Moartea Asasinilor

Prolog

     S-a dat la o parte din prag, făcându-ne loc să intrăm în holul întunecos pe care l-am traversat imediat, pășind în sufrageria spațioasă în care Ryan Hughes ne aștepta stând de vorbă cu Moore, mâna sa dreaptă. Cei doi stăteau pe canapea, cu câte un pahar de băutură în mâini și râdeau zgomotos. Mirosul de mâncare care pătrundea în încăpere îmi spunea că Elora pregătea cina pentru tatăl ei, așa cum făcea în fiecare seară. Cei doi bărbați s-au oprit din râs atunci când ne-au remarcat prezența, iar Hughes și-a lăsat paharul pe măsuța din fața canapelei, întinzând mâna. Am scos plicul cu bani din interiorul hainei și i l-am dat, apoi am făcut un pas în spate așteptând să îi numere, pentru ca mai apoi să îmi dea alte instrucțiuni și să mă lase să plec. A numărat banii de două ori, încruntându-se de fiecare dată, apoi i-a aruncat pe masă și s-a ridicat în picioare.

     — Nu sunt toți.

     — Ce?! am exclamat eu surprins. Trebuie să fie, i-am numărat de trei ori!

     — Insinuezi cumva că nu știu să număr? s-a răstit el la mine.

     Era cât un munte pe lângă mine, iar tonul său aspru îmi dădea fiori.

     — Nu, am spus eu prompt, încercând să îmi păstrez calmul. Dar nu înțeleg...

     — Știi ce înseamnă asta? Ori ai fost tras pe sfoară, ceea ce mă îndoiesc, ori ai decis să mă tragi tu pe mine pe sfoară!

     — Nu aș putea face una ca asta! m-am apărat eu.

     — După întârzierea de săptămâna trecută, n-aș fi atât de guraliv, Ross.

     Deschisesem gura să spun ceva, dar m-am oprit și am rămas tăcut.

     — La următoarea abatere îți închidem gura, mi-a spus Hughes pe un ton rece. De data asta scapi doar cu un avertisment. Moore, poți pleca.

     Bărbatul din dreapta lui s-a ridicat imediat de pe canapea, l-a salutat din priviri și a plecat. Îmi era teamă să întreb la ce fel de avertisment se referise și eram dezamăgit că și în acea zi aveam să mă întorc acasă cu mâna goală.

     — Ai o săptămână să îmi aduci și restul banilor. Elora! a strigat atât de brusc, încât aproape am tresărit.

     Fata a apărut în pragul sufrageriei, cu părul șaten prins dezordonat într-o coadă și ținând în mână o mănușă de bucătărie.

     — De ce nu e gata masa?

     — Mai durează două minute, a răspuns ea calm, deja obișnuită să i se vorbească pe un astfel de ton.

     — E a treia oară săptămâna asta când întârzii! Sper că știi ce înseamnă asta.

     Elora a dat din cap afirmativ și a dispărut în bucătărie.

     — Puteți pleca, ni s-a adresat Hughes, amintindu-și de prezența noastră acolo.

     — La ce se referea? l-am întrebat pe Alex atunci când am ieșit din casă.

     — Poftim?

     — „Sper că știi ce înseamnă asta."

     — Pe bune, Drake?! Pentru asta îți faci tu griji acum?! În locul tău m-aș gândi cum să fac rost de bani.

     — Ai dreptate, am spus eu abătut.

     — O violează.

     — Poftim?!

     — M-ai întrebat ce îi face. La ce te așteptai?

     Am rămas șocat de ceea ce am auzit, dar și mai șocat de ușurința cu care Alex spusese acel lucru, de parcă i s-ar fi părut ceva normal. Am schimbat rapid subiectul și am răsuflat ușurat când am ajuns în fața casei mele.

     Eram cu mâna pe clanța ușii de la intrare, când mi-am dat seama că ceva nu era în regulă. De ce insistase Alex cu o zi înainte să mă însoțească în acea seară, dacă el nu avea nimic de vorbit cu Hughes? Răspunsul mi-a venit în minte imediat și am scăpat o înjurătură. El a fost cel care a luat o parte din bani, atunci când m-a invitat în casă să îl aștept. Cum putusem să fiu atât de idiot?! Am vrut să mă întorc pe călcâie și să merg să îi cer socoteală, dar știam că cel mai probabil nu voi reuși să rezolv nimic, așa că am intrat în casă nervos.

     Am constatat că lumina era stinsă și am strâns din dinți atunci când ușa s-a trântit în urma mea. Am căutat întrerupătorul și am aprins becul de pe coridor ca să văd pe unde merg. Ușa de lemn ce separa bucătăria de restul casei se mai ținea într-o singură balama și era aproape ruptă în două. Pulsul mi-a crescut brusc și din doi pași am ajuns la intrarea în bucătărie, având în față cea mai dureroasă imagine din întreaga mea viață. Mama, ființa pe care o iubeam cel mai mult pe lume și pentru care trăiam, femeia care fusese părăsită de tatăl meu când eu eram doar un copil și care mă crescuse oferindu-mi toată iubirea ei, femeia care se lupta de aproape un an cu cancerul, stătea inertă în fața mea, pe scaunul pe care șezusem cu puțin timp înainte. Deși refuzasem să accept, știusem din prima clipă ce avea să însemne acel avertisment...

     Fusesem trădat și umilit, dar nu mai aveam nimic de pierdut și știam exact ce aveam de făcut din acel moment. M-am apropiat de trupul fără viață și i-am închis ochii a căror scânteie se stinsese din vina mea. Mi-am cerut iertare, mi-am șters lacrimile, am aprins o lumânare și am ieșit din casă. Suferința mai putea să aștepte. Era timpul să fac ceea ce era corect.