Distanțe

Capitolul 9

Ridic privirea și observ că mami nu mai e în sufragerie. Nici nu am observat când a plecat, îmi spun.
Mă duc în camera ei să îi povestesc de o întâmplare de la școală, dar deja doarme. Desfac pătură ca s-o învelesc și reduc volumul televizorului, mișcându-mă asemenea unei pisici.

Îmi fac o porție de cartofi prăjiți pe care presor puțină brânză rasă, două ouă și gata cina.
Îmi fac o baie rapidă, îmi iau halatul peste lenjeria intimă și mă pun într-un sfârșit in pat. Mă întorc pe o parte și adorm în mai puțin de 5 minute cu gândul la cum ar arăta băiatul necunoscut.

Cobor somnoroasă pe scări și o văd pe mama învârtindu-se cu zor prin bucătărie. Cântărețul ei preferat cântă în surdină, iar senzația și priveliștea e de nedescris.
Masa este plină, mirosul florilor învăluie casa, iar cățelul stă leneș pe canapea, parcă și el vrăjit de toată atmosfera.

Astfel de clipe îmi umple sufletul de fericire și știu sigur că nu le-aș da pentru nimic în lume. Aș putea îmbătrâni cu ei aici, de frica că nu aș mai putea trăi într-un alt loc în acest fel.

-Bună dimineața , îmi spune veselă, continuând să taie ceva acolo.

-Bună dimineața, mami. Cum de te-ai trezit așa devreme?, o întreb, ținând cont că este ora 6 dimineața.

-Am zis să pregătesc micul dejun înainte să pleci.

-Ai făcut bine, spun și mă așez la masă.

În timp ce mâncăm, schimb câteva vorbe cu ea, povestindu-i ce aveam în cap de aseară și ea mă ascultă, întrerupându-mă doar acolo unde nu cunoștea îndeajuns.

***
Portarul mă întâmpină imediat cum pășesc în curtea scolii, iar când întorc capul, Ionuț stă rezemat de perete, privirea lui aruncând săgeți în mine, făcându-mă să sângerez și aproape pierzându-mi echilibrul.

Cu cât mă apropii mai mult, cu atât el devine un străin în ochii mei. Privirea lui este rece, lipsită de orice urmă de bunătate, iar palmele le are formate într-un pumn, gata pregătit să lovească primul lucru care îi apare în față. Mai mult ca sigur, nu vreau să fiu eu ținta în această dimineață.

Mă abat de la drum și dau să intru pe ușa scolii, dar acesta mă oprește, apucându-mă de braț.

-Clara, ai puțin timp? , îmi spune pe un ton calm, dar în același timp dominant.

Mă întorc uimită, aprobând ușor din cap.

Ne îndepărtăm de scoală, având grija să păstrăm distanța dintre noi, care pe vremuri era inexistentă, și așteptăm ca unul dintre noi să-și facă curajul să vorbească. Cel care rupe tăcerea, bineînțeles, este el, doar nu era să o fac eu, după ce m-am rugat de el mai mult de două luni să scoată două cuvinte pe gură.

-Vorbești cu un băiat, Cleo?, mă întreabă și imediat cum o face mă enervez.

-Nu te interesează pe tine, pufnesc.

-Dacă nu mă interesa nu mai întrebam, spune ridicând sprânceana perfectă, așteptând totuși un răspuns de la mine.

-Da, vorbesc. Nu e ca și cum ar fi treaba ta.

-Ba este!, trece de la un ton la altul, făcându-mă să răbufnesc.

-Pe bune? Acum a început să te intereseze ce fac? Până acum nici nu voiai să auzi de mine, mă dădeai la o parte când încercam să-ți vorbesc, mă priveai cu dispreț. Pentru ce??Pentru că nu am vrut să te fac să suferi?

-Să mă faci să sufăr?? Sunt îndrăgostit de tine, Clara. Nu aș fi deloc rănit.

-Eu nu sunt îndrăgostită de tine. Ai putea fi fericit cu mine, fiind conștient de sentimentele mele?, îi spun, distrugând distanța dintre noi.

Nu mai spune nimic. Merge privind în jos, evitând să ridice capul de frica de a nu fi străpuns de privirea mea.

Așa era să fie. Dacă acceptam să avem o relație, aveam să-l văd cum mi se scurge printre degete chiar sub ochii mei. Din cauza mea.

Am luat decizia corectă. Suferă acum, dar o sa-i treacă. O să-l las să treacă peste. Îl las liber, chiar dacă mă doare inima.

-Nu vreau să vorbești cu băiatul acela, spune atât de încet, încât d-abia îl pot auzi.

-Poftim?, întreb ca să mă conving dacă am înțeles bine.

-Nu vreau să vorbești cu ăla, ce nu ai înțeles??

Gelozia l-a întunecat. Sufletul său, care acum câteva luni dădea pe din afara de bunătate, acum este asemenea unui cărbune, care în cele din urma rămâne doar cenușă.

-Asta ai înțeles din tot ce am vorbit?. Mă uit la el cu milă și mă întreb cum s-a putut lăsa așa ușor condus de răutate. Parcă ieri râdeam cu lacrimi, ținându-ne de burtă din cauza presiunii pe care ne-o provoca. Parcă ieri mă ținea în brațe, eliberându-mă de toate greutățile. Parcă ieri mă certa când puneam suflet pentru orice, spunându-mi că totul va trece atâta timp cât suntem împreună. Unde este prietenul meu??Unde este Ionuț, omul care mă înțelegea mereu și îmi respecta deciziile. Unde? ....

-Nu suport să te știu a altcuiva. Nu suport sa-ți cunoască alt băiat bunătatea. Nu mă înțelegi....

Are dreptate. Nu îl înțeleg. Nu l-aș mai putea înțelege niciodată. Pentru că nu mai e băiatul pe care eu îl cunoșteam. El s-a schimbat. A uitat că oamenii au propriile decizii și nu sunt obligați să se supună doar de dragul altora. Ionuț a devenit egoist.

-Nu te înțeleg. Cred că ar trebui să nu mai vorbim..., îi spun cu tristețe. Nu ca să scap de el, îi spun cu gândul spre o schimbare. Dacă mai ținem legătura, se va hrăni doar cu răutate. Iar ăsta e ultimul lucru pe care mi-l doresc.

-La fel cred și eu!, se ridică și pleacă.

Odată cu plecarea lui, corpul meu nu are niciun fel de reacție.
Ochii nu-mi dau niciun semnal că ar avea de gând să verse vreo lacrimă, senzația de goliciune în stomac asociată cu frica nu a apărut, iar mâinile nu transpiră ca de obicei.

Toate sentimentele pe care le aveam pentru el, acum s-au transformat într-unul, acela de compasiune.

El a ales să se schimbe și tot ce pot face este să mă adaptez situației.