- Asta e a treisprezecea oară când îmi lezezi amorul propriu.
- O, le numeri? Câte încercări mai am?
Râsul lui îmi înfioară pielea.
- De câte mai ai nevoie?
- Să mă gândesc.
Mă așez pe pătura colorată, smulgând o păpădie la întâmplare.
- Câte crezi că pot să-ți anuleze mândria, soldat?
- Nu cred că poate vreo jignire să-mi anuleze mândria.
- E bine că recunoști, cel puțin.
Se așează pe pătură, punându- și capul pe picioarele mele. Îmi trec degetele peste obrajii lui nerași, suspinând de plăcere.
- Ador barba ta.
El ridică din sprânceană.
- Chiar n-ai găsit nicio parte mai interesantă pe care s-o adori?
- Nu, îi răspund râzând. Ai un păr îngrozitor.
- Paisprezece.
Mă aplec deasupra lui, suflându- i păpădia pe față.
- Pune-ți o dorință.
Mă privește cu un ochi închis.
- Îmi doresc să te sărut.
Simt că-mi iau foc obrajii dintr-o dată.
- Nu așa! Nu trebuia s-o spui! Acum nu se mai poate împlini.
Închide amândoi ochii, zâmbind.
- Ești sigură?
- Îhâm. Nu sărut soldați cu asemenea păr în cap.
- Uită- te și mai jos, frumoaso. Poate găsesti niște părți care să-ți placă.
- M-am uitat, crede- mă. Ești o dezamăgire totală.
Se răsucește brusc, împingându- mă în iarbă.
- Ce-ai spus?
- Că nu oferi mai nimic!
Râde, prinzându- mă sub el.
- Am ceva de oferit chiar în clipa asta...
O palmă aspră îi ajunge sub capul meu, atunci când mă trage mai aproape. Barba scurtă îmi zgârie delicat obrazul încins, apoi buzele lui îmi iau cu asalt gura.
Un vârtej de plăcere îmi coboară până în stomac, făcându- mă să tremur.
Îmi deschid buzele, lăsându-i limba fierbinte s-o atace pe a mea.
E ceva animalic în felul în care mă mușcă, sorbindu- mi răsuflarea, și plăcerea mă face brusc să țip.
- Eliza!
Ochii lui sunt strălucitori și îngrijorați.
- Eliza, ești bine?
Vocea i se subțiază brusc.
- Ești bine? Hei!!
- Ești bine?? Lizzy!
Deschid ochii brusc, răsuflând repede și inegal, pentru că am prea puțin aer.
- Lizzy! Ești bine??
Cu un geamăt de frustrare o lovesc peste mână, alungând-o.
- De ce mă tot trezești, Carmina?? Sunt foarte bine!
Prietena mea își mușcă buza de jos îngrijorată.
- Ai țipat. Și... am crezut nu mai ai aer! Te sufocai.
Mă ridic la marginea patului, conștientă dintr-o dată că am lenjeria udă.
- Oh, Doamne!
Cobor pe podea nesigură, cu obrajii arzând.
- Am nevoie de lenjerie uscată.
Carmina se retrage la fereastră, cu un rânjet uluit pe față.
- Ce?
- Și de un preot.
Îmi masez fruntea înfierbântată.
- Doamne, Carmina... cred că trebuie să merg la preot. Se agravează.
- Ce anume?
- Visele.
Mă avânt în baie, înainte să-mi poată răspunde, pentru că nu mai suport senzația jilavă dintre picioarele mele.
O durere surdă îmi pulsează în pântec, ca și când...
Încep să mă tem cu adevărat.
Nu înțeleg ce se întâmplă. Nu e normal! Sunt udă, leoarcă, și continui să visez un soldat imaginar cu care fac diverse lucruri, tot mai alarmante.
Doamne Dumnezeule.
Carmina bate la ușă, îngrijorată.
- Serios acum, Lizzy, ești bine? Începi să mă sperii.
Dau din cap confuză.
- Da, da. Sunt bine.
- L- ai visat din nou pe soldat?
Mi se pune un nod în stomac.
- Da.
- Fii mai concretă.
Roșeața îmi năpădește din nou obrajii.
- Ne-am sărutat.
- Să nu-mi spui că v-am întrerupt din nou!
Ii evit privirea, stânjenită.
- Ăsta a fost un vis fierbinte, Carmina.
Își duce mâna la gură, ascunzând un zâmbet șocat.
- De- asta... ai strigat?
- Nu e amuzant! Mă sperie. Toate astea mă sperie.
Trec pe lângă ea, mergând înapoi în dormitor, dar nu reușesc s-o țin la distanță. E ca un scai.
- Unde erați de data asta? Într-un lac, goi, sau...
- Carmina, încetează!
- Vorbesc serios. Unde erați?
- Pe o pajiște.
- Aceeași ca ultima dată?
- Da. Are vreo importanță?
Ea râde mustrător.
- Aș vrea doar să-ți reamintesc că azi e prima zi de funeralii a Regelui și e complet nepotrivit să visezi așa ceva.
- Mulțumesc! Ești foarte de ajutor!
Caut prin noptieră cartea de rugăciuni pe care știu sigur că mi-a pus-o Millie în cufăr, iar Carmina mă urmărește surprinsă.
- Ce faci?
Răsfoiesc cărticica frenetic.
- Ce crezi că fac? Caut o rugăciune potrivită.
- O, Doamne!
- În punctul ăsta, simt că trebuie să mă rog ca să nu înnebunesc de tot.
Ea mă privește misterios.
- Eu nu cred că ești nebună, Lizzy.
- Ai vreo altă explicație pentru visele astea?
Își țuguiază buzele gânditoare.
- O să vedem. Deocamdată, hai să ne pregătim pentru micul dejun. Urmează niște ore lungi și plicticoase în care vom veghea sicriul Maiestății Sale pe frigul ăsta îngrozitor, în timp ce ambasadorii din Colonii își vor aduce tributul.
- Pare că știi exact programul zilei.
- M-am interesat. Închipuie-ți că Frances mă va însoți peste tot!
Un zâmbet îndurerat îi schimbă trăsăturile.
- Aproape că mi-aș dori să-l urmez pe Maiestatea Sa dincolo.
- Carmina, nu vorbi așa!
- Mă consolez cu gândul că e o ocazie prea sumbră ca să-mi facă avansuri. Ce spui de rochia asta? E puțin cam pretențioasă, da, dar nu am altele mai simple.
Ridic din umeri, oftând.
- De parcă ar avea vreo importanță cum arătăm! Pentru Frances oricum ești o zeiță divină, iar eu... n-am niciun admirator.
Ea face o grimasă.
- Ți-l cedez cu plăcere!
*****
Mi-au degerat mâinile și picioarele așteptând afară, în curtea imensă a Castelului, în timp ce ambasadori din toate coloniile își prezintă omagiile.
Mai devreme a avut loc parada militară, prilej cu care "ne-am mai clătit ochii", cum spune Carmina, dar acum nu se mai întâmplă nimic interesant.
Frances e în continuare aproape de noi, sorbind-o din priviri pe prietena mea care are o față de martiră.
De cealaltă parte, tata și lord Hector par gata să adoarmă pe băncile de lemn, în ciuda fanfarei militare care vrea să ne spargă timpanele.
Viitoarea Regină stă în apropiere de sicriu, lângă restul familiei regale, iar James e la doi pași în spatele ei, privind vigilent peste mulțime.
Nu se ascund deloc.
Carmina privește pe cineva în mulțime cu un zâmbet trist. Îi urmăresc ochii, oprindu-mă la Kiernan, care e de gardă și se uită la ea îngrozit, cum atârnă de brațul lui Frances.
Într-un final, se prezintă și ultima procesiune, iar adunarea funerală se destramă.
Respir ușurată, suflând în palmele care mi-au înghețat cu tot cu mănuși.
- Ai o trăsură la îndemână, Frances? o aud pe Carmina întrebând, cu zâmbetul ei lingușitor.
- Am, zeițo. Vrei să mergem undeva?
Ea zâmbește misterios.
- O scurtă plimbare cu Lizzy, să-i arăt împrejurimile. Îmi dai voie, tată?
Lord Hector și tata încuviințează la unison, iar Frances mă ia după talie fără nicio jenă, scoțându-ne pe amândouă din mulțime.
- Frances, spun iritată, nu e nevoie...
- O, mai taci, sfântă fecioară! mă întrerupe râzând. Nu toată ziua merg între două femei frumoase ca voi.
Îmi dau ochii peste cap involuntar. Nu știu cum îl suportă Carmina.
Dacă n-aș ști ce fel de om e, mi-ar părea chiar măgulitoare atenția lui. Însă Frances de Gaulle e în stare să numească zeiță și o vacă din grajd.
- Unde mergem? întreb deranjată, când Carmina se instalează în trăsură, lângă el. Zău, dacă vrei să te plimbi nu e nevoie să mă iei și pe mine! Am înghețat complet și vreau să mă retrag.
Ea îmi zâmbește amuzată.
- Te duc să vezi împrejurimile, Lizzy.
- Nu e nimic spectaculos în jur, zeițo. Câteva dealuri goale și apoi satele nordice... Ai fost pe acolo, Lizzy?
Oftez.
Nu suport oamenii care sunt familiari și cu mine fără să le dau voie. Carmina e singura care-mi spune Lizzy, și faptul că Frances e logodnicul ei nu-i dă niciun drept.
- Nu, n-am mai fost. Și aș vrea tare mult să ne întoarcem la Curte, mulțumesc!
- Ce neplăcuți sunteți amândoi! pufnește Carmina. Nici nu meritați să vă iau!
- Eu v-am luat pe voi, zeițo, îi amintește Frances bine dispus. Continuă așa, te ador când ești furioasă!
O văd strângând din dinți, și mă întreb cât mai are până începe să-l înjure sau să-i dea un pumn în față. Aș paria pe zece minute.
- Ce frig s-a făcut dintr-o dată, îi spun lui Frances, încercând să abat discuția.
- Așa e, Liz! Iarna asta e tare drăcoasă. Ce faci de Crăciun? Vii la Curte, nu-i așa? Nu poți s-o lași pe divina mea singură cu femeile alea invidioase.
Carmina pălește brusc.
- Nu-mi petrec Crăciunul la Curte, Frances!
- Nu te supăra, frumoaso! Am vorbit deja cu lord Hector, și ți-am rezervat un apartament minunat lângă al meu. Poate să stea și Lizzy cu tine.
- N-am de gând să petrec Crăciunul cu tine, monstrule!
Se pare că e mai repede decât credeam.
Frances rânjește bine dispus, luând- o după umeri.
- Mă atragi îngrozitor când faci crize, divino! Nu știu de ce...
- Ai ceva la cap, sugerează Carmina furioasă.
- Nu mă mai provoca! O să te sărut dacă nu taci!
Ea geme înăbușit, ferindu-se de atingerea lui.
- Nu vreau să fiu la Curte de Crăciun, Frances. E o sărbătoare de familie...
- Întocmai! Gândește-te că până la vară vom fi o familie.
Mă uit la ei neliniștită.
- La vară? Ați stabilit deja... data?
- Undeva în iulie, răspunde Carmina cu glas amar. Nu vreau să mă căsătoresc pe frigul ăsta îngrozitor.
- Facem cum vrei tu, frumoasa mea!
Mi se întoarce stomacul pe dos când mă gândesc la cât de mult se silește Carmina să nu urle. E dureros să te prefaci, ca să nu fii aruncat în drum. Simt că încep să-l urăsc pe Frances, Dumnezeu să mă ierte!
- Oprește! Aici coborâm.
Frances lovește cu bastonul în plafonul trăsurii, oprind valetul care o conduce.
- Ce vrei să faci aici, scumpo?
- Ai să vezi. Lizzy, vii?
Coborâm amândouă direct în brațele lui Frances, care ține cu orice preț să ne coboare personal din trăsură, ca pe niște copii mici.
Plimbarea asta devine insuportabilă. Nu știu ce-a fost în mintea Carminei de ne-a adus în pustiul ăsta!
- Vreau să urcăm puțin, până trecem de copacii aceia.
- Las-o baltă, Carmina! Suntem încălțate cu pantofi!
- Te rog, Lizzy! Nu durează mult!
- Să te duc în brațe, Liz?
- Nu, mă descurc!
O iau cu avânt pe urmele ei, înainte ca Frances să-și poată pune oferta în aplicare.
- Ce-i cu tine? o întreb furioasă, simțind cum mi se afundă tocurile în pământ la fiecare pas. De ce mergem în pădure pe frigul ăsta?
Carmina mă prinde de mână.
- Imediat, după copaci, Lizzy.
- După copaci...ce?
Mă trage după ea, fără vorbă, strecurându- mă printre pini, într-un luminiș ascuns de privitori.
Ceva straniu se întâmplă când mă uit în jur.
- Ce... ce-i asta?
- Uită-te bine, șoptește ea încordată.
- La ce?
Într-o parte, lacul are un strat subtire de gheață la suprafață, iar pajiștea circulară e năpădită de ierburi înghețate. În dreapta, peste copacii înalți, se zărește turnul nordic al Castelului, ascuns prin pădure.
Îmi țin răsuflarea, șocată.
- Locul ăsta... ăsta...
Nu e înverzit, nu sunt păpădii acum, dar...
- E pajiștea din visul tău, nu-i așa? întreabă Carmina încet.
Dau din cap fără vlagă.
- Îți jur că n-am fost aici... niciodată.
- Ei, doamnelor? Nu mergem mai departe? întreabă Frances confuz, apărând lângă noi.
- Nu, îi răspunde Carmina zâmbind încordat. Am vrut doar... să văd lacul. Cred că e un loc minunat primăvara. Să ne întoarcem, Frances!
Tot drumul spre Curte rămân parcă într-o amorțeală ciudată, care se soldează cu durere de cap.
Conversația celor doi se aude înfundat în urechile mele. Ce se întâmplă? Cum se poate ca pajiștea aceea... să fie reală??
- Lizzy, îmi atrage Carmina atenția, când coborâm. Te simți bine?
Aprob, trăgând- o după mine aproape cu forța, până în apartament.
- Ce e asta? Ce... ce e locul acela, Carmina? De unde... nu înțeleg!
- Calmează- te, mă îndeamnă zâmbind, în timp ce-și scoate pardesiul. M-am gândit la toate astea, Lizzy.
- La ce?
- Îți amintești că eu nu sunt niciodată cu tine în visele tale?
- Da.
Nu înțeleg încotro merge discuția, dar sunt tot mai neliniștită.
- Odată ai spus că eram cu mătușa mea în străinătate.
- Și?
Mă uit la ea înspăimântată.
- Nu. Știu ce vrei să zici, dar nu. Nu.
- A fost vara cu accidentul!
- Nu!
- Ai fost aici. Ai cunoscut un soldat. Trebuie să-ți amintești, Lizzy!
- Carmina, încetează! NU am cunoscut pe nimeni în vara aia!
Mă prinde de umeri, cu gravitate.
- Trebuie să-ți amintești. Trebuie să-ți găsim iubitul!
- Nu. Nu, nu, nu! Tot ce spui e o prostie, Carmina!
Neliniștea și panica mă sugrumă. Ar putea să aibă dreptate?
Carmina trage aer adânc în piept.
- O să-l găsim, Lizzy. Îți jur că o să-l găsim!