- Te vei căsători cu Hector Bradon, Eliza. Este ultimul meu cuvânt.
Vorbele tatei încă îmi fac stomacul ghem, în timp ce mă grăbesc pe aleea pietruită care coboară dispre Conac către moșia vastă a familiei.
Ochii îmi ard de lacrimi pe care le rețin cu încăpățânare. Nu că m-ar putea recunoaște cineva ca fiica lui sir Charles cu hainele mele de țărancă, ci pentru că refuz să- mi plâng de milă în clipele astea îngrozitoare.
Prefer să-mi sfidez părintele până la capăt, pentru ultima oară.
Îmi netezesc fusta maro din pânză aspră și îmi îndrept din nou șalul ieftin care-mi acoperă umerii albi.
Mi-am pus deja mănuși grosolane peste mâinile impecabile, însă tenul trandafiriu nu poate fi schimbat, așa că port o pălărie cu boruri largi, mizând pe faptul că niciun nobil nu se uită la fețele țăranilor de pe drum.
Am nevoie de otravă, și știu că nimeni nu mă va ajuta la Conac. Nu din dragoste pentru tata- e clar că nicin servitor nu-l iubește- ci pentru că arăt atât de izbitor ca mama, iar mama a fost adorată la Conac.
Nimeni nu ajută o femeie atât de frumoasă să se otrăvească.
Din păcate.
Nu știu când mi-a venit prima dată ideea să-l pedepsesc pe tata murind, dar sunt hotărâtă să o fac.
Am o frânghie marinărească în șifonierul din cameră, însă n- am avut curaj să o folosesc.
Apoi ar mai fi fost cada mea imensă de alamă, însă...
Nu vreau să mă doară, și nu vreau să fiu găsită cu chipul contorsionat sau cu ochii ieșind din orbite.
Dacă frumusețea mea îl obligă pe tata să mă dea unui lord care mi-ar putea fi tată, măcar să mă folosesc de ea pentru ultima oară. Nu, când mă vor găsi, voi fi îmbrăcată cu cea mai frumoasă cămașă și voi avea părul răsfirat artistic pe perne... asta dacă mai apuc, bine-nțeles.
*******
Până să cobor în sat, îmi simt deja tălpile sângerând în galoșii incomozi pe care i-am furat, și mă întreb vag cum rezistă femeile de rând să-i poarte de-a lungul anului fără să șchiopăteze.
Apoi alte griji îmi acaparează gândurile, pentru că mă trezesc dintr-o dată în piață, cu coșul atârnat ridicol de braț, și-mi dau seama că n-am habar unde se află prăvălia cu leacuri, ori vreo spițerie, sau altceva.
De fapt, habar n-aveam că există atâta forfotă într-o piață de țară, și deja îmi simt pieptul strângându- se de panică.
Se pare că am nimerit chiar ziua de târg în Alvotor.
O mulțime de țărănci își îmbie mușterii cu glas tare, amestecându- și țipetele cu cotcodăcitul găinilor care sunt duse la vânzare, iar mai jos, negustorii de pânzeturi își arată stofele colorate, strălucitoare, ademenind fetițe curioase.
Mirosul de brânză proaspătă și de legume se simte încă din celălat capăt al târgului, și toată mulțimea pestriță din piață mă amețește ușor.
Unde să găsesc otravă?
Trag aer în piept, înaintând spre tarabele cu fructe, și- mi scot de la brâu punga cu monede strălucitoare.
- Un kilogram de mere, spun gâtuit către femeia grasă de la tarabă, încercând să mă fac auzită.
- Ce spuseși? se răstește la mine, peste țipătul unei capre legate în apropiere. Grăiește mai tare, fato!
- Mere! țip înapoi la ea, ridicând coșul peste tarabă. Un kilogram!
Coșul mi se îngreunează imediat cu câteva mere roșii, atât de lucioase și de parfumate, încât pofta de mâncare îmi revine ca prin minune.
- Unde găsesc o spițerie? strig din nou, încercând fără succes să imit accentul ei necizelat.
- Nuș' fato, io- s din Norrad!
Asta explică accentul.
Oftez, întorcându- mă, cu coșul plin de mere. Se pare că va trebui să mai întreb și alți oameni.
Cineva mă izbește din spate, înjurând, iar coșul îmi zboară din mâini.
- Dă- te la o parte, netoato!
Îmi duc mâna la coasta dureroasă, amintindu- mi că azi sunt o țărancă de rând, și mă trag din calea bărbatului care își duce căruțul de fier plin de dovleci prin mulțime.
Mă aplec stângace, ca să-mi recuperez coșul și merele împrăștiate, de la picioarele țăranilor, blestemând în gând. Urăsc să fac asta, dar o țărancă adevărată nu-și permite să lase cumpărăturile pe jos numai pentru că au căzut în praf.
- Nu mai sunt bune, rostește o voce joasă de deasupra mea, facându- mă să tresar. Îmi pare rău, Jason al meu nu-i niciodată atent.
Ridic fața cuprinsă de panică, și întâlnesc privirea neagră ca noaptea a unui țăran masiv, aplecat amenințător peste mine.
Mi se taie răsuflarea la cât de repede sar în picioare, lăsând baltă merele risipite.
- Nu-i... nu-i nimica, bâigui speriată, încercând să imit accentul femeii de la tarabă.
Bărbatul mă privește bănuitor dintr-o parte, în timp ce-mi pune coșul în mână. Îmi dau seama că ar fi trebuit să mă înfurii pentru că mi-am pierdut merele, și mă cuprinde panica.
- O să-ți iau altele, îmi spune străinul, împingându- mă înapoi spre taraba de unde plecam. Omul meu te-a lovit.
N-am idee ce înseamnă omul meu, dar bănuiesc că e vorba de vreo slugă neatentă.
- Nu, nu trebuie, spun repede, speriată. Adică da, mulțumesc. Mulțumesc.
Simt că mă înec când mă privește din nou, cu ochii aceia pătrunzători, neliniștiți.
E clar că ceva merge prost. Fie accentul meu, fie fața, fie felul nenorocit în care țin coșul pe braț. Și ultimul lucru de care am nevoie astăzi este să atrag atenția acestui țăran înalt cu privire nefiresc de inteligentă.
Un val de sudoare îmi arde pielea pe sub haine, în timp ce aștept neliniștită să-mi pună câteva mere frumoase în coș.
Nu mai vorbi. Pentru Dumnezeu, nu mai vorbi, Eliza!!
- Spițeria e dincolo de piață, la capătul uliței fierarilor, îmi spune cu glas pătrunzător, indicându- mi direcția.
M-a auzit întrebând. Doar nu mă urmărea!
E un gând ridicol, și totuși, mă panichează și mai tare, chiar dacă nu las să se vadă.
Îmi ridic bărbia iritată.
- Foarte bine! spun apăsat, pornind prin mulțime grăbită.
O mână aspră îmi prinde umărul drept.
- Vrei să te ajut? Ești rănită? Șchiopătezi.
Fir-ar să fie! Fir-ar să fie!!!
Mă întorc, furioasă cu adevărat, și îl lovesc peste braț indignată.
- NU! Nu la toate întrebările!
Bag mâna în foc că o fată de țărani sadea nu i-ar răspunde așa unui bărbat chipeș care tocmai i-a cumpărat alte fructe, însă sunt la capătul puterilor.
Oi fi eu azi o țărăncuță frumoasă, dar asta nu înseamnă că orice neghiob poate să mă ia în brațe în mijlocul pieței.
Mă grăbesc atât de tare să-mi pierd urma prin mulțime, încât ochii încep să mă usture de durere la fiecare mișcare.
Cred că mi-am învinețit coastele, nu glumă!
Poate durerea e cea care îmi dă curaj să fiu mult mai coerentă când intru în Spițeria plină de mirosuri de la capătul uliței.
Un bătrân uscățiv potrivește capace de tablă pe cutiuțe rotunde vopsite în culori aprinse.
- Vreau o otravă pentru viespi, spun dintr-o suflare, lăsând coșul pe tejghea.
Spiterul nu pare bănuitor.
- Am vitriol, dacă vrei să arzi cuibul, îmi spune plat. Ai grijă să nu-ți arzi și mâinile cu el!
Mă înfior.
- Altceva?
- Tamină. Mortală, nu lasă semne.
Mă privește cu ochi critic.
- Nu- i lesne.
Adică nu e ieftină, îmi traduc în gând, felicitându- mă pentru agerime.
- Tamină, repet hotărâtă, scoțând punga de la brâu.
Își ia mănușile de piele și lopățica.
- O mână la o găleată cu apă, mă instruiește, în timp ce toarnă pulberea în cutie. Îngroapă în pământ ce rămâne. Dacă o linge vreo lighioană, o să moară pe loc.
Are un fel ciudat de a vorbi, și nu mi-e foarte clar ce vrea să spună, însă dau din cap foarte convinsă, în timp ce-mi îndes cutia în buzunarul fustei largi.
Ies din spițerie ușurată, expirând adânc aerul ținut de atâta vreme în piept.
În sfârșit! În sfârșit!
Ocolesc târgul de data asta, luând-o pe ulițe lăturalnice, ca să ajung la drumul ce pleacă din Alvotor spre conac.
Șchiopătez tot mai rău, dar ce contează, dacă mă întorc acasă?
Gândul la o baie fierbinte cu uleiuri parfumate îmi înviorează pașii obosiți, în timp ce urc cărarea abruptă de pădure, ca să mă ascund vederii.
Soarele asfințește, aruncând umbre lungi printre copaci. Mă grăbesc tot mai tare, căutând semnele pe care le-am pus, spre locul unde mi-am ascuns pelerina roșie din brocart scump.
Abandonez coșul cu mere într-un tufiș, verific cu grijă buzunarul fustei, ca să mă asigur că încă mai am cutia, apoi trag dintre mărăcini săculețul maro de piele, și îmi scot pelerina îmboțită.
Pălăria urâtă din fetru zboară la rândul ei prin tufișuri, fiind înlocuită cu gluga largă a pelerinei pe care o port.
Îmi arunc galoșii din picioare cu bucurie diabolică, și- mi încalț cizmele moi din piele.
Am scăpat!
De aici îmi modific simțitor atitudinea, renunțând la umerii plecați și la privirea bleagă de până acum.
Când ies din pădure, sunt lady Eileen, unica fiică a lui sir Charles Eileen.
Mă îndrept cu pas apăsat spre intrarea principală, fără să acord atenție servitorilor care descarcă dovleci la magaziile din spate.
Înainte să trec pragul, o senzație stranie de căldură îmi cuprinde spatele, și mă întorc de pe trepte, contrariată.
La lumina felinarului de la intrarea servitorilor, doi țărani masivi continuă să care dovlecii din căruță spre magazie.
Al treilea, înalt și suplu, fumează dintr-o pipă lungă, privind înspre conac, nemișcat.
Încremenesc, neștiind ce să fac. Îl recunosc, deși lui i-ar fi imposibil.
Bărbatul își înalță capul și suflă un rotocol de fum în aer, apoi își scoate pălăria respectuos, salutându- mă.
Ochii lui negri, lucioși, strălucesc amenințător în întuneric.
Zâmbește.
Nu are cum să-mi vadă fața, ducă-se pe pustii!
Și oricum, ce-mi pasă mie dacă mă recunoaște un țăran de la târg?
Intru trântind ușa, și simt până în ultima clipă acel zâmbet impertinent arzându- mi spatele prin materialul dens al pelerinei.