***Marcus***
Atâta timp cât lupţi pentru o cauză nobilă, nu contează dacă lupţi murdar. Tocmai de aceea am ales să plec. Măcar pentru o perioadă, până ce voi lăsa impresia că i-am lăsat în pace.
Nu voi renunţa la Izabell nici în ruptul capului. Măcar trebuia să-mi ţin promisiunea făcută părinţilor ei... însă e atât de greu acum... mai ales că ea este o încăpăţanată şi ţine atât de strâns de îngerul ăla bun de nimic! Dracu' să-l ia!
- În zece minute vom fi la graniţa cu Canada, îmi spuse Augustin apropiindu-se cu viteză de mine.
Am privit înapoi, asigurându-mă că erau toţi prezenţi. Îmi luasem întreg clanul, imediat după confruntarea cu Izabell şi cu zburătorul... dacă zburătorul ăla nu îşi ia tălpăşiţa de pe teritoriul nostru, atunci îl voi face eu însumi să plece.
Ajunşi la graniţa cu Canada, am ocolit teritoriul vârcolacilor din tribul Quilet şi ne-am îndreptat spre nord, spre reşedinţa Clanului Torent. Cu cât înaintam mai mult, cu atât mă simţeam din ce în ce mai ameţit. Era ca şi cum mintea nu-mi mai era lipede şi mereu mă simţeam urmărit...
- Ce te aduce pe meleagurile astea, vere? spuse deodată Laurent făcându-ne pe toţi să ne oprim.
- E mai complicat... am nevoie de ajutorul vostru.
Trebuia să mă ajute! Îmi era dator... totuşi clanul lui nu era de ajuns... trebuia să strâng mai mulţi aliaţi. Laurent zâmbi, după care ne făcu semn să-l urmăm printre molizii înalţi, afundându-ne din ce în ce mai mult în întuneric.
***Dante***
Imediat ce zorii dimineţii s-au ivit, un ciripit scurt mi-a înterupt somnul, făcându-mă să-mi deschid ochii instantaneu. Era dimineaţă.
M-am ridicat din pat, cu privirea aţintită pe corpul frumos încă adormit. Izabell dormea pe burtă, cu spatele gol la vedere. Am zâmbit la amintirea serii trecute... rana începuse să i se închidă, iar pe marginea ei, avea câteva simboluri... probabil o să mă pocnească rău de tot când va afla că mai nou i-am tatuat spatele cu simboluri în latină. Dar vor dispărea... cu timpul.
Am ieşit din cameră şi m-am îndreptat spre baie, unde mi-am făcut un duş rapid. Apa caldă îmi dezmorţea corpul şi îmi lipezea gândurile. Încă nu puteam crede ce tocmai se întamplase în ultimele zile. Mai întâi mi-am dat seama că o iubesc pe Izabell... apoi a apărut Arisha, iar de aici totul a devenit înceţoşat. Şi mă simţeam ca marioneta ei... apoi balul şi accidentul... însă toate luaseră sfârşit. Iz era bine şi asta era tot ce conta.
- În sfârşit, mă simt liniştit! am murmurat printre picăturile de apă.
După ce am ieşit de la duş, mi-am înfăşurat un prosop în jurul taliei şi m-am îndreptat spre bucătărie. În casă nu se simţea nici o prezentă străină. Idiotul ăla de Marcus nu s-a mai arătat prin zonă. Am scos din dulap câteva recipiente şi ingrediente şi m-am apucat de gătit, când...
Nişte degete reci mi-au atins spatele, făcându-mă să-mi deschid aripile şi să împrăştii făină în aer.
- Bună dimineaţa... a spus Iz sărutându-mi spatele, între aripi. Am fost mai rapidă, iar în dimineaţa asta.. am făcut eu clătitele.Ce spui... ai curaj să guşti?
M-am întors cu faţa spre ea şi am privit-o zâmbind pervers.
- Mă provoci cumva, miss aroganţă? am spus micind distanţa dintre noi.
- Vezi tu... msiter aroganţă... cam da! Am acest tupeu incredibil, a spus muşcându-şi buza inferioară.
I-am atins cu degetul mare buza inferioară pe care tot şi-o muşca, provocându-mă şi mai mult. La naiba, Izabell... ce îmi faci tu mie!
- Tupeu zici, hă? Vezi tu miss aroganţă, te avetizez, nu vrei să intri în ring cu mine. Farmecele tale nu au efect asupra mea... o să te zdrobesc, am spus zâmbind larg.
- Sună tentant mister aroganţă. Aş vrea să văd ce poţi, dar fi blând... nu sunt vindecată complet şi sunt şi somnorasă, aşa că ai avea avantaj.
- Întotdeauna am avantajele mele, am spus cuprinzând-o în braţe şi ridicând-o pe blatul de lângă chiuvetă.
O priveam intens, în ochii ei albaşti, în speranţa de a nu mă pierde în adâncul lor, însă era atât de greu. Spre deosebire de mine, ea purta nişte pantaloni scurţi şi un maieu... acum începuse să se joace cu marginea prosopului care îmi atârna pe talie, singurul lucru care mă acoperea.
- Obrăznicătură mică! am spus lipindu-mi buzele de gâtul ei.
- Uite cine vorbea, a spus punându-şi mâinile pe spatele meu făcându-mă să mă apropii şi mai mult de ea.
Mi-am retras aripile, după care mi-am aşezat mâinile pe de-o parte şi cealaltă a ei, în timp ce ea îşi încolăcea şi mai mult picioarele în jurul taliei mele, continuând să se joace cu prosopul meu. La naiba! Jur că dacă nu încetează, nu vreu să fiu răspunzător pentru acţiunile mele!
- Nu cred că mai am nevoie de mic dejun, atâta timp cât am parte de tine în fiecare dimineaţă, am spus zâmbind.
- Eu am nevoie de tine mereu, aşa că te rog să nu pleci de lângă mine, mi-a şoptit la urechie.
- Eşti sigură că nu vrei să plec? Viaţa cu mine poate fi un Iad. Dacă nu mă crezi îl poţi întreba pe Dorian.
Acum degetele mele trasau cercuri pe abdomenul ei, în timp ce îi sărutam gâtul urcând uşor, într-un final prinzându-i lobul urechii şi strâgându-l uşor.
- Dacă aşa arată Iadul... condamnă-mă! Doar rămâi cu mine.
Îndepârtndu-mâ de zona gâtului, m-am apropiat de faţa ei, trasând săruturi uşoare pe linia maxilarului, ajungând în dreptul buzelor, trăgând uşor de cea inferioară, făcând-o pe Iz să scoată un mic suspin de plăcere.
Mâinile sale se jucau fără grijă în părul meu în timp ce ale mele se plimabu pe spatele ei.
- Eşti condamnată, am murmurat încet. Şi mai ştii ceva? Eşti a mea. Doar a mea! am spus acum privind-o fix în ochi.
- Şti ce e culmea? Că sunt a ta din toate punctele de vedere, sau aproape toate, dar ce e şi mai şi... e că nu aş vrea să fiu a altcuiva.
-Tocmai mi-ai spus că farmceul meu puternic te-a vrăjit, miss aroganţă? am spus zâmbind larg.
- Nu mister aroganţă. Tocmai ţi-am declarat război.
Imediat ce a spus asta, şi-a afundat grua într-a mea. Buzele ei mă devorau lacome şi insistente, ca şi cum aş fi fost mâncat de viu. Limba ei se afunda în gura mea, căutând-o pe a mea. Senzaţiile care îmi pulsau în întreg corpul au devenit tot mai intense, făcându-mă să savurez intensitatea momentului. Mă adânceam tot mai mult în senzaţie când...
Iz s-a oprit pentru a lua o gură de aer, însă... ceva era ciudat în privirea ei. O mai văzusem de atâtea ori... punea ceva la cale, dar ce?
- Război să fie atunci! Eşti prozoniera mea... şi am dreptul să fac ce vreau, am spus în timp ce mâna mea îi masa uşor una dintre coapse.
- Prizonieră spui? spune Iz dându-se uşor jos. Prizonieră voi fi doar atunci când nu vei mai lăsa garda în faţa mea, spune aceasta luând-o la fugă pe scări.
Priveam în urma ei cum alerga cu viteză pe scări, însă imediat după, în secunda doi îmi dădusem semaa ce făcuse... obrăznicătura aia mică! Stăteam gol, absolut gol în bucătărie.
Deci asta urmărise ea... la naiba! Cum de reuşise să-mi dea jos prospoul fără să-mi dau seama? Cum de... of, nu încetează să mă surprindă pe zi ce trece. Data viitoare când o voi prinde nu îmi va mai scăpa!
***Izabell***
Zorii zile se iviseră de mult, iar soarele bătea cu putere mângâindu-mi spatele gol, dar şi faţa. M-am trezit uşor forţată de lumina lui, iar când m-am întors pe cealaltă parte mi-am dat seama că Dante se trezise deja. Am zâmbit si m-am ridicat în şezut. Făcea dus, deoarece îi puteam simţii parfumul mai intens, era relaxat din cauza apei fierbinţi ce îi mângâia corpul şi pentru o clipă doream să intru şi eu alături de el.
Am ieşit pe coridor şi m-am îndreptat spre uşa de la baie, însă la intrare m-am oprit cu mâna pe clanţa rece. Un gând ca un fulger mi-a străbătut mintea şi cu un zâmbet năstruşnic am coborât în bucătărie cu o viteză incredibilă. M-am apucat rapid să fac clătite şi am pregătit un mic dejun de milioane. Mă întrecusem pe mine. În timp ce îi auzeam paşii lui Dante, care cobora încet, m-am aşezat pe unul din scaune. Se putea observa cât era de obosit şi adormit căci nici nu băgase de seamă că eu mă aflu în bucătărie.
Priveam atent corpul bine lucrat, parcă sculptat de însăşi Leonardo DaVinci. Arăta precum un zeu din mitologia greacă, pentru fete putea fi fructul interzis, dar eu nu sunt orice fată, eu sunt cea care încalcă regulile şi gust din plin de acest fruct. M-am ridicat şi cu paşi mici m-am apropiat de el şi i-am atins cu vârful degetelor spatele. Acesta tresări şi îşi deschisese aripile negre, aruncând în jur făină. Am chicotit uşor şi am spus:
- Bună dimineaţa... a spus Iz sărutându-mi spatele, între aripi. Am fost mai rapidă, iar în dimineaţa asta.. am făcut eu clătitele.Ce spui... ai curaj să guşti?
- Mă provoci cumva, miss aroganţă? a spus acesta apropiindu-se şi mai mult de mine.
M-a ridicat uşor şi m-a aşezat în aşa fel încăt se putea poziţiona între picioarele mele. Îl priveam intens şi mă pierdeam în strălucirea ochilor lui. Mă simţeam puternică, el îmi oferea starea asta. Am tras aer în piept şi am continuat să îl tachinez.
S-a uitat puţin surprins la mine şi cu un zâmbet năstruşnic a zis:
-Tocmai mi-ai spus că farmcul meu puternic te-a vrăjit, miss aroganţă?
Clar deja mă provocase. Deci vrei să jucăm dur mister aroganţă nu? Bine, jucăm jocul tău, dar după regulile mele.
- Nu mister aroganţă. Tocmai ţi-am declarat război, am spus şi imediat după asta Dante mă sărută apăsat.
Am început să mă joc cu prosopul ce îi acoperea corpul până când într-un final l-am desfăcut. Se pare că mister aroganţă nu îşi dăduse seama că acum... stătea gol în faţa mea, aşa că a continuat micul nostru joc.
- Război să fie atunci! Eşti prozoniera mea... şi am dreptul să fac ce vreau, a spus mândru de sine.
- Prizonieră spui? spun dându-mă uşor jos. Prizonieră voi fi doar atunci când nu vei mai lăsa garda în faţa mea, am spus zâmbind larg şi fiind mândră de ceea ce făcusem.
„Acum să te văd ce mai faci mister aroganţă", mi-am zis în timp ce o luam la fugă pe scări. Eram mulţumită şi mă simţeam în apele mele atunci când Dante era cu mine. Nu ştiu cum reuşise, dar îmi dădu-se întreaga lume peste cap.
***Dante***
Nu îmi amintesc ultima dată când m-am simţit mai amuzat, mai fericit sau mai bine decât acum. A merge gol prin casa cuiva, ar trebui să se numească crimă, dar crima ar trebui să fie atunci când cineva îţi fură singurul lucru care te acoperă... obrăznicătura aia!
Ajuns la etaj, am păşit spre baie, unde îmi lăsasem hainele înainte de a face duş. După ce m-am îmbrăcat m-am îndreptat agale spre camera lui Izabell.
- Întotdeauna e o plăcere să mă joc cu tine, am spus apăsând pe clanţa uşii deschizând-o larg. Să înţeleg ca jucăm murdar?
Izabell se afla în mijlocul camerei având prosopul meu în mâini, privindu-mă din cap până în picioare cu un zâmbet larg pe faţă.
- Dragul meu, în dragoste şi în război totul e permis, a spus aproiindu-se de mine, iar cum la noi e şi dragoste şi război, pentru tine sunt în stare de orice, a spus sărutându-mi gâtul.
Mi-am aşezat mâinile pe coapsele ei, ridicând-o în braţe, în timp ce buzele ei trasau linii de foc de-a lungul gâtului meu. Felul ei de a săruta era animalic şi lacom, dar profund şi intens, încât mă făceau să-mi închid ochii lăsându-mă pradâ ei...
- Credeam că vampirii nu se ataşează de alte persoane, am murmurat încet. Cumva ţi-am furat minţile şi nu ştiu eu?
- Nu toţi vampirii sunt la fel, cum nu toţi îngerii nu sunt identici. Şi mi-ai furat ceva ce îmi aparţine, inima.
Am zâmbit larg în timp ce îmi afundam faţa în clavicula ei, coborând din ce în ce mai în jos, până am ajuns la materialul maieului ei. Mi-am lipit una dintre mâini de buzele ei, astupându-i gura, în timp ce cu cealaltă îi strângeam cu putere fundul.
- Shh, inima nu pot să ţi-o mai dau înapoi, am şoptit. Eşti prizoniera mea acum. Nu-mi mai las eu garda jos cu tine.
Am putut-o auzi murmurând ceva, însă palma mea îi astupa gura.
- Ce? Ce a fost asta? Nu te aud, miss aroganţă. Ce spui acolo? am spus zâmbind.
Izabell îmi muşcă palma, iar eu mă îndepărtez eliberând-o, în timp ce ea se apropia de mine cu o privire jucăuşă dar ameninţătoare. Mă îndepărtez rapid, cu spatele însă ea mă ajunge, iar eu fug pe hol, făcând slalom printre obiectele de mobilier, ajungând cumva la parter, sărind de pe balustrada scărilor şi fugind spre bucătărie când în faţa mea apare de nicăieri Iz.
Ştiam că o să o păţesc, dar a meritat. Jucam murdar până la urmă!
- Mister aroganţă, simt cumva urmă de frică? Baţi în retragere şi nu văd eu bine? spuse încrucişând mâinile la piept. Dacă tot joci murdar... vreau să îţi fur şi eu inima, dar să şti că voi avea cea mai mare grijă de ea.
Am rânjit preţ de un minut, după care mi-am ridicat mânilie în aer, în semn că mă predau, după care m-am aşezat în genunchi.
- Mă ai la picioare, am spus zâmbind. Sunt al tău pe vecie...
A zâmbit uitându-se la mine. Şi-a împleticit degetele cu ale mele şi s-a aşezat şi ea în genunchi privindu-ma în ochi.
- Şi eu a ta. În totatlitate.
Mi-am muşcat buza inferioară, deoarece îmi trebuia ceva curaj pentru ceea ce urma. Fără să-şi dea seama măcar, fără să-i dau măcar şansa să reacţioneze, am prins-o de talie şi am învârtit-o pe braţe în aşa fel încât să-mi ajungă pe umăr, cu faţa în jos.
- Am uitat să-ţi spun că viaţa cu mine e un chin? am spus păşind cu ea pe umăr în bucătărie.
- Îmi asum. Dacă mă vei putea suporta... îmi asum.
Am surâs, după care m-am aşezat la masa din bucătărie, iar apoi am aşezat-o pe Iz în poala mea. Am mâncat micul dejun împreună. Trebuia să recunosc faptul că i-au ieşit delicioase clătitele... însă data viitoare ale mele vor fi şi mai şi.
~*~
Clopoţelul sună a doua oară pentru intrare, când eu şi Iz am ajuns la şcoală. Întrecerea noastră se terminase cu egalitate, însă nu am mai stat să clarificam lucrul acesta, ci ne-am grăbit spre sala de curs. Nu aveam nici cel mai mic gram de chef pentru şcoală... dar trebuia să merg, ca să am o ocupaţie...
Ora se terminase rapid, însă pe măsură ce păşeam pe holul şcolii, alături de Izabell, am simţit ceva ciudat. Prezenţa aceea enervantă din şcoală, dispăruse.
- Se pare că Marcus a dispărut din oraş, am spus privind-o pe Iz.
- Ducă-să. Spre binele lui să nu se mai întoarcă, spune Iz trecându-şi mâna pe sub a mea şi cuprinzându-mi talia. Sau cumva... mister aroganţă a prins teamă de mine? Stai liniştit nu doar el are clan... am şi eu, defapt avem şi noi.
Hmm... sună al naibi de bine. Deşi am avut mai demult un clan al meu, a trebuit să-l destram. Vechea mea gaşcă. Uneori chiar îmi e dor să mai fac parte dintr-un grup... să simt că alţii depind de mine, că aparţin a ceva mare... că fac parte dintr-o familie.
- Hmm... un clan format din două persoane? Sună... periculos, am spus oprind-o şi împingând-o uşor într-unul din dulapurile de pe hol.
- Dacă nu îi vezi pe restu asta nu înseamnă că nu există, mister aroganţă.
Am zâmbit, după care mi-am lipit buzele de ale ei, în semn de taci-mă-faci-să-mă-simt-arogant-dar-taci . Nu îmi pasă de cei din jur, nu-mi pasă de oamenii, vârcolacii sau vrăjitorii care treceau pe hol. Nu-mi pasă dacă Marcus şi-a pus din nou spioni pe urmele lui Izabell, pur şi simplu nu-mi pasă.
Îmi pasă de Iz, de sărutul nostru, de noi!
Pe măsură ce sărutul nostru se înteţea, mâinile ei se plimbau nestingherite pe suprafaţa corpului meu, zgâriindu-mi uşor gâtul, în timp ce ale mele îi apucaseră fundul în posesie.
- Te-ai gândit vreodată să-ţi faci un tatuaj? am spus în timp ce ne desprindeam din sărut.
- Nu. Dar după această întrebare cred că vrei să îmi faci tu unul, a spus zâmbind.
- Da. Aş vrea să-ţi fac chiar eu un tatuaj, cu numele meu exact aici, în locul ăsta! am spus în timp ce strângeam cu putere una dintre fesele fundului ei. Şi de fiecare dată când te vei dezbrăca, şi îl vei vedea, vei ştii că eu sunt singurul care a fost aici.
- Şti care e culmea? Că nu e nevoie să mi-l faci. Oricum vei fi singurul care va ajunge acolo.
- Devine din ce în ce mai interesant, am spus apropiindu-mă mai mult.
Gurile noastre s-au lipit din nou, acum duelându-ne fiecare pentru dominanţie, când...
- Luaţi-vă o cameră!
Vocea enervantă a fratelui meu a reuşit să rupă momentul şi să ne facă să ne îndepărtăm.
- De ce nu-ţi iei tu şi dispari? am spus privindu-l sfidător.
Izabell chicoti privindu-ne pe amândoi cum ne ucideam din priviri. Eram fraţi şi trebuia să ne înţelegem, însă încă îl uram pentru faptul că a îndrăznit să meargă cu Izabell la bal, în locul meu. Dorian păşi mai aproape de noi. Acum coridorul fiind gol.
- Scuză-mă, Iz, dar trebuie să rezolv ceva cu fratele meu, spuse Dorian lovindu-mă puternic în falcă făcându-mă să mă dezechilibrez şi să mă dau vreo doi paşi mai în spate.
Durerea nici nu se simţea, deoarece Dorian nu le avea cu bătaia, însă eu da!
- Pentru ce a fost asta? am spus privindu-l.
- Pentru faptul că m-ai lăsat inconştient în pădure, tontule!
Am păşit spre el ameninţător, pregătindu-mă să-i atribui şi eu un croşeu de dreapta, doar că mai puternic. Însă Izabell s-a poziţionat între noi doi, oprindu-mă.
- Băieţi gata. Terminaţi. Sau vreţi să vă fac şi vouă ce i-am făcut lui Marcus?
Am privit-o acum pe Izabell, începând să mă relaxez din nou şi uitând cu totul de Dorian. Însă tot aveam să-i atribui un croşeu pentru faza cu balul.
- Tu? Să ne faci noua ceva? Oh, Iz dar eşti atât de micuţă! am spus zâmbind.
- Micuţă spui? Mister aroganţă să ne amintim această dimineaţă? Ai lăsat garda jos, iar eu... o scorpie înnăscută ce sunt... am profitat din plin. Să continui?
- Oh, miss aroganţă, aia a fost doar o greşeală... care nu se va mai repeta chiar dacă ştiu că ai fantezii cu mine gol, am spus făcându-i cu ochiul. Dar totuşi, eşti atât de micuţăa încât mi-ai putea încăpea în buzunar.
Nu am mai aşteptat să-mi replice ceva, căci am înşfăcat-o brusc şi am aruncat-o pe umărul meu, de parcă ea ar fi un copilaş mic, iar eu tatăl.
- Eu aş spune că ar fi bine să mă pui jos, asta dacă vrei cureaua blugilor înapoi, spune ea fluturând uşor cureaua mea.
Am înghiţit în sec în momentul când am văzut cureaua blugilor mei în mâinile ei. Când? Cum? Obrăznicătură mică! Cum de nu am simţit? Cum de e atât de rapidă? Fir-ar!
Aveam două opţiuni: prima să o las jos şi să mă predau, iar a doua să termin ce am început. La naiba, nu renunţ nici mort!
- M-am gândit la ceva, miss aroganţă. O să te adopt! Astfel vei putea să mă dezbraci chiar tu ori de câte ori vrei, am spus râzând. Nu renunţ la tine nici mort!
Imediat, am început să mă învârtesc cu ea în spinare, iar apoi am pornit-o în fugă pe coridor.
- Se pare că jucăm dur mister aroganţă. Dar ştii ce e cel mai plăcut. Că am auzit ceva ce îmi place, şi nu... nu faptul că te pot dezbrăca, ci faptul că nu renunţi. Ai putea să o spui mai des.
Fugind cu ea în spinare pe coridor, am şi uitat că trebuia să ajungem la oră, dar asta nu mai conta. Eram pe punctul de o lua razna, dar nu de nervi... de fericire. În sfârşit simţeam că puteam fii eu însumi când eram în preajma ei. Fără nici o grijâ, fără cineva care să fie între noi. Doar Iz şi cu mine, miss şi mister aroganţă... la fel ca în seara când ne-am întâlnit prima dată.
- Nu renunţ, am spus în timp ce am ieşit afară din şcoală. Nu renunţ la tine, nici dacă aş fi încătuşat în cel mai întunecat colţ al Iadului. Iar acum, miss aroganţă, pregăteşte-te pentru un zbor cu viteză maximă!
Imediat ce am spus asta mi-am desfăcut aripile şi mi-am luat zborul.
- Dante, aterizează, te rog, a spus aceasta pe cel mai serios ton al ei, ducând mâna către tricou şi trăgând uşor de el.
Am privit-o confuz preţ de o secundă să vad dacă glumeşte, însă expresia de pe chipul ei nu era una glumeaţă. Am făcut cum mi-a spus şi am aterizat, nu foarte departe de şcoală, pe o stradă neaglomerată şi am privit-o şi mai confuz. Ce făcusem greşit? O rănisem cumva?
***Izabell***
Am înghiţit în sec şi m-am dat în spate până am atins cu spatele peretele. M-am lăsat uşor în jos până am atins asfaltul rece. Pe fundal auzeam vocea lui Dante strigându-mă, însă se auze din ce în ce mai încet, în ecou. Îl vedeam agitat şi voiam să îi spun ceva, însă era prea târziu deoarece durerile îşi făcuseră apariţia. Capul mă durea îngrozitor, corpul îmi ardea, pieptul mă înţepa şi gâtul îmi era uscat.
Am lăsat uşor capul pe spate lipindu-l de zid şi închizând ochii.
Mă aflam din nou în maşina neagră a părinţilor mei. Mă aflam pe bancheta din spate, în dreapta se afla mama, iar la volan tata. Deja îmi dădusem seama unde ducea drumul şi încercam din răsputeri să mă trezesc, însă maşina făcuse deja stânga spre ieşirea din oraş. Am înghiţit în sec şi am lăsat lacrimile să cadă. Urma nenorocirea. Maşina traversa pădurea, iar imediat ce a traversat şi podul două lovituri se auziseră, iar maşina fu oprită brusc. Am închis ochii, însă vocea mamei se auze în fundal.
- Iz, fugi cât poţi şi cât mai departe.
Refuzam. Refuzam să fug, dar asta din cauza fricii care imi paralizase nervii. Am încercat să îmi fac curaj şi am coborât din maşină, încercând să îmi feresc privirea de ceea ce se afla în faţa maşinii. Farurile luminau şi scoteau la iveală două trupuri neînsufleţite. Simţeam cum trupul mi se umple de furie şi eram gata să rup gâtul cuiva. Două perechi de aripi mai întunecate decât cele ale unui corb trecuseră pe lângă mine.
- Unde crezi ca pleci, micuţo? am auzit o voce groasă.
Am încercat să ripostez, dar ceva mă readucea la viaţă. Ceva mă zgâlţâia, iar după ceva timp am auzit:
- Izabell, te rog nu te juca cu mine! Iz, revino-ţi!
Simţeam un gol în piept şi nu înţelegeam unde mă aflu defapt. Abia acum realizam că lacrimile curgeau şiroaie pe obrajii mei şi din instinct am dus mâna către buzunarul blugilor scoţând o seringă cu 5 ml de substanţă. Dante se crispă văzându-mă, iar chipul său prinsese o nuanţă de alb. Dante clipi des, parcă încercând să-şi înlăture o imagine neplăcută din minte, însă nu reuşea. Făcu un pas spre mine, după care spuse pe un ton jos şi uşor nervos:
- Izabell, lasă seringa aia dracului jos! Nu face asta!
Tremuram. Tremuram de nervi, de frică, dar în special de durere. Corpul îmi ardea atât la exterior cât şi la interior şi încă vedeam în faţa ochilor tragedia ce îmi marcase viaţa şi copilăria.
- Lasă-mă! am ţipat. Nu înţelegi. Nu mai suport, nu mai pot, nu mai rezist, am să cedez, am zis lăsând lacrimile să alunece din abundenţă. Mă doare, am continuat pe un ton scăzut.
Dante se apropie şi se aşeză în genunchi pentru a mă putea privii în ochi. Citeam teama, neînţelegerea, repulsia şi o frică imensă în privirea sa. Mă înşelasem. Îmi înţelegea durerile fizice şi sunt sigură că şi cele psihice.
- Ştiu... ştiu că te doare. Te doare atât de tare încât aproape că te arde... însă nu asta e răspunsul, spuse arâtând spre seringă. Cu asta îţi faci şi mai rău.
Am lăsat uşor seringa. Avea dreptate, dar asta îmi ameliora durerea. Cu degeteul arătător mi-a şters lacrimile şi a oftat uşor. Înţelegea, chiar înţelegea. M-am lăsat uşoara pentru a îi permite să mă ridice în braţe. Mi-am lăsat capul pe pieptul său şi i-am simţit buzele lipindu-se de fruntea mea. Corpul începea să mi se relaxeze şi îmi dădeam seama că acum mă simţeam în siguranţă. Mă simţeam protejată şi totodată aveam încă un gol în piept. Dante îşi deschise aripile şi porni uşor spre casă.
- Ceva nu e bine, am spus în timp ce îmi afundam capul şi mai mult în pieptul său. Ceva nu e la locul lui, ceva nu îmi dă pace. Ceva vine Dante şi nu cu gânduri bune.
- Ştiu, Iz. Şi eu simt asta. Ceva rău se va întâmpla în curând. Şi va fi de o mie de ori mai periculos faţă de ce am întâlnit până acum.
Am oftat.
- Îţi pot cere să îmi promiţi ceva? am spus privindu-i ochii.
- Orice.
- Că vei fi aici... că nu mă vei lăsa singură, am zis muşcându-mi buza inferioară şi strângându-l şi mai tare în braţe.
- Deşi toată viaţa am făcut promisiuni pe care nu le-am respectat... promit! Promit că nu te voi lăsa singură. Nu renunţ la tine Izabell! Dar îmi promiţi şi tu ceva?
Am dat din cap în semn de da şi după am zis uşor:
- Orice, spune.
- Că nu mă vei părăsi niciodată. Nici de-ar fi ca cineva să intervină între noi...
- Nu voi permite cuiva să intervină. Voi lupta pentru tine chiar de ar fi ultimul lucru pe care îl fac. Şi chiar de ar fi să mor tot nu am să te părăsesc. Îţi promit, am spus închizând ochii şi lăsând sărutul pe frunte a lui Dante să mă facă să uit ceea ce tocmai retrăisem.