Oh, Lord, heaven knows
We belong way down below
Sing it
Oh, Lord, heaven knows
We belong way down below
Way down below, way down below
- Heaven knows, The Pretty Reckless
*
Nu realizez cât de mult îmi lipsesc anumite momente până sunt lucidă și știu că nu se vor mai petrece niciodată. Îmi era dor de atingerile lui, de săruturile lui, de respirația lui, de penetrările lui. Adunasem toate aceste frânturi care ar fi putut, într-o realitate fictivă, să creeze un moment de plăcere completă și închideam ochii. Erau dimineți târzii în care mă trezeam lângă Radu, el stând pe spate, iar eu pe o parte, cu un picior peste el, amândoi dezbrăcați și fericiți. Erau și nopți întregi în care eram drogați și el avea chef să mi-o tragă până nu mai am glas să urlu și până obosesc vecinii să mai bată atât în țeavă. Dar toate astea erau în mintea mea, într-un univers paralel la care mă rugam cum se roagă alții la Dumnezeu și trăiam imaginar fiecare clipă. Fie că mă atingeam, fie că stăteam cuminte, de fiecare dată plângeam pentru că eram copleșită de puterea imaginației și de cruzimea realității. El nu mă iubea, eram doar o distracție sau distragere de la monoton. Eu eram așa proastă să cred că există ceva, că ce încearcă să-mi ofere pentru un ceas este real și subiectiv, dar iubea zeița ce îi zgândărea aura și asta îl înnebunea pentru că nu putea să o aibă. Pentru că la rândul ei, ea îl seducea și deși era controlată de el ca să facă acest lucru, se aveau unul pe altul și erau împliniți. Perechea fatală. Spaima Bucureștiului. Cine naiba nu a auzit de Frații Ivanov? Ăia doi de se îmbracă în negru și sunt așa sobri și de neatins. Se plimbă adesea împreună prin Centru și se lasă priviți pentru că sunt așa identici și absoluți. Au ochelari de soare de firmă, furați, desigur, și fumează slim-uri în sictir. Par așa exclusiviști, mondeni și de înaltă clasă, dar sunt niște mizerabili lăsați de capul lor. El e dealer-ul tuturor, iar ea curva tuturor. Supremi. Ce mă deranja cel mai tare era că și-au reluat vechile obiceiuri și iar au început să umble ca doi siamezi peste tot numai ca să se afișeze și să-și lase amprenta. Iar se comportau ciudat de identic și iar se izolau de lume, să fie numai ei doi și restul figuranți. În ultimele zile, Adela începuse să mă tot evite și să mă refuse politicos atunci când o întrebam dacă vrea să ieșim pe motivul că are planuri cu Radu, doar cu Radu. Mă excludea. Mă simțeam de parcă reintrasem în universul ăla dubios, în perioada aia de dinainte să plece Radu, când Adela se îndepărtase extrem de mult de mine și era sudată de el și se comporta de parcă făcea parte din vreun cult ciudat sau vreo sectă. Mă îngrijora atunci și mă îngrijora acum. Când am văzut că iar au început, am crezut că doar evită să mai stea pe acasă cu Vlad având în vedere că au avut o conferință de familie foarte inconfortabilă în cadrul căreia Radu a aflat pentru prima oară că mamaie Irina a murit și că taică-său avea să stea o vreme prin zonă și să nu le mai lase frâu liber. Încă o dată, nu știam pe cine sunt geloasă. Pe el că stă cu ea sau pe ea că stă cu el? Nu știam pe cine vreau și asta mă frustra la culme.
Eram atât de disperată în căutarea unor răspunsuri încât m-am dus la biserică, pe bune.
M-am șters frumos pe preșul de la intrare pentru că eram murdară de noroi și m-am închinat odată ce am trecut pragul. Mi-am adus aminte să îmi pun eșarfa pe cap. Era rece, dar cu mult mai plăcut decât era afară, în căldura aia infernală. M-a întâmpinat un miros specific, de mir. M-am simțit binevenită în Casa Domnului, deși în locul lui, după toate câte I le-am făcut, nu m-aș mai fi primit din lipsa de merit. Nu era nimeni și domnea doar liniștea. Mi-am pus în gând provocarea să nu înjur mintal cât stau aici. Poate cădea vreo icoană. Și fără mișto-uri, Ștefania, ok? Ok. Am profitat de ocazia că nu e niciun preot prin zonă ca să mă ademenească la spovedit, fiindcă nu eram nici în halul ăla de disperată. Adică știam cu toții calvarul care urma. Te puneai în genunchi între picioarele lui, îi ziceai cele mai negre păcate și îți zicea că Dumnezeu te iartă. Asta până avea să-mi audă mie păcatele, pff. Parcă vedeam cum mă convinge să mă călugăresc și să mă fac soața Domnului, fiindcă El este singurul de care am nevoie și care mă poate călăuzi spre iluminarea și liniștea sufletească. Urma o serie lungă de întâlniri la biserică în care preotul avea să pună babele să se roage pentru mine și sufletul meu diabolic, iar eu probabil, să fac un dans ciudat printre icoane și să iau canon ca să-mi potolesc demonul. Eventual, mă și exorcizează pentru că sunt mult prea șocați. Hai că nu am făcut chiar mișto. Era varianta cea mai plauzibilă.
Dar tot ce am făcut a fost să mă arunc în genunchi cu mâinile împreunate, cuprinsă de o adâncă disperare și ajunsă la capătul puterii. M-am rugat. Mă aflam la mila Domnului și dacă Domnul avea să mă accepte așa, bine, dacă nu, iar bine. Nu știa ce pierde.
- Iartă-mă, Tată. Sau Domnule. Sau cum vrei să mi te adresez. Știu că mă urăști și sunt dușmanul Tău de moarte și nu înțeleg de ce nu ai venit chiar Tu, personal, să mă dai afară-n șuturi. Ești prea bun. În mine sălăsluiește un demon și simt cum mă-ncearcă boli fizice din pricina incompatibilității. Dau afară tot ce mănânc de trei zile. Sunt confuză. Pierdută. Nu îmi amintesc în ce zi suntem și am pierdut șirul logic al vieții. Nu înțeleg ce mi se întâmplă. Știu că mă asculți și la fel de bine știu că nu ai de gând să-mi răspunzi pentru că nu merită osteneala. Ai să mă pui să învăț singură și nu mai văd rostul. Am făcut tot ce mi-a stat în putință pe cont propriu și uite unde am ajuns. Sunt bolnavă, o simt. Nu e ceva iremediabil sau ceva care m-ar putea omorî în orice clipă. E ca un virus ce nu-mi dă pace. E ceva necurat și chiar nu știu unde o să se ajungă. Începusem să plâng și rosteam cuvintele și mai în șoaptă, tremurând, fiindcă îmi venea să izbucnesc și să urlu. De atâtea ori ți-am luat numele în deșert cu Adela și am făcut mișto și ne-am bătut joc, te-am înjurat, te-am sfidat. Adevărul e că niciodată nu ți-am subestimat existența. Nici eu și nici ea. Nu am vrut să ne controlezi pentru că nu ne plac regulile Tale. Ce e greșit în asta? Avem noi Dumnezeul Nostru și ne rugăm la el, nu la afacerea bisericii. Poți să ne învinovățești că avem și creier? Iartă-mă, Sfântă Născătoare și tu pentru toate glumele legate de puritatea Ta și pentru faptul că am făcut cu Adela sceneta aia, parodia aia la școală pentru care am fost eliminate trei zile. Iertați-mă, Divinități ale Raiului pentru tot ce v-am făcut, dar oricum mă duc în Iad pentru că mi-am luat bilet de mult.
Am rămas în genunchi și am așteptat să-mi răspundă în vreun fel. Fie că mișca ceva, fie că îmi transmitea mintal, eu eram mulțumită. Am închis ochii și am așteptat un semn. Și în clipa aceea am simțit o atingere pe umăr. Ce însemna? Am deschis ochii și m-am uitat în dreapta mea. Am fost de-a dreptul îngrozită. Raiul trimisese Iadul după mine. Ăsta era răspunsul. Am măsurat cu privirea o pereche lungă de picioare acoperite de un dres fumuriu, rupt pe alocuri și m-am simțit din nou, bolnavă. Ca și cum aș vrea să vomit ca să mă descarc, dar de data asta, nu puteam. M-am ridicat și mă simțeam jenată că m-a găsit aici. Dar cum m-a găsit? Cum a trecut pragul fără să o atace obiectele sfinte?
- Ce faci aici? am întrebat-o, încercând să-mi așez hainele și să par în regulă.
A început să se plimbe și să atingă icoanele, privindu-le atent.
- Eu vin mereu aici. Niciodată nu te-am văzut.
- Cum adică vii mereu aici?
- Eu și Dumnezeu suntem un fel de prieteni cu beneficii, a zâmbit și s-a oprit la o anumită icoană cu reprezentarea Maicii Domnului care își ținea pruncul în brațe.
- Tu ești dementă? Nu îți bate joc.
- Dar vorbesc foarte serios, de ce te ambalezi așa?
- Mă, tu faci mișto? m-am încruntat.
- Degeaba vii să te rogi la El, știi că nu te poate ajuta.
- Și pe tine te poate ajuta?
- Eu nu am nevoie de ajutor, încă.
- Adela, tu îți bați joc de mine? Cum poți să vii aici să-mi spui tu mie că frecventezi locu' ăsta când tu faci mișto de religie pe unde apuci?
- Dumnezeu îi iartă și pe păcătoși, a zis și s-a întors cu fața la mine după ce a frecat icoana aia de parcă ar fi vorbit cu ea în gând pentru câteva secunde.
- Dar tu ești Diavolul, am ridicat tonul, iar ea mi-a făcut semn să tac. Ești fumată, nu? Pastilată?
- Sunt bine.
Nu o credeam.
- Unde ți-e dublura?
- Aa, Radu? a răspuns după o mică pauză de gândire.
- Da, Radu.
- E afară, mă așteaptă.
- Ce vrei să faci? mi-am pus mâinile-n sân și m-am apropiat de ea.
- Să vorbesc cu Dumnezeu, a zâmbit larg.
- Să te las singură?
- Nu, am făcut asta în timp ce vorbeam cu tine.
- Nu ești normală.
- Oh, Lord, heaven knows, we belong way down below, a început să cânte.
- Atunci ce mai căutăm aici?
- Iertare. Vrem să ne ierte, nu? Sperăm la o șansă. O ultimă șansă. Sperăm că se mai poate îndrepta ceva, că ne va accepta în Rai cu bune și cu rele. Dar în adâncul nostru, amândouă știm că locul în Iad ne este asigurat. Și nu mai avem bani de alt bilet. Și oricât de milostiv se vrea a fi Dumnezeu, nu ne mai poate cumpăra un bilet către Lumea Lui fiindcă nu merităm chiar într-atât de mult, nu-i așa, Stef?
- Nu înțeleg nimic, am cedat.
- Ce nu înțelegi?
- Ce se întâmplă.
- Oh, ce te-aș săruta acum, dar nu mă lasă Dumnezeu, s-a plâns în timp ce mi-a atins fața.
- În ce zi suntem?
- Luni, marți, miercuri, nu știu, a dat din umeri și m-a luat de mână să ieșim.
- Nu ne luăm la revedere? am întrebat-o.
- Lasă-L, o avea treabă acum.
Peste ceva timp, ne întâlnisem cu Radu la cimitirul de lângă biserică să fumăm un cui. Eu și Adela stăteam urcate pe un mormânt care aparținea unui anume domn Mihail Stănescu, iar Radu stătea sprijinit de crucea de piatră. Liniște totală. Pasam cuiul ăla nenorocit de la unul la altul și probabil fiecare se gândea la ale lui, ceea ce le făcea, de fapt, ale noastre.
- Adela?
- Hm?
- Ți-a zis Radu că ne-am futut?
- Nu, a zis și a început să se uite lung la el, care nu ne privea pe niciuna.
- Ce era de zis? Nu e ca și când ar fi însemnat ceva sau mi-ar fi păsat în vreun fel, a dat din umeri și a tras de două ori din cui.
- Radu, ți-a zis Adela că ne-am futut? Adică că m-a lins în pizdă.
- Nu, a început să râdă și s-a uitat lung la ea.
Ea nu a zis nimic. S-a uitat surprinsă la mine ca și când nu ar fi trebuit să-i spun și apoi a tras de trei ori din cui. Asta însemna că eu aveam să trag de patru ori. Îmi plăcea jocul ăsta.
- Aa, deci ne futem unii pe alții, dar nimeni nu știe de nimeni.
- Vreți să o facem în trei? a propus Adela.
- Ai mai făcut asta vreodată ca să te dai mare că știi? a pufnit Radu.
- Ce e de știut, coaie? E sex. Și dacă te interesează, da, am mai făcut-o, da' cu doi băieți.
- Ce? Aa, da, cu dealerii.
- Nu numai cu dealerii.
- Da, asta știe tot orașul pentru că tot orașul a luat parte la diferite combinații cu tine, a râs Radu.
- Adevăr sau provocare? am intervenit după ce am tras a cincea oară, ups. Și vezi Radu că trebuie să tragi de 6 ori. A tras un fum lung și l-a aruncat. Mersi că mă asculți. Adevăr sau provocare?
- Provocare, a răspuns Adela pregătită.
- Bine. Hmm... Te provoc să-l plesnești pe Radu cât de tare vrei tu.
- Nu am zis că mă joc.
Dar Adela s-a ridicat în picioare și l-a plesnit atât de tare încât a reușit să-l dezechilibreze. A primit-o și nu a comentat nimic. Cu toții știam că a fost pentru că s-a futut cu mine.
- Aleg provocare, a continuat Radu.
- Te provoc să te dezbraci în pula goală și să rămâi așa până plecăm de aici.
S-a dezbrăcat și a început să ne-o fluture prin fața ochiilor, șoptind un "Să mi-o luați în gură". Voiam.
- Ștefania, ce alegi? m-a întrebat Adela.
- Adevăr.
- Aolo, zici că ai 5 ani, s-a băgat Radu repede.
- Este adevărat că ești umedă în acest moment în care îi vezi penisul lui Radu? a zâmbit și s-a uitat și ea.
- Da, am zâmbit și eu și m-am și uitat încă o dată.
- Provocare, a ales Radu.
- Te provoc să te masturbezi.
Eram atât de apropiați încât nu ne era rușine să fim atât de intimi. Și-a frecat-o până și-a dat drumul undeva pe pământul ud și apoi ne-a cerut un șervețel. A durat puțin. Nu a fost cine știe ce.
- Ștefania, ce alegi?
- Provocare.
- Te provoc să îi sugi sânii Adelei.
- Ohoo, mersi, frate, a început Adela să se bucure și și-a dat bluza și sutienul jos.
Mi-am luat o poziție de mare pisică, cum zicea Camil Petrescu și am început să-i devorez sânii. Pe unul îl băgam în gură și pe altul îl zgândăream. Adela gemea ca o nebună, și lui Radu probabil i se sculase din nou. Mă umezisem și mai tare și tot ce voiam în momentul ăla era să o trag sub mine și să mă frec de ea până luam amândouă foc, așa cum meritam. Aveam dreptate. Radu o avea sculată și imediat ce m-am oprit după oftatul prelung al Adelei ce mi-a confirmat faptul că ori avusese orgasm, ceea ce era puțin probabil, ori atinsese ceva similar cu o plăcere maximă, am început să râdem de el.
- Să mori tu de nu ți-ai frecat-o cât timp nu ne uitam, a zis Adela.
- Așa e, a recunoscut mândru.
- Aleg provocare, a zis Adela și și-a fluturat sânii micuți prin fața lui.
- Te provoc să-mi sugi pula, că tot e sculată.
- Nu, a zis și a devenit brusc foarte serioasă.
- Cum adică nu? Nu ai voie să refuzi.
- Ba da, a zis și s-a îmbrăcat. Aveam voie să refuzăm.
M-a luat de mână și m-a strâns semn că trebuia să râdem. Am râs ca și când amândouă am fi știut asta. Acum știam.
- Stef, vrei să mergem în Acuarela?
- Hai, am zis.
- Dă-mi țigările, Radu.
- Nu, i-a răspuns.
- Dă-mi-le! a țipat.
El i-a tras o palmă și i-a zis ceva de genul:
- Să fie prima și ultima oară când te dai tu mare în fața mea.
- Dă-mi țigările. Nu se lăsa ea așa ușor.
A scos pachetul din buzunarul blugiilor de pe jos, a luat țigările din el, le-a strivit cu o singură mână și i le-a aruncat în față.
- Ne vedem în Iad, scârbă! i-a zis Adela.
- O să ne ceri tu țigări acolo, i-am făcut cu ochiul și l-am lăsat acolo ca pe ultimul om. Era ultimul om.
Și am cerut o țigară unui străin și am început să cântăm Heaven Knows de la The Pretty Reckless, că tot se potrivea în context, până am ajuns în stație. De parcă aveam nevoie de țigările care au stat în buzunarul împuțit al lui Radu. Ia mai du-te-n pula mea de scârbos.