- Lizzy! Dumnezeule, Lizzy!
Prietena mea pare gata să mă sufoce, în timp ce sare peste pătura făcută morman, ca să mă strângă în brațe.
- Ai idee ce spaimă am tras? mă întreabă cu glas ascuțit, gata să izbucnească în plâns. Mergem acasă! I-am spus lui James că mergem acasă îndată ce îți revii, Lizzy!
- Și eu mă bucur să te văd, mormăi de sub ea, încercând să o dau jos de pe mine. Ia te uită! Ți-a scos James atela?
Carmina se retrage zâmbind încântată.
- Sunt ca nouă, mă asigură, făcând o piruetă. Mă mai doare puțin când stau mult în picioare, dar James spune că va trece și asta.
Își drege glasul, așezându- se din nou pe marginea patului meu.
- Lizzy, vreau să mergem acasă. I-am scris mătușii să-mi trimită trăsura.
Mă uit la ea uluită.
- Dar voiai atât de mult să rămânem! Mai avem câteva zile, nu-i așa?
Ea clatină din cap hotărâtă.
- Nu mai vreau. E prea periculos! Am crezut că o să mori! Ai idee ce s-ar fi întâmplat dacă te-aș fi dus înapoi la sir Charles moartă?
Scutur din cap amuzată.
- Ce-ți place să exagerezi, Carmina! A fost doar o boală de trei zile.
- Richard și James au spus că trebuie să plecăm.
- Apropo de Richard...
Mă ridic la marginea patului, obosită.
Am stat trează multă vreme după plecarea lui de noaptea trecută, încercând să-mi dau seama ce s-a întâmplat exact între noi.
- E schimbat. L-am sărutat sau ceva? Pentru că nu-mi amintesc.
Carmina râde, ridicând din umeri.
- Nu știu, Lizzy, nu m-au lăsat să te văd. Îmi amintesc doar că atunci când te-a adus aici, te țineai de gâtul lui... și repetai încontinuu că ar trebui să te dezbrace și să te încălzească personal.
- Doamne Dumnezeule!
Simt că-mi iau foc obrajii numai când mă gândesc.
- Nu-mi amintesc nimic, spun necăjită.
Ea ridică din sprâncene.
- Sună ca și cum regreți numai faptul că nu-ți amintești.
Un zâmbet vinovat mă dă de gol.
- Lizzy! exclamă ea amuzată. Ar trebui să-ți pară rău pentru că i-ai făcut avansuri.
- Îmi pare foarte rău, o asigur veselă. Trebuie să-i cer scuze personal. Era destul de supărat azi-noapte.
Ea mă privește neîncrezătoare.
- Eu cred că asta e o scuză ca să-l vezi din nou, Lizzy!
******
Ies din baie cu părul încă umed, bucuroasă că am scăpat de mirosul acela îngrozitor, deși un iz slab de oțet încă răzbate din pielea mea proaspăt spălată cu săpunul de mentă al lui Richard.
Mă simt mult mai bine după o baie fierbinte și haine curate, așa că ies pe ușă fredonând, cu peria în mână.
- Lady Eileen.
Vocea lui mă face să amuțesc pe dată, și inima începe să-mi bată mai repede.
- Richard.
Rămân în mijlocul camerei, nehotărâtă.
- Nu știam că te-ai întors deja. James spune că ar trebui să mai rămân aici o zi, înainte de a pleca acasă.
El dă din cap grav, căutându-și ceva pe biroul plin de hârtii.
- Camera e a ta, spune fără să mă privească. Eu voi...
- Richard!
Mi se pune un nod în gât.
- Nu-mi amintesc ce ți-am spus zilele trecute. Îmi pare rău dacă a fost... prea mult.
El se ridică de la birou tensionat.
- E de înțeles. Erai bolnavă.
- Nu.
Mă privește uluit.
- Adică da, eram bolnavă, dar...
Înghit de mai multe ori, înainte să-mi fac în sfârșit curaj.
- Cred că vorbeam serios.
Zâmbetul lui e atât de trist încât parcă rupe ceva în mine.
- Știu.
- Cum adică... știi?
Stă în fața mea, la câțiva pași, strângându-și mâinile în pumn agitat.
Răsuflă la fel de greu ca mine.
- Știu că mă placi, Eliza. Întotdeauna ți-am plăcut.
Zâmbește, pășind spre mine.
- Și cred că știi și tu că eram serios. Atunci, în bucătărie... nu încercam să... nu mă jucam cu tine. Mi-am dorit s-o fac.
Face o pauză.
- De ce nu spui nimic?
Sunt încă șocată de ceea ce mi-a spus, și nu mi-am regăsit încă glasul.
- Cum adică... întotdeauna te- am plăcut, Richard?
Un fior rece mi se strecoară pe spate, ceva asemănător cu spaima. Bărbatul ăsta se comportă ciudat.
El își drege glasul, zâmbind strâmb.
- E un mod de a spune, draga mea. Acum, dacă mă poți scuza...
Trec în fața ușii, oprindu-l să iasă.
- Tocmai ai spus că-ți place de mine, Richard!
Nu știu de ce am prins dintr-o dată acest curaj disperat de a-l confrunta. Poate chiar sunt bolnavă și nu mi-am revenit încă. Altfel nu înțeleg ce caut aici, cerșind afecțiunea unui hoț.
- Tehnic vorbind, n- am spus asta, mă tachinează aproape tandru. Dar da, asta am sugerat.
Pentru o clipă, sunt sigură că o să mă ia în brațe, însă își ridică mâinile numai ca să mă dea la o parte.
- Acum lasă-mă să trec, prințeso.
Ceva neașteptat îmi face stomacul să se strângă.
Mă alintă.
Și are un ton atât de catifelat încât aproape că-i pot simți dulceața pe limbă.
- Richard, te rog, îl opresc, tulburată. Trebuie... să vorbim despre asta.
- Despre ce?
Asprimea aceea neașteptată îi revine dintr-o dată în glas, făcându-mă să tresar, rănită.
- Nu e nimic de discutat, Eliza. Ești o femeie frumoasă și eu sunt un bărbat chipeș. Ne simțim atrași unul de altul, nu-i nimic spectaculos în asta. Nici măcar nu știi cine sunt. Ne cunoaștem de o săptămână.
Fiecare propoziție se înfige în mine ca un ghimpe, rănindu-mă și mai tare.
Îl privesc, refuzând să cred ce îmi spune.
- Ne simțim atrași? repet furioasă. Asta e tot, Richard?
El își încleștează maxilarul, evitându- mi privirea.
- Asta e tot, Eliza. O reacție fiziologică. Se întâmplă tot timpul, între bărbați și femei.
Ascultându-l îmi dau seama că trebuie să-mi fi imaginat tandrețea lui de mai devreme. Bărbatul ăsta e un monstru frumos, nimic mai mult.
- Ce proastă sunt, îi spun cu amărăciune, dându-mă la o parte. Imaginează-ți că începea să-mi placă de tine. De caracterul tău.
Simt un gust amar pe limbă când îi întorc spatele.
- Dar ai dreptate, dragul meu. M-am lăsat amăgită de faptul că ești atât de chipeș. În realitate, ești un doar un hoț necunoscut, delicvent, mincinos, mai știu eu ce? Pleacă, te rog! Prezența ta mă deranjează.
- Și care ți-ar fi plăcut să fie adevărul, Eliza? mă întreabă tăios. Ai prefera să ne îndrăgostim unul de celălalt? Ai fi fericită într-un sat sărac, departe de casele tale pline cu servitori și de cameriste care să facă totul în locul tău?
Ți-ar plăcea să-ți crești copiii în locurile astea pline de boli și să te întrebi în fiecare seară dacă soțul tău mai e în viață?
Nu știu ce mă înfurie mai tare, faptul că mă consideră o aristocrată egoistă, sau că m-a redus la o simplă față frumoasă, dar simt nevoia drăcească de a-l răni îngrozitor, de a spune tot felul de lucruri urâte, așa cum mi-a spus și el.
Îi zâmbesc rece, îndepărtându-mă de el ca de o boală rea.
- Gândești cam departe, domnule Duce. Nici prin gând nu mi-ar trece să te urmez în sărăcia asta lucie, nici vorbă să mai am și copii cu tine. Chiar crezi că aș renunța la toate avantajele mele pentru... tine?
Nu știu de ce cuvintele mele au exact efectul contrar celui scontat.
Richard zâmbește aproape încântat.
- Așa credeam, da. Vezi, e clar că nu ne cunoaștem deloc, prințeso. E cu atât mai bine că totul se reduce la o atracție firească între noi. Scuză-mă!
Deschide ușa, lovindu- se de James, care stătea probabil sprijinit de toc.
- Drace!!
James își îndreaptă spatele, zâmbind indulgent.
- Îmi place să cred că sunt tocmai opusul dracului, Richard.
Ne privește pe rând, mijind ochii.
- În calitate de preot, vă iert pe amândoi pentru lucrurile urâte pe care vi le-ați spus.
Richard iese, trântind ușa în urma lui, iar James își drege glasul.
- Am venit să- ți verific starea. Văd că ești palidă, lady Eileen.
Inspir și expir adânc, încercând să-mi calmez nervii zdruncinați și inima care- mi bate nebunește în piept.
- Sunt bine, îl asigur după un timp. Bănuiesc că ai auzit totul din spatele ușii.
El zâmbește resemnat.
- Nu e ca și cum vorbeați încet. Bănuiesc că a auzit tot etajul.
Se uită la mine cu un fel de veselie forțată.
- Păi, văd că ți-ai recăpătat puterile, și asta-i bine! Vreau să mă asigur că pleci acasă vindecată, Eliza.
Pare nehotărât dacă să mai adauge ceva sau nu. În cele din urmă, ia o decizie.
- Stai departe de Richard, te rog. Nu mai poate trece prin asta încă o dată. Pur și simplu... nu mai poate.