- James întârzie. Crezi că i s-a întâmplat ceva?
Vocea îngrijorată a Joannei îl trezi pe tânărul hoț din meditație.
Acesta ridică din sprâncene surprins.
- James? Nu cred. Mai degrabă a dat peste cineva care are nevoie de ajutor.
Femeia clătină din cap, vizibil neliniștită.
- El nu întârzie niciodată! I s-a întâmplat ceva. Dumnezeule, crezi că i s-a întâmplat ceva? Nu trebuia să-l implici, ți-am mai spus! Dacă i se întâmplă vreun rău...
- Potolește- te, femeie! o mustră hoțul cu o privire severă. Sunt sigur că nu i s-a întâmplat nimic.
- Dar James...
- Nu întârzie niciodată, știu! Ai repetat-o de o mie de ori.
Se ridică de la birou, abandonând harta ținutului pe care o însemnase cu linii roșii.
- Foarte bine, voi merge să verific.
Întinse mâna spre pelerina lungă care zăcea aruncată pe spătarul unui scaun din lemn, și își verifică pistolul de la piept.
- Unde trebuia să fie astăzi?
- La biserica arsă din Saint Laurent.
- Hmmmm.
Vântul serii de noiembrie i se strecură rece prin haine și prin păr, împrăștiindu- i pletele negre în jurul feței.
Bărbatul iuți pasul când trecu de ultimele case din Ataby, îndreptându- se spre clădirea dărăpănată dintre dealuri.
Un fior slab de neliniște îl făcu să-și verifice din nou pistolul de la piept, în timp ce urca apăsat cărarea năpădită de buruieni.
Ușa grea de fier scârțâi sinistru când o împinse în grabă, intrând în curtea vechii biserici.
O lumină slabă pâlpâia înăuntru prin ferestrele murdare, semn că James era încă acolo.
Bărbatul pătrunse în biserică fără zgomot, ca o felină pornită după pradă.
Se opri în spatele unei coloane, neplăcut surprins.
O siluetă suplă, mult mai scundă decât James, stătea în fața altarului abandonat, cu spatele spre intrare.
Părul negru și lung până la umeri nu era al tovarășului său, și nici haina din catifea zdrențuită care acoperea intrusul de la umeri până la călcâie.
Un fâsâit ușor trecu prin biserică, tulburând liniștea sinistră dinăuntru.
Pelerina de catifea tresări și se întoarse dintr-o dată, ridicând o armă.
Prea târziu.
Tânărul hoț se aruncă deja cu rapiditate, imobilizând necunoscutul într-o strânsoare de fier.
Un țipăt speriat răsună lung în biserica goală, reverberând în tavanul înalt.
Un chip surprins se ridică spre bărbatul înalt. Doi ochi castanii- verzui, năpădiți de un breton ondulat se înfipseră în ochii negri ai hoțului.
Apoi expresia de spaimă fu înlocuită de un zâmbet timid, plin de triumf.
- Bună seara, Ducele hoților, spuse fata cu un surâs ironic, căznindu- se să respire.
Strânsoarea de fier se accentuă, zdrobindu- i pieptul.
- S-ar putea să nu fie atât de bună, mârâi hoțul, împingând- o spre altarul înalt. Cine ești și unde e James?
- Nu pot să...
Fata tuși, sufocată.
- Ascultă...
Își miji ochii amuzată.
- Apreciez o îmbrățișare bună- și, crede- mă, pieptul tău se simte foarte plăcut peste al meu- dar îți spun că nu pot să respir cum trebuie. Am nevoie de puțin aer.
Tânărul hoț se uită confuz la femeia din fața lui, neînțelegând. Ea continuă să vorbească, netulburată.
- De asemenea, vreau să-ți atrag atenția că m- ai pus cu forța peste altar, ceea ce constituie un sacrilegiu.
Strânsoarea din jurul ei slăbi o ușor însă încheietura cuprinsă ca-ntr-o menghină cedă, și pistolul îi căzu pe podeaua roasă.
- Unde e James? se răsti bărbatul, pe un ton care arăta că răbdarea îi ajunsese la capăt.
- Te referi la preotul superb cu ochi albaștri? N-am apucat să facem cunoștință. Îmi pare rău că l-am lovit direct așa, mișelește. N- aveam nicio șansă să-l înving cinstit. E foarte musculos. Recunosc că l-am mângâiat puțin pe piept, ca să mă conving.
Bărbatul înjură în barbă.
- Unde e??
- Dincolo, în confesor, sau cum i-o spune. L-am târât foarte greu, să știi. Nu-ți face griji, o să-și revină din clipă în clipă.
Bărbatul îi dădu drumul atât de brusc, încât fu nevoită să se prindă strâns de umărul lui, ca să nu cadă.
Se retrase apoi repede, roșind stânjenită.
Îl urmă pe hoț în încăperea care despărțea altarul de locul sacru, privind cu un fel de regret spre bărbatul întins pe jos, după o lovitură zdravănă în ceafă cu patul armei.
- E doar leșinat, cred, spuse nesigură. Îmi pare rău, adăugă încă o dată. Nimeni nu voia să-mi spună adevărul.
Îl privi îngenunchind și luând pulsul celuilalt, după care privirea lui furioasă o străpunse ca un pumnal.
- Ce cauți aici? Ce vrei?
Ea se dădu un pas în spate, neliniștită.
- Acum că mă întrebi, nu mai pare o idee atât de strălucită, admise cu regret. Voiam să- mi demonstrez că te pot găsi pe cont propriu, asta e. O provocare rezolvată.
El se ridică dezaprobator, mârâind ceva de neînțeles. O privi cu ochi dușmănoși.
- Oricât ai fi de neajutorată, dacă mi-ai rănit prietenul, vei plăti scump pentru asta!
Ea dădu din cap cu părere de rău.
- N-am vrut să...
Făcu încă doi pași în spate, stânjenită de prezența unui bărbat străin și furios, gata să își folosească pistolul asupra ei.
- Păi, o să plec acum... murmură confuză. Pot să plec? adăugă ușor neliniștită, privind cu admirație la noul venit.
Hoțul o evaluă cu ochi critic, parcă încercând să înțeleagă.
- Cine ești? întrebă cu asprime.
Ea șovăi o clipă, neștiind ce ar trebui să facă. În cele din urmă păru să capituleze.
- Lady Bradon, șopti confidențial. Carmina Bradon, fiica...
Ceva se schimbă pe dată în atitudinea bărbatului.
- Cine? repetă el, cu glas ciudat.
- Carmina Bradon...
Îl privi cu interes.
- I-ai scris prietenei mele o scrisoare semnată cu numele meu. Credeam că mă cunoști.
El o privi intens, parcă amuțind.
- Nu te-am văzut niciodată, spuse în final.
- Eu parcă te-am mai văzut undeva.
- Nu prea cred, miss Bradon. Aș fi...
Se întrerupse repede, pentru că bărbatul în haină preoțească tocmai gemu slab, mișcând capul.
După o clipă, se ridică într-un cot amețit, și înjură.
Un zâmbet trecător lumină fața fetei.
- N-ar trebui să vorbești așa, Părinte, îl mustră cu îndrăzneală, lăsându- se în genunchi lângă el.
- Zău așa, James, interveni celălalt bărbat cu asprime, ar trebui să renunți la hoție atunci când te pune la pământ o femeie!
Bărbatul cu ochi albaștri privi lung la fata care îi întindea mâna, în chip de scuză.
- Mă descurc, o asigură cu aroganță, ridicându- se prudent în picioare. Asta nu e o femeie, domnule, adăugă cu sarcasm, privind- o de sus până jos. E însuși Satana, căutând să strice lucrurile sfinte.
Fata izbucni în râs, desfăcându- și ușor pelerina.
- Mă îndoiesc că Satana arată atât de bine, domnule preot. Nu crezi?
- Nu. Dimpotrivă, am considerat că ar arăta exact ca tine: tânără, frumoasă și foarte spurcată.
Ea râse din nou, primind complimentul fără mofturi.
- În orice caz, trebuie să recunoști că a fost o lovitură aplicată impecabil, spuse cu satisfacție.
Bărbatul cu ochi albaștri o privi înciudat.
- Cu cine avem onoarea?
Ea își drese vocea.
- Carmina Bradon.
Se trezi la pământ înainte să-și ducă ideea bine la capăt, cu un trup cald si puternic zdrobind- o sub greutatea lui surprinzătoare.
- O să-ți pară rău că m-ai atins, Carmina Bradon, șuieră la ea, cu o privire înghețată.
Fata se foi sub el rânjind răutăcios.
- Momentan tu mă atingi, șopti languros, fără să opună rezistență. Și, Doamne, nu-mi pare rău deloc...
Pentru o clipă scurtă îi văzu ochii albaștri aprinzându- se doritori, însă bărbatul se retrase fulgerător, parcă îngrozit de atingerea ei.
Carmina privi într-o parte și surprinse un zâmbet malițios pe chipul imperturbabil al Ducelui, care îi urmărea tăcut.
Se ridică cu grație și își netezi rochia mototolită, ignorând privirea ucigătoare a preotului.
- Cărui ghinion îi datorăm prezența dumitale, miss Bradon? întrebă Ducele sarcastic, încrucișându- și mâinile la piept.
- Nu e corect, răspunse ea. Eu mi-am spus numele real, domnilor. Voi nu vi l-ați spus.
Face o pauză ca să-l studieze cu atenție pe bărbatul cu păr lung.
- Deci ești Ducele hoților?
- Mi se spune și așa.
- Te cheamă William?
El ridică din sprânceană curios.
- Nu.
- Arthur?
- Nu.
- Ai mințit-o pe Lizzy? Nu cred că te cheamă Nixon, iar James văd că aveți deja unul. Și nu cunosc niciun Richard chipeș...
Ducele rânji, făcând o reverență.
- Acum cunoști.
Bărbatul celălalt zâmbi strâmb.
- Plec, anunță brusc, prinzându- și prietenul de de umăr. Văd că vizita diavolului se prelungește. O clipă, domnișoară.
Îl împinse pe Duce la o parte, după o draperie groasă, prăfuită.
- Stăpânește- te, îi șopti cu seriozitate.
Pe chipul Ducelui se aprinse o lumină ciudată.
- Încerc, răspunse cu glas slab. E foarte greu să...
Prietenul lui îi aruncă o ultimă privire de avertizare, înainte să iasă.
- M-am bucurat de cunoștință! strigă Carmina în urma lui.
- Eu nu!
Ducele hoților păru să ia o hotărâre, imediat ce rămase singur cu vizitatoarea sa.
Îi întinse brațul politicos.
- E târziu, domnișoară. Trebuie să pleci. Tatăl dumitale trebuie să fi intrat deja în alertă.
- Tata nu e în Ataby, răspunse fata veselă. M- a lăsat să vin aici pentru a căuta un han la care să stau cu Lizzy cât lipsește el din țară. Crede că sunt la Mistrețul de Aur, bine-nțeles.
- Trebuie să pleci, repetă el sever. Se face noapte. La Mistrețul de Aur?
- Ei bine, nu. Stau la Trei Cocori.
Ducele tresări.
- Trei Cocori, repetă neîncrezător. Nu e o coincidență cam mare, miss Bradon?
Ea zâmbi, acceptându- i brațul încă întins.
- L-am ales înadins, recunoscu satisfăcută. Nu ești deloc precaut, să știi. Am recunoscut plicul pe care l-ai trimis prietenei mele, pentru că am stat cândva la han și am avut nevoie să trimit o scrisoare. Hangița mi-a spus că își fabrică singuri hârtia.
- Oh!
- ...deși recunosc că n-am găsit nimic la han, și sunt acolo de patru zile. Femeia aia, Joanna, e imposibil de corupt. Am amenințat- o, i-am oferit bani, chiar am furat registrul într-o noapte... nici urmă de numele tău sau de ceva asemănător.
Ducele continuă să asculte, în timp ce o conducea afară.
- Apoi am căutat cealaltă urmă, a bunului vostru preot fals. Lizzy mi-a povestit cum l-a întâlnit recent în drum spre Ataby, conducând o căruță.
A fost mult mai greu decât credeam. La nicio abație nu exista vreun preot tânăr cu ochi albaștri. Niciun țăran nu mi-a dat informații, deși sunt sigură că au primit hrană de la el. Oamenii mint strașnic pentru pielea voastră, să știi.
În aerul rece al nopții, fata se înfioră ușor strângându- se mai aproape de Duce.
- Ți-e frig? o întrebă îngrijorat.
- Nu, protestă ea orgolioasă, și Ducelui îi veni să zâmbească.
- Tremuri, îi atrase atenția amuzat.
- Ei bine, îi răspunse veselă, mă conduce unul dintre cei mai temuți bărbați din regat, n-ar trebui să tremur?
El tăcu, ascunzându- și un zâmbet slab care amenința mereu să-i schimbe trasăturile severe.
- Continuă povestea, te rog.
- Păi, în cele din urmă am găsit cerceii lui Lizzy. I-a dat preotului tău la despărțire, iar el i-a schimbat la un bijutier din Ataby. După multe amenințări mi-a spus că omul locuiește la hanul Trei Cocori, ceea ce m-a adus iar într-un punct mort.
N-am văzut niciun bărbat cu ochi albaștri la han, iar hangița părea că nu auzise niciodată de el. Femeia aia minte foarte convingător!
A trebuit să aleg calea cea mai puțin plăcută. M-am prefăcut într-o cerșetoare, după cum vezi. Galoși sparți, haine rupte și puțină ceapă la ochi, recunosc. Nu pot să plâng la comandă.
Ducele râse încet, fără voie.
- Cineva s-a înduioșat de necazurile mele și mi-a spus că în biserica de pe deal aș putea găsi ajutor.
Am venit astă seară și l-am găsit pe prietenul tău împărțind bani pentru lemne unor țărani. Am rămas ultima și, când a venit rândul meu, ei bine... am luat lecții de tot felul, să știi. Lovitura la ceafă prin surprindere e specialitatea mea. Prietenul tău nici n-a avut timp să se dezmeticească, pentru că a căzut.
Hoțul încă râdea înfundat atunci când deschise ușa hanului, făcându-i loc fetei să treacă.
De la tejghea, hangița tresări puternic, gata să scape carafele cu bere pe care le ducea.
Salonul sărăcăcios și slab luminat era plin de mușterii, cei mai mulți negustori, care luau cina vorbind zgomotos și râzând.
- Te invit la masă, spuse Ducele pe negândite, surprinzându- și însoțitoarea.
- Oh, spuse ea emoționată brusc. Păi... mi-ar plăcea enorm! Trebuie să mă schimb. Ajung într-o clipă! promise entuziasmată. Să nu pleci!
O luă la goană spre scări, fără să privească înapoi.
Ducele alese o masa goală în colț, și îi făcu semn hangiței.
Femeia apăru lângă el imediat, cu un zâmbet încordat pe față.
- Richard, murmură printre dinți, fata asta și-a băgat nasul în treburile noastre toată săptămâna! Ce te-a apucat?? De ce stai de vorbă cu ea?
Ducele îi zâmbi dezarmant înapoi.
- Nu te speria, Joanna. E inofensivă.
Hangița zâmbi acru.
- James tocmai mi-a povestit cât de inofensivă a fost în biserică!
Ducele păru amuzat.
- Un accident. Adu- ne de mâncare și lasă restul în seama mea.
- S-ar putea să pun otravă în farfuria ei, amenință hangița îndepărtându- se furioasă.
Când Carmina intră din nou în sala de mese, hoțul se înecă brusc și începu să tușească.
Alte câteva capete doritoare se răsuciră înspre ea, urmărind- o cu privirea până se așeză la masă. Nu numai pentru că hainele ei frumoase indicau un oaspetele înstărit, ci pentru că trăsăturile fine și ochii mari, verzi, aveau ceva hipnotic în sine.
Ea luă loc în fața Ducelui, zâmbind.
El o privi cu căldură.
- Ești foarte frumoasă, miss Bradon, spuse cu glas scăzut.
- Știu.
Își sprijini coatele pe masă, gânditoare.
- M-am născut așa, nu-i nicio scofală. Bănuiesc că înțelegi sentimentul, adăugă cu admirație. Lizzy n-a punctat suficient cât de chipeș ești.
Ducele nu avu ocazia să răspundă, pentru că hangița, cu un zâmbet îngrozitor pe față, le aduse farfuriile cu cartofi și friptură înăbușită în sos.
Carmina îi mulțumi stânjenită, încercând să ignore fața ei dușmănoasă.
Începu să mănânce cu poftă, ca după o zi întreagă de flămânzit.
Privirea Ducelui o făcu să se foiască.
- De ce ai vrut neapărat să ne găsești?
Ea oftă vinovată, ridicând din umeri.
- Bine, recunosc. Am o pasiune pentru hoți și pentru oameni periculoși. Îmi place să dezleg mistere.
Ducele ridică o sprânceană, fără să răspundă.
- Oricum, am făcut un pariu cu Lizzy, continuă ea curioasă. Ai o amantă la Curte?
Bărbatul se înecă brusc într-un hohot de râs transformat în tuse.
- Asta nu-i o întrebare la care aș răspunde atunci când iau masa cu o femeie frumoasă.