Meredith i-a spus Amandei adevărul. I-a spus că nu a pierdut sarcina, ci mama ei i-a luat copilul și l-a dat unei alte familii. Deși își jurase să nu spună asta nimănui, pentru că nu știa cum ar fi reacționat alte persoane la aflarea acestui detaliu, Meredith știa că putea avea încredere în Amanda și că aceasta nu ar judecat-o niciodată pentru ce a făcut Karen.
— Îmi pare atât de rău să aud asta, Meredith. Nu m-aș fi gândit niciodată că asta s-a întâmplat de fapt, spuse Amanda.
— Nu am avut curajul să îți spun mai devreme, se justifică Meredith.
— Nu este nevoie să îmi explici. Mă bucur că ai avut încredere în mine să îmi spui ceva atât de important, zâmbi blonda. Dar știi ceva de ea?
— Absolut nimic. Oamenii care se ocupă de adopții sunt foarte stricți și nu pot da informații oricui.
— O vom căuta împreună, bine? Și o vom găsi.
— Mulțumesc că spui asta dar așa ceva pare imposibil. Doar în filme sau în cărți o mamă își poate găsi copilul după atâția ani.
— Ei bine, din acest moment, ești personajul principal al acestui film și îți vei găsi fiica. Îți promit că voi face tot posibilul să o găsesc.
Meredith o îmbrățișă pe Amanda iar în scurt timp amândouă adormiră. Dimineața următoare, cele două luau micul dejun la masa din grădină, când Markus se apropie de ele.
— Este cineva la poartă, dar nu cred că ați vrea să îi permit să intre, spuse el.
— Cine? întrebă Amanda.
— Domnul Dominic.
Meredith oftă și se ridică de la masă.
— Lasă-l să intre dar nu îi spuneți că sunt aici, spuse ea.
Meredith intră în casă și merse în camera Amandei dar se opri lângă fereastră, pentru a putea vedea ce se întâmplă în grădină.
Markus îi deschise poarta lui Dominic, iar acesta veni grăbit, aproape alergând, la Amanda.
— Ce faci aici la ora aceasta? îl întrebă blonda.
— Trebuie să vorbesc cu Meredith. Este aici, nu-i așa? spuse el.
— Nu, de ce ar fi Meredith aici? Și de ce o cauți?
Amanda se prefăcu neștiutoare, pentru a vedea ce are Dominic de spus în legătură cu ce s-a întâmplat.
— Am greșit față de ea și trebuie să îmi cer scuze, spuse el. În fine, dacă afli ceva despre ea, te rog să mă anunți și pe mine.
Amanda dădu afirmativ din cap iar Dominic plecă fără să mai spună altceva.
Meredith, însă, privea în continuare pe geam. Îl vedea pe Dominic plecând și ar fi vrut să coboare scările și să alerge după el. Dar credea că cel mai bine ar fi fost să dispară pur și simplu din viața lui și, mai ales, a lui Naty. După acel incident, nu voia să mai fie în preajma vreunui copil, crezând că îi va face rău.
— Te vei ascunde aici toată viața? o întrebă Amanda pe Meredith când aceasta se întoarse jos.
— Nu, îmi pare rău, nu vreau să te deranjez, spuse Meredith. Voi pleca imediat.
— Știi că nu la asta mă refer, Meredith, se enervă Amanda. Doar că Dominic plânge după tine iar tu nu faci altceva decât să faci rău amândurora, atât ție, cât și lui. Spune-mi, privindu-mă în ochi, că nu îți dorești să mergi la el, iar eu te voi crede.
— Nu contează ce îmi doresc în legătură cu el, Amanda. Ideea este că nu vreau să mai fiu în preajma lui Naty. Nu vreau să îi fac mai mult rău, spuse Meredith.
— Dar tu nu i-ai făcut niciun rău lui Naty. Ea a fugit de una singură și nu a fost vina ta, încercă blonda să îi explice.
— Și dacă nu aș fi găsit-o, ce s-ar fi întâmplat? Ar fi stat acolo toată noaptea sau ar fi plecat din acel loc să ne caute și ar fi ajuns prin alte locuri, unde ar fi fost mai greu de găsit.
— De ce trebuie să gândești atât de departe? Știi și tu că nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea.
— Și dacă s-ar fi întâmplat? Amanda, eu nu aș putea trăi știind că un copil a pățit ceva din cauza mea. Așa că prefer să dispar și să nu mai iau contact cu niciun copil pentru restul vieții.
— Și ce se va întâmpla cu fiica ta? Dacă tu ai renunțat, cum ai vrea să o găsești? spuse Amanda, sperând că îi va schimba părerea lui Meredith.
— Sunt sigură că fiica mea este bine unde este acum și nu are nevoie de mine. Decât să o rănesc, așa cum aproape s-a întâmplat cu Naty, prefer să nu o găsesc. Aș fi mai liniștită dacă aș știi că ea este în siguranță, chiar dacă asta înseamnă că nu o voi vedea niciodată.
— Dar mama ta? De unde vei face rost de alți bani, pentru a continua să îi plătești spitalizarea?
— Voi vedea.
Meredith se răsuci pe călcâie și ieși pe poarta casei. Mergea fără să aibă o destinație anume, având lacrimi în ochi. Îi era greu să se despartă de Naty, fără ca măcar să îi dea o explicație. În fond, era doar un copil. Dar așa credea că era mai bine pentru ea.
Nu știa unde să se ducă. Nu mai avea casa, nu putea să meargă în casa mătușii ei și nu voia să cheltuie banii pentru a sta într-o cameră de hotel.
În timp ce mergea pe stradă, Meredith își privi telefonul și observă că era aproape ora douăsprezece.
Este ora la care Naty iese de la școală, gândi Meredith.
Fără să mai stea pe gânduri, Meredith se îndreptă spre școala fetei. Nu avea de gând să meargă la Naty și să vorbească cu ea, ci voia doar să o vadă de la depărtare pentru ultima dată. Când ajunse lângă școală, o mulțime de copii, printre care și Naty, ieșeau pe poartă. Fetița rămase cuminte într-un loc, așteptând ca cineva să vină să o ia.
Meredith nu se sătura din a o privi dar știa că trebuia să plece. Nu voia să fie acolo, în caz că va veni Dominic să o ia pe Naty, pentru că nu voia să îl întâlnească. Era pe cale să plece, când simți cum cineva o prinse de încheietură și o întoarse la o sută optzeci de grade.
În fața ei se afla acum nimeni altul decât Dominic.
Bărbatul îi privi ochii albaștri și își dădu seama cât de mult însemna pentru el și cât de mult îi lipsise. După atât de puțin timp, Dominic devenise dependent de ea. Nu o putea lăsa să dispară pur și simplu din viața lui.
— Cât timp credeai că te poți ascunde de mine? spuse el.
— Pentru totdeauna, răspunse Meredith.
— Uite, îmi pare rău că am țipat la tine și ți-am vorbit urât. Nu trebuia să fac asta. Te rog, doar întoarce-te acasă, spuse Dominic.
— Nu m-am supărat că ai țipat la mine. Și eu aș fi reacționat la fel dacă cineva mi-ar fi pierdut copilul. Nu acesta este motivul pentru care am plecat.
— Atunci care este motivul?
— Nu mai am încredere în mine să stau în preajma lui Naty. Dacă o voi răni din nou, fără să îmi dau seama? Nu pot risca să se întâmple așa ceva, spuse Meredith.
— Meredith, ce s-a întâmplat ieri a fost un accident, nu a fost vina ta. Te rog, trebuie să te întorci. Unde voi mai găsi o bonă atât de bună pentru Naty? Ai fost singura pe care a plăcut-o.
— Îi vei găsi pe altcineva. Dominic, te rog, nu mă presa. Cât voi mai trăi, nu vreau să mai am grijă de vreun copil. Acum, du-te la Naty. Te așteaptă în fața porții.
Meredith își trase mâna din cea a lui Dominic și plecă de lângă el cu pași mărunți. El o privea în timp ce se îndepărta încet și încerca să reziste tentației de a alerga după ea și de a o îmbrățișa. Ea, în schimb, încerca să nu alerge spre el și să se întoarcă în casa lui.
Telefonul îi sună lui Meredith iar numele Amandei apăru pe ecran. Meredith, însă, băgă telefonul înapoi în buzunar. Nu voia să vorbească cu nimeni, mai ales cu Amanda, care i-ar fi spus că a greșit spunându-i lui Dominic că va renunța la el și Naty.
Meredith se urcă într-un autobuz și merse cu el aproape o jumătate de oră, până ajunse într-o zonă izolată, la marginea orașului. Merse câteva minute pe jos, înainte să ajungă în fața unui cimitir. Era pentru prima dată după mult timp când venea să își viziteze tatăl. Până atunci, mersese la el doar de două ori; după ce născuse și într-o zi oarecare, după ce mama ei, beată fiind, o dăduse afară din casă.
Fata ajunse lângă mormântul tatălui ei și se așeză pe pământul rece, privindu-i poza de pe piatra funerară.
— Aproape că am uitat cât de bine arătai când erai tânăr, zâmbi Meredith. Probabil de aceea s-a îndrăgostit mama de tine.
Oricât ar fi încercat, câteva lacrimi i se formară în spatele ochilor. Deși clipea rapid, încercând să le facă să dispară, lacrimile începură să i se scurgă pe obraji.
— Îți aduci aminte când ți-am promis, în glumă, că voi deveni avocat? Ei bine, m-am înscris la facultate. Cu puțin noroc, în câțiva ani, îmi voi putea îndeplini promisiunea.
Meredith își șterse lacrimile, apoi continuă să vorbească.
— Am făcut o greșeală, tată. Am renunțat la doi oameni la care țineam foarte mult, din cauza fricii mele. Dar nu sunt complet sigură că am luat decizia corectă. Fără ei, mă simt singură. Și nici măcar nu am unde să stau. Nu am suficienți bani să reconstruiesc casa și nu pot sta pe capul Amandei până voi avea destui. Nu știu ce să fac.
Fata lăsă capul în jos și își drese vocea.
— Aș vrea să fii aici cu mine. Așa ai putea să îmi dai un sfat sau măcar să îmi spui dacă am greșit când am ales să mă distanțez de ei, spuse ea. Tată, crezi că îmi va fi bine fără ei?
Deși știa că nu va putea primi un răspuns din partea sa, Meredith aștepta în continuare. Fata era pe cale să se ridice de pe jos, când simți câteva picături de ploaie lovindu-se de chipul ei. Meredith ridică privirea spre cer și observă cât de înnorat era, față de cât de senin era când ajunsese la cimitir.
Meredith închise ochii și zâmbi, simțind cum stropii de ploaie se înmulțeau și deveneau din ce în ce mai agitați.
— Ce înseamnă asta, tată? spuse ea. Ar trebui să mă întorc la ei?
Fără să primească vreun răspuns, Meredith plecă de lângă mormântul tatălui ei și se opri sub un copac, care o ajută să nu își ude hainele mai tare. Când ploaia se mai potoli puțin, telefonul lui Meredith sună din nou. Era tot Amanda, care încerca să dea de ea.
— Alo? răspunse Meredith, gândindu-se că nu ar fi politicos să îi închidă și de data aceasta.
— Meredith, unde ești? o întrebă ea speriată. Ai plecat brusc și apoi mi-ai respins apelul. Ce ai pățit?
— Nimic, doar că am avut puțină treabă, răspunse ea.
— Poți veni acasă la mine, te rog? Nu mă simt bine știind că nu ai unde să te duci. Mă simt de parcă te-aș fi gonit.
— Nu știu, Amanda. Nu vreau să stau pe capul tău. Mai ales că îmi este rușine de Markus. Sunteți la începutul relației, și probabil vreți să petreceți timp împreună, iar eu mă bag între voi.
— Cum poți să spui așa ceva? Ești prietena mea, nu aș gândi niciodată asta despre tine. Acum, te rog, vino acasă. Trebuie să vorbim.
Meredith se urcă într-un taxi și ajunse în fața casei Amandei în doar o jumătate de oră. Blonda o aștepta pe Meredith în camera ei, așezându-și pensulele și paletele de machiaj.
— Ce-i cu toate astea aici? Ai vreo întâlnire importantă? spuse Meredith.
— Nicidecum. M-am gândit doar că probabil, în continuare, ești cu moralul la pământ, așa că vreau să te fac mai frumoasă. Nu este nimic ce nu poate fi rezolvat cu puțin eyeliner și un ruj roșu pe buze.
— Îți mulțumesc că încerci să mă faci să mă simt mai bine, dar nu am starea necesară pentru un machiaj, încercă Meredith să refuze politicos.
— Cine a spus că îți voi cere permisiunea?
Astfel, Meredith ajunse pe scaunul de la biroul Amandei, în timp ce blonda îi aplica o cremă hidratantă pe față.
— Deci... Cum stau lucrurile între tine și Markus? o întrebă Meredith.
— Bine, cred. Adică, acum că stau să mă gândesc, nici măcar nu știu ce suntem. Nu m-a întrebat dacă vreau să fim împreună, spuse Amanda dezamăgită.
— Sunt sigură că va face asta cât de curând. Dar ai putea să o faci și tu, nu-i așa?
— Oh, nu. După cât m-am umilit în fața lui Dominic, nu voi mai cerși niciodată în viață atenția unui bărbat. Totul depinde de el, dacă vrea să mă întrebe sau nu.
— Dar cine a făcut primul pas? întrebă Meredith cu un zâmbet jucăuș pe față.
— Eu, bineînțeles, își dădu Amanda ochii peste cap.
Aproape o oră mai târziu, machiajul lui Meredith a fost gata iar aceasta se privi în oglindă.
— Ar trebui să mă lași să te machiez în fiecare zi, spuse Amanda. Uite cât de bine arăți.
— Mulțumesc pentru propunere dar știi că nu este stilul meu, spuse Meredith.
Ușa camerei se deschise iar pe aceasta intră Markus.
— Îmi pare rău că vă deranjez, fetelor, dar tocmai a sunat un curier, care mi-a spus ca îți va aduce un colet în câteva minute, Amanda.
— Așa este, aproape că am uitat. Markus, te poți duce tu să îl iei, te rog? spuse Amanda.
— Nu prea pot. S-a stricat furtunul afară și trebuie să îl repar, se scuză el.
— Mă duc eu, se oferi Meredith.
— Îți mulțumesc, scumpa mea. Ești cea mai tare. Coletul este deja plătit, așa că trebuie doar să aștepți curierul în fața porții.
Meredith ieși din casă, fără a mai lua geaca pe ea, gândindu-se că, oricum, nu va petrece mult timp afară. Ieșise pe poartă și așteptă în fața acesteia, până când o mașină neagră opri în dreptul ei. Farurile puternice ale mașinii o făcură pe Meredith să închidă ochii pentru câteva secunde, timp în care șoferul deschise ușa din dreapta, o trase pe scaunul din față, apoi plecă de pe loc.
Abia când se dezmetici, Meredith își dădu seama că se afla într-o mașină care mergea mai repede decât viteza legală, condusă de un bărbat cu o șapcă pe cap, obiect vestimentar care nu îi permitea fetei să îi vadă fața.
— Ce se întâmplă? întrebă Meredith temătoare.
— Te răpesc, spuse bărbatul rânjind.