-i? îl întreb eu serios și precaut.
— Firește că poți avea încredere în mine! Ce s-a întâmplat?
Trag aer profund în piept și încep să spun mărturisirea pe care nimeni nu o știe și pe care nimănui nu i-am spus-o.
— Când eram mai mic... înainte să moară mama, ea și tata se certau adesea. Nici unul dintre noi trei, adică eu Nash și Ashley, nu înțelegeam din ce motive se ceartă. Dar într-o zi, când Ashley eu și Nash ne jucam în curte... părinții mei se certau. Tot ce îmi aminteam din conversația aia era că tata a făcut-o pe mama târfă. Până acum câteva luni, atunci când ați făcut voi petrecerea aceea, după ce ați aflat de sarcină...
Sarcină... cuvântul ăsta mă lovește adânc în suflet atunci când îl rostesc.
Grayson afirmă din cap, semn că înțelege la ce mă refer.
— ... am visat-o pe mama, care mi-a spus de nenumărate ori că tata minte. Nu știu la ce s-a referit dar după asta ea a dispărut și cadrul s-a schimbat, ei doi se certau pe un subiect care ține de o amantă, că tata a avut o amantă. Și în scurt timp el i-a spus târfă. Când m-am trezit am realizat că era vorba de acea conversatie pe care am auzit-o când eram mic...
Mă opresc, simțindu-mă prea slab să continui cu acest subiect care-mi provoacă frustrare.
Ușa salonului se deschide brusc și o văd pe Natasha pe scaunul cu rotile și pe Ava cum o împinge. La scurt timp apare și tatăl ei.
Îmi place tatăl ei, e un tip amabil și compătimitor.
— Ai nevoie de ceva, scumpo? O întreabă tatăl ei.
— Nu, tata... clatină ea din cap. Momentan nu am nevoie de nimic.
Ea întoarce capul spre mine și mă întreabă:
— Ești bine, dragule?
M-am încruntat pentru scurt timp și răspund, făcând să pară că ignor cuvântul cu care mi s-a adresat.
— Da... șoptesc eu, acum da.
Ea îmi zâmbește.
[...]
Soarele a apus de ceva timp. Eu și Natasha suntem singurii care ne aflăm în salon.
— Ești slăbită? O întreb eu într-un final.
Ea dezaprobă din cap părând adâncită în gânduri.
— Nu... doar că toți mă împing în scaunul ăla. Am destulă putere, după părerea mea.
— Hm.. eu nu. Singura putere pe care o am este să vorbesc, înghit, inspir profund și să-mi mișc membrele.
Spun eu privind-o. Ea oftează și își lasă capul într-o palmă.
— Of... Bryan... nu știu ce să spun. Nu știu ce să mai spun despre acest Robert.
Eu oftez și ea își bagă mâna în părul ei brunet și își strânge scalpul.
O să-l omor.
Și pe el, și pe soră-sa.
Ei mi-au făcut atât de mult rău.
Mi-au omorât mama.
Și acum și așa zisul copilaș care trebuia să fie copilul nostru. Al meu și al Natashei.
Ea mă privește cu compasiune și frică în expresie.
— Vreau să te îmbrățișez... mărturisește ea șoptind.
Eu ridic din umeri și deschid brațele, îndemnând-o să vină în patul meu.
Și exact asta face.
Își dă cearceaful care o acoperea jos și vine în grabă spre mine, se așază pe patul meu și eu mă dau mai în stânga pentru a avea loc și își lipește capul de pernă. Eu o acopăr cu cearceaful meu și o strâng tare în brațe.
Ea își pune capul de pe pernă pe pieptul meu și mă strânge și ea la rândul ei în brațe.
Ea oftează și eu o sărut pe creștetul capului.
— Nu-ți face griji, scumpo... șoptesc eu. El va plăti pentru tot. Te asigur.