- Mă bucur că ai încetat cu lamentațiile.
Vocea tatei sună aspră și fără pic de căldură în salonul imens unde ne luăm cina.
Continui să-mi tai metodic friptura, fără să-i răspund, pentru că asta îl înfurie cel mai tare.
- Aș vrea să înțelegi, Eliza, reia după o clipă, iritat. Fac un efort imens ca să-ți găsesc un soț de rang, ținând cont cât de rău merg treburile moșiei! Ai idee câte revolte stau pe cale să izbucnească?
Îmi ridic bărbia cu asprime.
- Da, îl asigur sec, privind în lungul mesei. Și îmi dau seama de ce, tată! Cina noastră ar putea sătura zece copii flămânzi din sat. Le iei țăranilor din cereale, animale, lemne, și acum înțeleg că vrei să mărești din nou impozitele!
Când izbește în masă, paharele de cristal tremură, gata să se spargă.
- Pentru tine le iau! se răstește la mine, cuprins de roșeață. Pentru tine le iau, ființă nerecunoscătoare și obraznică! Știi bine că lordul cere o zestre uriașă!
Mă ridic de la masă cu un sentiment intens de greață, la gândul că țăranii de pe moșie sunt aduși în pragul sărăciei pentru zestrea mea.
- Unde crezi că pleci așa, Eliza? strigă tata în urma mea, aproape răcnind.
Drept răspuns trântesc ușa salonului cu toată puterea, făcând să zăngăne ferestrele înalte.
E ultima mea seară, și n-am de gând să o fac și mai urâtă ascultând toate reproșurile tatei.
Ajunsă în camera mea, îi cer lui Millie să-mi pregătească baia, apoi încui ușa cu ambele zăvoare, ca să mă asigur că nimeni nu mă poate deranja.
Îl cunosc bine pe tata, va pleca la culcare furios, fără să mă caute, iar dimineață la micul dejun îmi va spune din nou că educația mea e din ce în ce mai proastă pe măsură ce cresc, și că se gândește să mă trimită la mănăstire. Bănuiesc că ar face-o cu plăcere, dacă n-ar fi atât de disperat să își refacă averea prin căsătoria mea.
Pe măsuța de scris încă zace deschisă scrisoarea Carminei, care mă îndeamnă să fiu supusă și mă asigură că se va bucura enorm să mă aibă ca mamă.
Îmi vine să râd și să plâng în același timp.
Prietena mea nu încetează să mă tachineze cu asta, de când tata l-a convins pe părintele ei văduv să accepte căsătoria.
Dumnezeule, ar urma să mă căsătoresc cu un bărbat de șaizeci de ani, iar Carmina mi-ar fi cu adevărat fiică vitregă! E atât de ridicol încât mi se face greață din nou.
Numai gândul că lordul Bradon ar putea să-mi facă toate lucrurile acelea din Amanții doamnei Chatterley îmi întoarce stomacul pe dos.
Se face târziu când mă vâr în sfârșit în cadă, iar apa nu mai e atât de fierbinte, dar nu mă deranjează, pentru că focul arde puternic în șemineu. Deși ziua a fost plăcută, nopțile de octombrie sunt foarte reci anul acesta.
Zăbovesc îndelung în apa caldă, care miroase minunat a vanilie și a iasomie, de la esențele pe care le-am pus fără zgârcenie.
Rând pe rând pașii servitorilor amuțesc, pe măsură ce Conacul se golește.
Când liniștea mormântală se instalează peste întreaga casă, ies din cada înaltă și încep să mă zvânt fără grabă, în timp ce chibzuiesc îndelung cu ce să mă îmbrac.
Nu e o noapte ca oricare alta, și trebuie să o tratez corespunzător.
Cămașa fină din satin ivoriu îmi alunecă pe piele ca un sărut. Mă învârt în fața oglinzii imense din perete, ca să-mi văd mai profilul. Două despicături îndrăznețe pe ambele părți îmi dezvelesc marginile rotunde ale coapselor în mod absolut indecent.
Carmina știe să coasă minunat și s-a distrat făcându- mi cadou tot felul de haine scandaloase pe care nu le-am purtat niciodată. Până acum.
Cu toate astea, am la îndemână caftanul lung, obișnuit, pe care-l voi pune peste cămașă mai târziu. Nu vreau să fiu chiar atât de dezgolită.
Până atunci, însă, mă așez pe covorul din fața șemineului, cu un pahar de apă în față, și deschid capacul verde al cutiei cu tamină.
Nu știu cât ar trebui să pun într-un pahar, dar bănuiesc că două lingurițe ar fi de ajuns.
Inspir adânc, în timp ce mă ridic, ca să mă așez pe marginea patului. Acum e partea în care beau, apoi mă așez pe perne, cu părul răsfirat, mă instruiesc în gând.
Și cu toate astea, zăbovesc. Nu e o prostie ce vreau să fac? Parcă nu vreau să mor. Sau poate...
Zgomote înăbușite îmi atrag pentru o clipă atenția. Tresar, lăsând paharul pe scrin.
Cineva umblă la ferestrele înalte din coridor, pentru că se aude un scârțâit aproape imperceptibil.
Cine poate umbla prin casă la ora asta târzie? Și de ce?
Mă îndrept spre ușă iritată, însă nu apuc s-o deschid, pentru că sare singură din perete, forțând zăvoarele.
Îmi scapă un țipăt involuntar și mă trag înapoi, împiedicîndu- mă jalnic de un taburet.
Două mâini mă înfășcă de umeri cu brutalitate, și ceva îmi astupă gura, înăbușindu- mi strigătele.
Mă zvârcolesc înnebunită, lovind cu picioarele, în timp ce mă chinui să văd, la lumina flăcărilor din șemineu, cine mă atacă.
Doi bărbați mă târăsc spre fereastră, de parcă ar vrea să-mi facă vânt de la etaj. Stomacul mi se strânge de groază.
Ce se întâmplă? Ce Dumnezeu se întâmplă ???
Al treilea bărbat stă neclintit în mijlocul camerei, cu un felinar ascuns între faldurile pelerinei negre, care îl acoperă din cap până-n picioare.
- Un sigur strigăt și ești moartă, îmi șoptește cu asprime vocea joasă, amenințătoare.
Asta e prea de tot!!
Nu mă pot abține. În ciuda situației îngrozitoare, nu mă pot abține. Soarta îmi joacă o farsă cruntă!
Un hohot nebun de râs îmi urcă în gât, în timp ce mă sprijinesc de peretele rece din spatele meu.
- Eram deja moartă, răspund cu o veselie sadică, arătând spre paharul de pe marginea scrinului. Domnilor, fiți onorabili și lăsați- mă să-mi beau otrava în liniște.
O lumină slabă scapără în cameră, aruncând umbre roșii pe hoții care mă țin imobilizată.
Bărbatul cu felinar face un pas înainte. Are fața ascunsă de capa largă, însă ochii lui negri lucesc periculos în întuneric.
Când ia în mână paharul de pe scrin, observ că poartă mănuși din piele neagră, care-i acoperă complet brațele.
Duce paharul la nas și-l adulmecă, după care face un semn cu mâna.
Sunt eliberată brusc de cei doi bărbați, care par la fel de surprinși de ordinul primit.
Bărbatul cu pelerină se întoarce spre mine lent.
- Lăsați- ne singuri, comandă încet.
Glasul acela îmi coboară ca o vibrație până în măruntaie. Sunt sigură că l-am mai auzit. Unde l-am auzit?
Cei doi hoți par nehotărâți.
- Șefule, ești sigur că...
- Pleacă, Willy!
Tonul lui nu lasă loc de interpretări, și o clipă mai târziu, cei doi părăsesc camera mea în liniște deplină.
Sunt încă sprijinită de perete, cu inima bătând năvalnic în piept. Și acum ce urmează?
Sub capa largă, buzele străinului schițează un zâmbet ironic și ciudat de senzual.
- Lasă- mă să ghicesc. Așteptai pe cineva care te-a lăsat baltă. Și te-ai gândit să bei asta.
- Ce? repet uluită, când înțeleg la ce se referă.
Încep să râd din nou, din toată inima.
- Ești un ghicitor foarte prost.
După tonul pe care-l are, aș putea jura că a ridicat din sprâncene.
- Nu-mi pot închipui alt motiv pentru care cineva ar purta această... chestie în timp ce bea otravă și citește... Amanții doamnei Chatterley, încheie râzând.
Simt că mă înec când îl văd luându- mi cartea de pe notieră.
- Nu îți permit! Dă- mi- o înapoi!
Mă repezesc la el, însă mă oprește cu o mișcare, prinzându- mă de braț.
Se trage mai aproape de șemineu, rânjind pe sub capă.
Deschide cartea la întâmplare, aplecând- o spre foc.
Sper din suflet că hoții n-au destulă educație ca să știe citi.
Ghinion, din nou.
- "Adoram felul în care știa să mă atingă. Întotdeauna cu tandrețe, lent, iar apoi sălbatic, ca un prădător, mârâind jos de fiecare dată când..."
- Încetează!
Simt că îmi ia fața foc, deși e prea întuneric ca să observe.
- Nici măcar n-am ajuns la partea aia, adaug stânjenită.
Șeful hoților începe să râdă încet, și întreaga lui atitudine mă uluiește.
- Vechea și buna doamnă Chatterley, spune melancolic, închizând cartea. Mereu actuală, adaugă cu un zâmbet sarcastic.
Îmi îndrept umerii, conștientă dintr-o dată de ridicolul situației.
- Ce-i asta? O glumă proastă? întreb iritată. Vrei să-ți bați joc de mine?
- Nu, îmi răspunde cu seriozitate. Nu la toate întrebările.
Își scutură capul, lăsând capa să-i alunece pe spate.
Încremenesc, neîncrezătoare.
- Tu!
Am mai văzut deja fața aceea enervantă, cu maxilar pronunțat și cu trăsături aspre, pe care strălucesc doi ochi negri, foarte inteligenți, ascunși sub câteva plete lungi, dezordonate, care ajung până la umăr.
Respir adânc.
- Am știut din prima clipă că ești un diavol împielițat!
Flăcările din șemineu aruncă o lumină roșiatică pe chipul lui.
Se apleacă exagerat, făcând o reverență.
- Și eu am știut că nu ești ceea ce pari, deși recunosc că nu m-am așteptat să dau peste fiica bunului nostru stăpân.
Ochii lui se plimbă lung peste trupul meu, coborând de pe buze către gâtul gol, apoi pe umeri, pe abdomen și pe despicăturile de la coapse.
O dâră de foc se prelinge dintr-o dată pe pielea mea, făcându- mi sângele să urce cu iuțeală în obraji.
Înfașc caftanul de pe pat fără vorbă, și mi-l leg strâns peste talie, acoperindu- mă până la călcâie.
Tâlharul impertinent încă rânjește ca la o glumă bună, în timp ce mă privește îmbrăcându- mă.
- Ascultă, reiau mai calmă, după ce termin operațiunea. Dacă ai venit să jefuiești, fă- ți treaba și lasă- mă în pace cu otrava mea.
El ridică din sprânceană surprins.
- Chiar vrei să mori? Câți ani ai?
- Douăzeci. Nu că ar fi treaba ta.
- Ce naiba împinge un copil de douăzeci de ani să bea otravă? se întreabă cu voce tare. Ești însărcinată?
- Nu sunt un copil! mă răstesc indignată. Ai impresia că tu ești vreun înțelept de o sută de ani, sau ce? Ai măcar patruzeci de ani?
- Treizeci și doi, îmi răspunde jignit.
- Arăți mai bătrân, îl asigur sec.
Un colț al gurii i se ridică, într-un zâmbet ironic. Știe că mint.
- Tu arăți mai tânără.
- Am terminat cu complimentele acum?
- Ești însărcinată?
- Ești nebun??!
Mă las pe marginea patului extenuată.
- Dacă îți spun, mă lași odată în pace?
Zâmbește misterios.
- S-a făcut, doamnă.
- Trebuie să mă mărit cu un lord bătrân și văduv, care a avut deja două soții.
- Ha! pufnește amuzat. În cazul ăsta, Cel de sus m- a trimis să te ajut, în ciuda cărților spurcate pe care le citești.