- Diseară sunt de gardă. Vrei să-ți cânt ceva la balcon?
Fac o grimasă.
- Tu? Nu, mulțumesc. Nu vreau să visez urât, Alteță.
- De ce mă rănești, inimioară? Nu-ți place vocea mea?
Îi fac cu ochiul, aplecându- mă spre urechea lui.
- Vocea nu. Gura... da.
Își întoarce fața, ajungând cu gura lângă a mea.
- Mă mulțumesc și cu asta, frumoaso. Deși știu că minți.
Nu apucă să mă sărute, pentru că cineva râde, din partea cealaltă a zidului.
- Dacă ai terminat cu sedusul fetelor cuminți, mișcă- ți fundul încoace, prințule! Avem treabă.
El se desprinde cu părere de rău, zâmbind.
- Ține- ți ideea, inimioară. Discuția asta nu s-a terminat.
Mă trezesc cu un sentiment ciudat de bucurie.
- Carmina!
De data asta am mintea foarte limpede, așa că mă ridic repede din pat, privind spre mormanul de pături din celălalt pat.
- Trezește-te! Cred că am aflat cum îl cheamă. Toți colegii lui glumeau pe seama asta. Ceva de genul... Carmina? Carmina!!
Dau la o parte păturile învălmășite, uitându- mă la patul gol.
- Carmina? strig ceva mai tare, apropiindu- mă de ușa băii. Hei, ești acolo? Am o noutate!
Niciun răspuns.
Împing ușa îngrijorată, privind prin baia goală. O perie aruncată la întâmplare și o cutie cu pudră sunt singurele semne că prietena mea a trecut deja pe aici.
Oare a plecat la antrenamente? Nu-mi închipui ce ar face Frances dacă ar găsi-o furișându-se în pavilionul militar. Sau James.
Încep să mă spăl și să mă îmbrac, privind pendula din perete tot mai neliniștită.
Aș putea comanda micul dejun în apartament, ca să-i evit pe tata și lord Hector, dar asta nu poate să-i acopere lipsa mult. La un moment dat, dacă nu apare, va trebui să inventez o scuză pentru lipsa ei, și nu mă pricep deloc la asta.
Sun clopoțelul, așteptând să apară unul dintre valeți.
- Eu și lady Bradon luăm micul dejun aici, îl anunț când intră.
- Da, doamnă! Să-l aduc acum? Lady Bradon s-a întors?
Dau din cap intrigată.
- Nu, nu încă. Ai idee pe la ce oră a plecat?
Valetul se gândește o clipă.
- Trebuie să fi fost înainte de șase, lady Eileen. Atunci se făcea schimbul de dimineață.
Un nod de îngrijorare mi se formează în stomac.
- Bine! Asta e tot, deocamdată. Poți să aduci masa deja.
Mă uit neliniștită la pendulă. E aproape zece!! Unde poate fi fata asta plină de idei proaste? Sunt aproape sigură că hoinărește pe undeva în căutare de belele, pentru că ăsta e marele ei talent.
Când sosește masa, încă mă gândesc dacă ar trebui să ies în căutarea ei sau să o aștept aici, și eventual să mănânc ceva, pentru că sunt lihnită în dimineața asta.
În cele din urmă, stomacul câștigă.
Mă așez pe scaun lângă măsuța joasă, devorând cornurile calde cu ciocolată și o ceașcă mare de cafea.
Când aud în sfârșit ușa, o mare greutate mi se ușurează de pe piept.
- În sfârșit, slavă Domnului! Am crezut că iar umbli aiurea!
Ceva foșnește în spatele meu.
- Hei, bună dimineața, Lizzy!
Mă întorc, tresărind enervată.
- Doamne Dumnezeule, Frances!! Cum poți să intri așa, fără să ceri voie?!
Rânjetul lui abia se vede după un buchet imens de flori învelite în satin roșu.
- Iartă-mă, Lizzy! Nu mi-am văzut zeița la micul dejun și m-am gândit să-i fac o surpriză.
Se holbează la scaunul gol de lângă mine, confuz.
- Unde e? Nu s-a trezit încă?
- Nu. Adică... nu e aici, vreau să zic. A plecat de câteva minute să ia puțin aer. A spus că e prea cald înăuntru.
Frances face o grimasă.
- Tocmai vin de afară și nu am văzut-o. I-am întrebat și pe valeți...
- Bine, Frances, nu mă interesează, da?! N-am de unde să știu ce face. Nu sunt mama ei.
- Măi să fie, cineva s-a trezit pe partea rea a patului! Poți măcar să-i spui că...
a, cred că ea e!
Se aude o bătaie la ușă și Frances sare entuziasmat să deschidă.
Din nefericire, în prag sunt doi gardieni pe care nu i-am văzut niciodată.
- Domnul baron de Gaulle? întreabă unul din ei cu seriozitate. Logodnica voastră solicită să vă vadă.
- O, chiar așa?
Frances râde încântat, însă mie-mi sare inima din piept de spaimă.
- Stați puțin! Cum adică solicită? Unde e Carmina?
- Lady Bradon se află în Turnul Central, în arest, răspunde gardianul imperturbabil.
- Ce? răcnește Frances. E o glumă proastă, Lizzy, sau ce??!
- Poate vreți să ne urmați, domnule de Gaulle.
- La naiba, normal că vreau! Cine îndrăznește să...
Mă avânt în urma lui, luându- mi în fugă paltonul din cuier.
- Frances, așteaptă! Domnilor, cum se... de ce e lady Bradon în arest?
Trebuie să alerg ca să țin pasul cu ei, așa că mă prind de brațul lui Frances fără nicio rezervă.
- Intrare prin efracție într-un birou militar, răspunde aproape zâmbitor gardianul mai în vârstă. Instructorul - șef vă poate da mai multe informații.
Îmi vâjâie capul. Dacă James a prins-o pe Carmina strecurându-se, lucrurile stau chiar mai prost decât credeam.
Când ajungem la Turnul Central, unul dintre gardieni deschide o ușă în podea, spre niște scări întunecate cărora nu li se vede capătul.
- O, Doamne, coborâm acolo? întreb stins.
Frances mă trage deja furios după el, bombănind la fiecare treaptă.
- Îl omor pe instructorul ăla dacă se îmbolnăvește Carmina!
După rânduri interminabile de scări, ajungem la o celulă din piatră, în care luminează o lampă mare.
- O, Doamne, Carmina! exclam speriată.
Prietena mea își lipește fruntea de gratii, zâmbitoare.
- Hei, bună, Frances! Ai ajuns repede!
Frances se oprește uluit în fața celulei închise.
- Deschideți în clipa asta! se răstește la gardieni. Ce s-a întâmplat, iubito? Ce faci aici?
Cineva își drege glasul venind pe coridorul îngust, din partea celălaltă.
- Domnul Frances de Gaulle? Logodnica dumneavoastră se află în arest, pentru intrare frauduloasă într-un birou militar și atentat de mituire a gardienilor.
Ochii lui Frances par să iasă din orbite, și mi-e teamă că va sări la James, dar cei doi gardieni care îl flanchează își scot brusc armele, dându-i de înțeles că ar trebui să se calmeze.
- Să-i dați drumul în clipa asta! Cum îndrăznești?
- Lady Bradon va rămâne în arest încă șase ore sau va plăti o cauțiune ca să iasă, domnule de Gaulle, îl informează James aproape plictisit.
Carmina îi zâmbește printre gratii.
- Iartă-mă, Frances! Ce încurcătură idioată! Am crezut că e biroul lui Kiernan, prietenul meu din copilărie. Am nimerit la boul ăsta în birou!
Frances se întoarce enervat spre James.
- Cât?
- Două mii de lire.
Fac ochii mari, neîncrezătoare. Sunt aproape sigură că nu se poate să fie atât de mult...
- Două mii de lire?! repetă Frances, uluit. Ești scumpă, zeițo! Data viitoare uită-te de două ori unde intri!
Îi face semn lui James.
- Scoate-mi logodnica de acolo și dă-mi să semnez chitanța. Îi poți lua de la orice trezorerie de stat.
James se înclină politicos, scoțând de la spate o foaie deja pregătită. Se pare că anticipase reacția lui Frances.
O clipă mai târziu, cu un scrâșnet ruginit, gratiile celulei se deschid.
Carmina nu apucă să pășească bine, pentru că Frances o înhață dintr-o dată.
- O să te păzesc zi și noapte, divino, ai auzit?!
Aproape că-l văd pe James dându- și ochii peste cap. Baronul e chiar patetic cu toate alinturile lui.
- Pot să merg și singură, Frances, mulțumesc!
O luăm înapoi pe scări, cu prietena mea încă protestând în brațele lui. Mi-e jenă mie de jena ei.
- La următoarea abatere, lady Bradon, vei sta în arest două zile! strigă James în urma ei, îndatoritor.
- Am reținut, domnule instructor! răspunde Carmina cu un rânjet dubios. Nu se va mai întâmpla. Biroul tău duhnește a idioțenie!
- Ai avut și replici mai bune, îi șoptesc pe scări, încercând să nu râd. Ce-ai făcut, Carmina?
Îmi face cu ochiul, plină de mister.
- Ți-am mai spus, am urcat din greșeală mai mult decât trebuia! Frances, mulțumesc, dar acum chiar e nevoie să merg singură! Mi-e foame și am nevoie de o baie fierbinte...
El o lasă jos fără chef.
- Mă întorc după tine la prânz, pentru funeralii. S-o păzești bine, Lizzy!
*****
Am încercat toată ziua să stau de vorbă cu ea, însă afurisitul de Frances s-a ținut strașnic de cuvânt.
La a doua zi de funeralii s-a postat chiar între noi, părând foarte încântat să-și țină de braț proaspăta logodnică.
Aproape că am putut simți greața lui Kiernan, din cealaltă parte a Curții, unde făcea de gardă.
Mă încearcă un ușor fior de gelozie, deși situația ei nu-i deloc una fericită. Totuși, are ceva care atrage bărbații ca muștele la miere, și nu mă refer neapărat la genul acela de atracție.
Spre exemplu, Kiernan. Nu cred că știu mare lucru unul despre altul, și cu toate astea o supraveghează pe prietena mea cu aceeași vigilență cu care James păzește spatele prințesei moștenitoare.
Apoi Richard, care a văzut-o de două ori și s-a muiat ca o cremă. Apoi James. Sunt ferm convinsă că James simte un fel de afecțiune bizară pentru ea, ceva între admirație și exasperare. Carmina are defectul de a întra în probleme cu capul înainte, dar... e simpatică.
Mai puțin acum, când stă lângă Frances cu bărbia încleștată, urând probabil fiecare minut în care e obligată să-l atingă.
- Ce somn mi-e, Lizzy! A fost o zi îngrozitoare, îmi spune obosită, luându- mă de braț. Tot ce-mi doresc e o cină delicioasă și un pat.
- Aș vrea să-ți reamintesc, îi spun încet, că ai foarte multe explicații de dat.
- Chiar așa? mă întreabă ușor amuzată, în timp ce urcăm scările spre apartament.
Un gardian ne oprește pe coridor.
- Carmina?
E același care ne-a identificat la sosire.
- Ai rezolvat, Jack?
- Da, puiule. Telegrama e deja trimisă.
- Îți mulțumesc enorm, Jack!
- Ai putea să-mi dai un sărut pentru asta.
- Ești vărul meu, ai uitat?
El se strâmbă în întuneric.
- Mai uit uneori, da.
Carmina râde, ridicându- se pe vârfuri, ca să-l sărute pe obraz.
- Poftim! Suntem chit, da?
El o trage ușor deoparte.
- Chiar i-ai pus lui James praf de dormit în cafea? întreabă râzând încet.
- Da.
Carmina chicotește.
- Din păcate efectul n-a fost atât de lung cum credeam.
Fac ochii mari, pregătită să întreb o mie de lucruri, dar ea mă trage în apartament, închizând ușa.
- Carmina, l-ai drogat pe James? o întreb îngrozită. Ce se întâmplă cu tine?
Ea zâmbește șters.
- A fost doar un praf de dormit, Lizzy... și oricum, nu cred că a băut toată cafeaua.
Pare foarte liniștită în timp ce-mi spune toate astea.
- Ce-ai căutat în biroul lui?? Îți dai seama că puteai... fii rănită, nu?
- Sincer?
Ea mă privește îngândurată, în timp ce-și scoate haina de blană și mănușile.
- Cred că a fost prima oară când m-am speriat de James cu adevărat. Doamne Dumnezeule, Lizzy! Pur și simplu am crezut că mă omoară. Am simțit că vrea să mă omoare!
Îmi vine să râd de absurdul situației.
- Da, ai talentul să stârnești oamenilor această dorință, Carmina!
Ea zâmbește, desfăcându- și părul.
- N-o să-ți vină să crezi ce am făcut, Lizzy.
- Păi nu, nu-mi vine.
- Cred că ți-am găsit soldatul.
Simt că mi se oprește aerul în piept.
- Ce?
- Cred că l-am găsit. Lipsește de la Curte pentru că e în permisie, dar... e aici.
Mă las pe marginea patului cu sângele pulsând haotic în vene, și toate din nopțile trecute revin peste mine, stârnindu-mi un fior puternic de teamă și... excitație. Oh, Doamne!
- Nu spune asta, Carmina, te rog! Nu vreau să știu. Nu vreau să...
- Lizzy, mă întrerupe ea serioasă, tocmai am stat în arest pentru prima dată în viață, ca să fac rost de adresa lui. Cred că un mulțumesc e suficient.
- O! exclam șocată. Asta căutai... în biroul lui James?
Ea dă din cap mulțumită .
- Am făcut niște căutări zilele trecute, ajutate de scumpul de Kiernan. Se pare că...
- Chiar voiam să-ți spun asta. Cred că am un indiciu despre numele lui.
Carmina încremenește, cu agrafele în mână.
- Și îmi spui abia acum, după ce am făcut deja prostia?
- Păi erai plecată când m-am trezit.
Ea geme, masându- și tâmplele.
- Așadar, cum îl cheamă?
- Nu știu, dar cred că are legătură cu un fel de titlu regal. Îmi amintesc că-i spuneam Alteță. Și colegii lui îl tachinau...
Ea mă privește uluită.
- Prince? Crezi că l-ar fi putut chema John Prince?
O încâlceală stranie de căldură și gheață îmi strânge pieptul, întețindu-mi bătăile inimii.
- Cum?
- Prince.
Dacă ai terminat cu sedusul fetelor cuminți, mișcă- ți fundul încoace, prințule!
Îmi înconjur talia cu brațele, înfiorată. Simt că mi se face dintr-o dată frig...
- Da. Cred că... da. De unde...
Fața ei obosită se luminează de un surâs orbitor.
- Tocmai i-am trimis o telegramă ca să-l chem la Curte.
- Ce???
- Vezi tu, îmi răspunde cu un zâmbet superior, nici măcar James nu e atât de inteligent cum crede. Nu și-a dat seama că i-am folosit sigiliul militar.
Simt că amețesc și mi se încețoșază privirea.
- Ce tot spui acolo, Carmina?
Îmi pune mâna pe umăr, entuziasmată.
- Soldatul tău se întoarce din permisie, Lizzy. Abia aștept să-l cunosc!