- Ei bine, asta era ultima mea dorință.
Carmina trântește telegrama pe biroul de la han aproape crăpând lemnul.
- Uau! Nu știam că poți lovi în halul ăsta, Carmina!
Ea își examinează pumnul cu încântare.
- Mi- am zdrelit puțin degetele, dar...
Zâmbește obosită, în timp ce-și scoate agrafele din păr.
- Trebuie să ne întoarcem urgent acasă. Mi-a scris tata.
Un fior de neliniște îmi învolburează stomacul.
- A aflat că...
- Nu, mă liniștește ea, înainte să termin, nu e nimic de felul ăsta. A murit Regele.
- Oh!
- Trebuie să mergem la Curte pentru funeralii. Toți.
Mă privește lung, în timp ce-și desface șireturile corsetului.
- Crezi că... vei fi bine?
Trebuie să înghit de câteva ori, repede, încercând să-mi înăbuș panica sufocantă ce-mi taie respirația, în timp ce mintea mea se învârte amețitor, scoțându- mi toată spaima la suprafață.
Trebuie să mă întorc la Curte. La accindent.
Mi se face pielea de găină. Îmi zvâcnesc tâmplele din nou, și durerea tăioasă îmi întunecă privirea.
Nu vreau să mă întorc acolo unde am avut accidentul. Doctorul tatei a spus că locurile, mirosurile și fețele cunoscute îmi pot readuce amintirile.
A funcționat în cazul familiei mele, a prietenilor, a servitorilor... dar nu, nu vreau să-mi amintesc cum era să mor zdrobită de un zid. Nu vreau să-mi amintesc cum am zburat din trăsură, spărgând fereastra de sticlă cu fruntea.
Îmi pipăi inconștient locul de sub ureche, unde am o cicatrice urâtă, ascunsă sub părul des.
- Lizzy.
Vocea Carminei pare că vine de departe, întrebătoare.
Uneori, în momente ca astea, urăsc faptul că arăt atâta slăbiciune față de prietena mea. Carmina are traumele ei- știu sigur că le are, pentru că uneori țipă prin somn- și totuși, face față în mod uluitor. Fata asta nu poate fi doborâtă de nimic. E un munte de curaj.
- Da, Carmina. Nu, nu cred că o să fiu bine. Nu vreau să-mi amintesc cum mi-am zdrobit țeasta de zid. Nu vreau să văd din nou oameni pe care se presupune că îi cunosc, și să...
- Știu.
Ea oftează îngrijorată.
- Nu ți-i amintești pe toți, nu-i așa?
Spaima își deschide aripile și mai tare înăuntrul meu.
- Nu cred că-mi amintesc pe nimeni.
- O, haide, Lizzy. N-ai cum s- o uiți pe lady Quentin, femeia aia grasă care adoarme tot timpul în timpul recepțiilor.
Îmi vine să râd, pentru că pe Amanda Quentin chiar mi-o amintesc.
- Avea un fiu drăguț. Cel cu ochi verzi și cu tăietura la bărbie, nu?
Ea mă privește încântată.
- Aa, ți-ai amintit? Da, are un fiu tare chipeș, dar cred că s-a însurat între timp, adaugă pe un ton miorlăit. Vezi, Lizzy, îți amintești mai multe decât crezi!
Dau din cap, neconvinsă.
- Poate tata va merge singur, spun plină de speranță.
Carmina mă privește cu asprime, în timp ce se strecoară în pat.
- Lizzy, toate familiile nobiliare își prezintă omagiul. E imposibil să lipsești! Cred că-ți dai seama de asta.
Mă strecor lângă ea, sub pătură, încă terifiată.
- Cum reușești? o întreb brusc. Ai coșmaruri... nu-i așa? Cu mama ta.
O simt crispându-se chiar dacă am stins deja lampa și e complet întuneric.
- Nu vreau să vorbesc despre asta, îmi spune printre dinți. Nu acum.
Accept răspunsul ei fără comentarii. Știu că visează urât- de multă vreme- dar nu vrea niciodată să-mi spună de ce. Nu insisit, însă asta mă duce cu gândul la propria mea problemă.
Oftez, întorcându-mă spre ea în întuneric.
- Îl visez pe Richard uneori.
Ea râde, și tensiunea începe să se risipească.
- Nu cred că te poate judeca cineva pentru asta, Lizzy. Sunt convinsă că-l visează multe femei. Și, după sărutul vostru acela, nici nu mă aștept...
- Nu, o opresc înfiorată. Nu înțelegi, îl visez... visez lucruri cu el. Că înotăm singuri într-un lac, că îmi pune flori în păr, că mă sărută pe gât...
Carmina râde în hohote sub pătură.
- Te poți opri acum, Lizzy. Nu trebuie să-mi spui chiar tot ce visezi. S-ar putea să mă corupi și pe mine, gândește-te. Eu nu am niciodată visuri erotice.
- Nu am... visuri erotice, protestez indignată. Niciodată nu am... las-o baltă. N-ai cum să înțelegi!
- Nu, admite ea amuzată, nu am cum. Pentru că nu m-am îndrăgostit încă, știi?
- Nici eu nu m-am îndrăgostit.
- Lizzy, l-ai sărutat într-un hal... nici nu vreau să aud. Nu te cred.
- M-a luat prin surprindere, atâta tot.
- Foarte bine dacă asta vrei să crezi, draga mea. Știi cum se spune, prefă-te până când devine realitate.
Urmează o clipă de tăcere, în care mă gândesc cu ce-aș putea să mă apăr, însă Carmina nu a terminat cu argumentele zdrobitoare.
- Și în plus, ai vrut să rămâi cu el. Ai vrut să rămâi cu un hoț necunoscut pe care nu-l știi decât de o săptămână, Lizzy. Îmi fac griji pentru sănătatea ta mintală.
- Nu știu ce m-a apucat... să spun chestia aia. Evident că n-aș putea să... Doamne, ce straniu!
Mi se înfierbântă fața numai la gândul că aș fi putut rămâne într-adevăr acolo, cu Richard, lăsându-l baltă pe tata și Conacul. Nu-mi închipui un gest mai scandalos.
Carmina se trage încet mai aproape de mine.
- Țin lampa aprinsă, murmură înăbușit.
- Ce? întreb surprinsă.
- Dorm cu lampa aprinsă, repetă din nou, stingherită. Fac față mai ușor viselor urâte... dacă e lumină în cameră.
- Oh!
Nu înțeleg de ce a schimbat subiectul atât de brusc, dar o las să vorbească. Pare că n-a terminat.
- Putem aprinde lampa din nou. De ce nu mi-ai spus?
- Nu.
Parcă are vocea mică și obosită.
- Încerc să fac față, Lizzy. Sunt șase ani de atunci. Mult... mult prea mult, ca să mă mai afecteze. De obicei reușesc să...
Nu-și duce vorba până la capăt.
- Iarna e întotdeauna mai rău, spune în final.
După care nu mai adaugă altceva.
Aș vrea s-o întreb exact ce visează, dar, după felul în care și-a tras pătura peste cap, a încheiat deja momentul de confesiune.
Știu că mama ei a murit iarna, dar asta nu explică de ce visează urât.
Aștept atât de mult, încât mi se pare că a adormit.
În cele din urmă, se foiește, întorcându- se cu spatele.
- Ar trebui să dormim, Lizzy. Plecăm mâine devreme, și cred că imediat ce ajungem, vom sări în trăsurile care pleacă spre Curte. Urăsc drumurile lungi! Deja mi-am nenorocit fundul și toate oasele.
- Da, spun vag, neștiind ce aprob de fapt.
Încă mi se strânge inima la gândul că trebuie să mă întorc la Curte, printre oameni de care nu-mi mai amintesc.
De fiecare dată mă simt îngrozitor, ca și cum mi-ar lipsi o mână sau un picior. Ți-l amintești pe lord Hannery, nu-i așa? Dar pe lady...X? Dar pe...?
Închid ochii strâns, încercând să nu mă mai gândesc la nimic. Poate nu i-am uitat pe toți, până la urmă.
Mi-o amintesc pe lady care doarme tot timpul, și pe femeia aceea înaltă cu părul roșu, care se dă cu o pudră ciudată. Și pe lordul cu mustăți ridicole, și soldații aceia chipeși care se antrenează dimineața pe platoul din spatele Castelului, arătând ca niște zei cu trupurile perfecte.
Nu, nu mai știu cum îi cheamă, dar îmi amintesc. Unul dintre ei m-a dus odată pe cal, când am căzut într-un lac.
Stai puțin, am căzut într-un lac, la Curte???
Îmi simt mintea tot mai încețoșată.
M-am sărutat cu un soldat în seara balului anual. Asta e absurd. Îmi vine să râd. Avea părul scurt, ușor țepos, și odată l-am luat peste picior. Apoi m-a sărutat. Ce idee! De ce m-ar săruta... un soldat? Nu cunosc niciun soldat cu păr scurt și țepos. Doamne, mi-e atât de somn.
Ah, uite-l.
Ce păr ai, Kay. Kayle. Karol, sau cum te-o chema.
O față ascuțită, amuzată, scânteiază în întuneric.
- Eu cred că-ți place părul meu.
- Păi, n-am spus că nu-mi place.
Simt că mă înroșesc sub privirea lui iscoditoare care îmi arde fața. Doamne, ce gene dese are. Îl invidiez.
- Încă n-am renunțat, să știi. Vreau să aflu ce îmi ascunzi.
Râsul lui se cerne pe pielea mea ca o atingere de mătase.
- Îți ascund mai multe decât crezi, domnișoară.
- O, sunt convinsă.
Mă răsucesc pe pătură, cu o mână sub cap, uitându- mă la cerul albastru și luminos.
- Dar dacă vrei, îți pot dezvălui unele lucruri.
Se întinde leneș, sprijinindu- se într-un cot.
- Cum ar fi? întreb roșind și mai tare.
Degetele lui alunecă pe gâtul meu.
- Cum ar fi faptul că îmi plac buzele tale.
Îmi trec limba peste ele involuntar, umezindu- le.
- Și ce altceva îți mai place? întreb ridicând din sprâncene.
Se apleacă mai aproape.
- Ție ce îți place la mine?
Mă umflă râsul.
- Părul. Arată ca o mătură foarte, foarte reușită.
Ochii lui scânteiază periculos de aproape.
- Ți-am spus să nu mă mai jignești, domnișoară!
Închid ochii strâns, pentru că privirea lui îmi stârnește o avalanșă fierbinte în măruntaie.
- Ți-am făcut un compliment! îi răspund zâmbind îndrăzneț.
- N-am încontro, răsuflă peste buzele mele. Va trebui să te mușc.
Simt că mi se accelerează dintr-o dată respirația, gata apoi să se oprească de tot.
- Violența ta mă îngrijorează, soldat. Va trebui să raportez...
Limba lui trece lent peste buzele mele, oprindu- mă. Suspin ușor, surprinsă de aroma bogată care îmi copleștește toate simțurile.
- Lizzy? Hei, ești bine? Lizzy!
Vocea Carminei își face loc de departe, spulberând pe dată atingerea mătăsoasă de pe buzele mele.
Deschid ochii amețită.
- Urăsc să fac asta, dar trebuie să ne grăbim.
Mă uit pe fereastra întunecată, cu un sentiment intens de frustrare.
- Doamne, Carmina, nu puteai să mă trezești cu cinci secunde mai târziu?!
Am ratat cel mai bun sărut din viața mea.
Ea începe să râdă, trăgând pătura cu forța de pe mine.
- L-ai visat pe Richard din nou? Norocoaso!
- Nu, îi răspund zâmbind cu superioritate. De data asta a fost un soldat superb cu uniformă albastră.
Carmina se îneacă.
- Fir-ar să fie, Lizzy! Încep să cred că ai o problemă reală. Ar trebui să te căsătorești!
Mă ridic din pat cu o senzație ciudată, ca o părere de rău. Dacă mă mai lăsa un minut, aș fi avut parte de ceva grozav. Sunt sigură.
- Nu te învinovăți prea tare, mă consolează ea făcând haz. Și mie îmi plac soldații, la nebunie. Știi că fac instrucția de dimineață pe platoul din spatele Castelului? M-am strecurat odată până acolo... Doamne Dumnezeule! Numai mușchi, piele, mișcări bine sincronizate... simt că-mi crește temperatura dacă mă mai gândesc.
Încep să mă îmbrac, zâmbind cu gura până la urechi.
- O, te rog, Carmina, să nu vorbim despre asta. Am asistat și eu odată. De fapt, de mai multe ori...
Ea mă privește surprinsă.
- Tu? Când? Nu veneai niciodată cu mine.
- Păi...
Confuzia începe din nou să mă panicheze.
- Nu am fost cu tine. Eram singură... cred.
Ea face o față lungă.
- Sunt sigură că n-ai fost niciodată. Mă certai când mergeam.
- Ba am fost, îi răspund supărată, în timp ce-mi perii părul cam violent. Pentru că îmi amintesc exact cum arătau toți înșirați în linii egale, cu sudoarea șiroind pe gât și... crede-mă, nu mi-am imaginat.
- Bine, admite ea, mijind ochii. Ciudato. Nu mi-ai spus niciodată că ai fost, până azi.
Un sentiment de neliniște îmi învolbură stomacul, făcându-mi greață.
- Crezi că mi-am imaginat?
Degetele îmi tremură pe piaptăn.
- Crezi că îmi joacă mintea feste, Carmina? Oare...
- Nu, îmi răspunde exasperată, dându-și ochii peste cap. Cred că pur și simplu nu mi-ai spus, Lizzy. Ai făcut pe fata cuminte și te-ai strecurat pe la spatele meu ca să-ți clătești ochii cu niște abdomene minunate. Nu e nimic rău în asta.
Îmi termin toaleta în liniște, încercând să ignor durerea absurdă din coșul pieptului. Nu știu ce să cred despre toate astea, pur și simplu nu știu.