-Am trecut de prima saptamana de scoala fara tine. A fost groaznic. Toata viata mea e groaznica de cand tu ai plecat. Toti ma intreaba de tine, toti vor sa stie motivul si toti se uita la mine cu mila si se comporta cu mila fata de mine. M-am saturat, pentru ca stii bine ca nu-mi plac astfel de comportamente. Si in plus toti se uita ciudat la mine cand trec pe langa ei de parca as fi o fantoma. I-am spus Alyssei toata povestea ta si a fost putin suparata pentru ca nu i-ai spus tu. I-am explicat ca nu a vrut mila nimanui. A trecut si ea pe aici si vad ca ti-a adus niste flori frumoase. Toata lumea sufera. Mama e distrusa. Nu a fost la munca deloc... sta toata ziua in casa si plange. Tata nu prea mai da pe acasa de o saptamana. Si cand da, se cearta cu mama fara motiv. Eu stau toata ziua in casa si nu ies deloc, in afara de cand ma duc la scoala. Umblu prin lucrurile tale, incercand sa te regasesc cumva, dar fara speranta. M-am uitat de nu stiu cate ori la miile poze cu noi si plang de fiecare data. Eram asa de fericite pana in acel moment. Boala aceasta te-a ales tocmai pe tine din atatea persoane si te-a luat prea repede. Nu e corect. Nu mai plang cand sunt de fata cu alte persoane si aduc vorba de tine. Vreau sa par puternica, chiar daca pe interior sunt distrusa, macar de fata cu alte persoane.
Mi-am sters micile lacrimi care-mi aparuse la ochii, apoi am atins delicat poza de pe mormantul Aurorei. Era asa de frumoasa, mereu cu zambetul pe buze.
-Te iubesc si imi e dor de tine, surioara.
Si eu te iubesc si imi e foarte dor de tine, surioara. Fii puternica.
-Nu stiam ca esti aici, aud o voce in spate.
Am intors capul si am vazut-o pe mama. A venit langa mine si a asezat niste flori pe mormant. M-am uitat la ea si m-am mirat ca nu plangea. S-a lasat in jos si a atins marmura.
-Crezi ca e fericita?ma intreaba ea.
-Nu as putea sa spun da sau nu, dar cred ca ar fi mai fericita daca n-am mai plange-o atat. Ea e inca langa noi, dar sufleteste.
-Ai dreptate, spune ea ridicandu-se. Intr-un fel a fost si alegerea ei sa renunte la viata. Poate avea vreo sansa. Acele 10% sanse de care a zis doctorul poate erau norocul ei.
-Poate ai dreptate, poate nu... dar era viata ei, alegerea ei. Si o stii foarte bine pe Aurora, mereu a vrut sa fie frumoasa. Si acele 10% sanse insemnau sa-si petreaca viata intr-un scaun cu rotile. Pentru ea ar fi fost groaznic. Ar fi fost multa suferinta pentru ea toata viata. Noi acum suferim o zi, o saptamana, o luna, un an si apoi o sa ne impacam cu idea. Daca as fi fost in locul ei as fi ales la fel.
-Ai dreptate, spune si ma saruta pe frunte. Macar te mai am pe tine. Mai am o fiica.
-Gresit, mama. Ai doua fiice, doar ca una e doar sufleteste langa tine.
Mama m-a imbratisat si am simtit cum lacrimile incep sa-i curga.
-Vrei sa ramai singura?o intreb.
-Daca nu te-ai supara. O sa vin si eu repede acasa.
-Eu ma duc sa ma plimb prin parc.
-Bine. Sa ajungi la cina, ca o sa fie si tatal tau. Mi-a promis.
-Okay. Pa mama. Pa Aurora, spun si ma uit catre mormant.
Am pornit spre parcarea cimitirului, apoi urcand in masina m-am indreptat spre parcul central, unde am petrecut clipe minunate, dar si groaznice cu Aurora.
***
-Multumesc, spun eu vanzatorului de la masinuta de inghetata.
Doua inghetate cu aroma de tiramisu si extra topping de caramel. Cat pot sa iubesc eu si Aurora caramelul. Ma intorceam la banca unde o lasasem pe Aurora sa ma astepte. De la departare am vazut ca isi freaca cu mana un picior si strangea din dinti. Cred ca iar au luat-o durerile de picioare. Mai mereu o dureau picioarele, dar nu voia sa mearga la doctor. Numai eu stiam si imi faceam griji pentru ea. Ea sustinea ca are febra musculara sau vreun carcel.
-Acum ce mai ai?o intreb eu, dandu-i inghetata.
-Carcel, spune ea.
-Eu tot cred ca trebuie sa te duci la doctor. Sunt deja prea frecvente.
-Nu am nimic. Nu ma duc la nici un doctor. Sunt bine.
-Mda. Aurora gandestete la sanatatea ta. Daca ai ceva grav?
-Erica! Nu vreau sa avem discutia asta din nou. Sunt foarte bine. Carceii se datoreaza lipsei de calciu.
-Asa zici mereu.
Mancam incet din inghetata si mai trageam cu ochiul la Aurora. Se vedea in priviri ca o doare, dar nu scotea nici un sunet. Uneori era prea incapatanata. Am mai stat ceva timp pe banca razand si povestiind.
-Mergem acasa?o intreb eu.
-Ok.
Mi-am luat gentuta si m-am ridicat de pe banca. Aurora a inchis ochii si a strans din dinti incercand sa se ridice. Pentru o secunda a stat in picioare, apoi a cazut inapoi pe banca incepand sa planga.
-Ce ai?am sarit speriata.
-Nu pot. Ma dor prea rau picioarele, spune ea printre lacrimi.
-O sun pe mama.
Am apelat-o imediat pe mama si i-am spus repede totul. A zis ca imediat o sa ne astepte la intrarea parcului.
-Ne asteapta la intrarea parcului. Hai pune mana de dupa gatul meu sa te ajut sa mergi.
Am ajutat-o sa se puna pe picioare si am pornit incet spre iesire. Pe Aurora la fiecare 2 pasi parca o lasau picioarele si se inmuia.
-Auu!spune ea printre suspine.
-Hai ca poti. Stiu asta. Inca putin.
Chiar atunci un baiat a trecut pe langa noi. Nici nu a stat la discutii si a sarit sa ne ajute.
-Urca-te la mine in spate, spune el.
Aurora si-a incolacit bratele in jurul gatului lui, iar el a prins-o de picioare ridicand-o in spatele lui. Am pornit spre iesirea din parc. In 2 minute a ajuns si mama. Am ajutat-o pe Aurora sa se urce in masina.
-Multumesc, ii spun eu acelui baiat.
-Nu ai pentru ce. Insanatosire grabnica.
I-am zambit si am urcat in masina alaturi de Aurora. Am pornit intr-un suflet spre spital.
Stateam pe un scaun de pe holul spitalului. Aurora si mama erau intr-o camera unde ii tot faceau analize si teste Aurorei. Voiam sa fiu langa ea, dar doctorul nu m-a lasat sa intru si in plus trebuia sa-l astept pe tata sa vina.
-Unde e Aurora?ii aud vocea tatei.
-E inauntru, spun eu ridicandu-ma in picioare. Nu m-au lasat sa intru. E doar mama cu ea.
-Ce s-a intamplat?
I-am povestit in mare toata intamplarea, apoi am asteptat amandoi in liniste. Timpul trecea greu si deja ma saturasem. Voiam sa vad cum se simte Aurora. Imi era frica pentru ea. Stiam eu ca trebuie sa le spun parintilor mai devreme, dar am crezut ca nu e nimic grav.
Chiar atunci au iesit. Aurora era pe picioarele ei, asa ca am imbratisat-o.
-Esti bine? Cum te simti? Ce ti-au facut?am asaltat-o cu intrebari.
-Acum sunt bine. Mi-au dat niste calmante pentru dureri. Acum trebuie sa asteptam rezultatul analizelor si testelor.
-Hai sa mergem acasa, spune mama. Deja nu mai suport sa stau in spital.
***
Parcul era la fel. Parcul copilariei noastre. Stiam fiecare alee, fiecare bancuta, fiecare copac, chiar daca parcul era imens. Eu si Aurora am inspectat si cea mai mica frunza de aici. Aici ne jucam, alergam, vorbeam, mancam inghetata. Aici s-au intamplat multe. Era oaza noastra de liniste, chiar daca era aglomerat. Eu si Aurora stiam locurile linistite unde mergeam si ne relaxam. Impreuna... mereu impreuna. Acum eu sunt singura. Nimic nu mai e la fel.
-Buna!
De cand astept sa se intample asta. Erica chiar are nevoie si sigur o sa reuseasca sa treaca peste moartea mea. Nu o sa uite,nu are cum, dar sa se gandeasca la ea si sa nu se mai intristeze. Bunatatea e foarte rar intalnita la oamenii din ziua de azi, dar cei care o au sunt norocosi. Mai norocosi sunt oamenii care au astfel de persoane langa ei. Lumea e rea, viata e grea, dar trebuie sa ti capul sus si sa treci prin toate. Eu am fost o lasa ca nu am vrut sa lupt ca sa traiesc, dar stiam ca o sa pierd. Sunt sensibila si slaba. Nu as fi reusit niciodata. Eram prea mica pe langa boala mea. Sunt o lasa si din cauza asta am lasat multi oameni tristi in urma mea.