Lego Ninjago: Vrăjitoarea Dragonilor

Prolog

Nu pot fugi de trecut. Oriunde aș fi, oricât de tare aș alerga de el, acesta mă va prinde mereu din urmă. Pot încerca să-l uit, dar mereu mă va bântui precum o umbră. Pot încerca să-l ascund cicatricile lui, dar ele mereu vor rămâne imprimate pe suflet.

┗━━━━•❅•°•❈•°•❅•━━━━┛  

Aveam 20 de ani pe atunci... Sincer vorbind... 20 de ani dragonici, fiindcă în anii umani ar însemna aproximativ 800 de ani. Am încercat mereu să fiu o persoană mai bună, chiar dacă binele și răul țin de percepția principală. Nu suntem eroi în toate poveștile... Iar în povestea asta mi-aș fi dorit să fiu eroina salvatoare... Dar nu sunt... Sunt doar o fată care visează că poate schimba ceea ce a fost atâtea secole amare... O asasină... O ucigașă...

Oamenii îmi spuneau în toate felurile, dar eu nu-i ascultam. Am făcut tot ce mi-a stat în putere pentru a-mi schimba reputația, dar din ce am observat, oamenii transformă adevărul în legendă. Poate e mai bine să renunțe.

Niște ființe care nu trăiesc mult sunt foarte creative, dar și diabolice, nu toți, totuși lucrul pe care-l învață pentru cel mai ușor este răutatea. Probabil așa sunt construiți ei. Îi poți asemăna cu o rasă creată din amestecarea oni-lor cu dragonii, numai pe partea fizică seamănă uşoară cu oni, amândoi bibezi şi fără coadă (recunosc, oni au codiţă, dar o ascund sub haine, puţini o lasă la vedere. De ce ? Nici eu nu știu, nu sunt înrudită cu ei. Când vedeți un oni să-l întrebați care-i treaba cu ascunderea cozii. Nu sunt singura curioasă din grup).

Nu e ușor să fii jumătate om, jumătate dragon, mai ales în situația când puterile pe care sunt printre cele mai rare. Au devenit un blestem pentru mine și va trebui să car povara lor tot restul vieții mele. Aș vrea să mor, să mă sinucid sau să mă secerată de inamici, dar ceva, mai bine spus cineva din mine mă oprește de fiecare dată din a gusta pacea, a venit la pachet cu moartea.

Scot din teaca de la brâu un pumnal frumușel, simplu cu mâner din corn de cerb, lama nu este mai lungă decât cea a unui cuțit obișnuit de bucătărie. Mă uitam la argintiul lamei, care în bătaia luminii semăna cu un curcubeu în tonuri de gri.

Să-mi fac un breton la vene sau tăietură profundă la artera carotidă? Sau să-mi găuresc traheea? Cred că mi-ar sta mult mai bine într-o baltă se sânge cauzată de hemoragie cataclismică.

Vreau să-mi fac o tăietură la antebraț, pe partea anterioară a acestuia, în dreptul venelor, dar scap involuntar pumnalul din mână, mâna dreaptă deschisă să tremure și să fie palidă.

— Nala, te rog, încetează, spune o voce adâncă, feminină, pe un ton rugător, care era în capul meu, pentru mine fiind foarte cunoscută.

— Sarada, pentru numele zeilor, nu mai face asta!

Ce bine, se oprește din a-mi controla mâna. O iubesc, dar în același timp sau urăsc pe colega mea. Suntem două ființe totale diferite, dar împărțim același corp. Pentru un dragon mare câte muntele și impunătoare, cu solzii aurii, de parcă ar fi făcuți din aur și acei ochi albaștri precum florile de nu mă uită, e foarte prietenoasă și se comportă precum o ursoaică blândă. Mie nu-mi place când ia rolul de mamă cu mine, iar din cauza colegiului din capul meu nu pot muri. Mă menține în viață, chiar dacă sunt desfigurate și rupte în bucăți (nu recomand să încercați asta acasă sau cu prietenii).

— Nala, ai nevoie de un nou scop în viață, unul urgent.

— De ce? Ce sens mai are viața când am pierdut totul? Fratele meu e mort, la fel și nepoții! Nu mai pomenesc de prietena mea cea mai bună! Având un ton autoritar în voce, în timp spart și chinuit de tristețe.

— Nu eram eu cea mai bună prietenă a ta...? Foarte confuză în legătură cu situația prieteniei noastre.

— Ba da, dar ai uitat la cine m-am referit?

— Nu. Nu am cum să uit acea vrăjitoare. Revenind la subiectul principal, trebuie să faci ceva. Vei rămâne cu tristețea în brațe tot restul vieții tale?

— Poate... Zâmbind viclean, dorind să fiu lăsată în pace de Sarada. Îmi doream să o satisfacă răspunsul, dar mai mult ca sigur mă înșelam.

— Când a murit optimismul din tine? Unde s-a dus vechea tu? A murit dorința de răzbunare?

Răzbunare... Ceva ce jurasem să fac, dar focul nestăpânit al furiei sa stins se mult, fiind înlocuit de mantia întunecată a tristeței care umple golul din sufletul meu.

Nu-mi doresc ca amica mea să aibă dreptate. Dacă nu pot muri, poate reușesc să fac ceva din viața asta. Oare ce aș putea face? Să conduc lumea? Nu... E prea multă muncă... Să mă apuc de crime? E plictisitor fiindcă nu sunt genul care e sadică și nici plăcerea de a omor pentru satisfacție nu mă încântă. Ce să fac...? Să călătoresc? Neah... Deja am făcut de n ori asta...

— Nala...

— Da? Ce sa întâmplat? Vrei să mă lași să mor? Zicând ultima propoziție cu entuziasm în voce.

— Nu! Spunând simplu și hotărâtă. Ai nevoie de o provocare. Ceva care să-ți distragă complet mintea și corpul de gândurile sinucigașe.

Urăsc să recunosc asta, dar poate îmi vrea binele... Dar ce provoca? Am făcut multe în viață și am atins un nivel de putere foarte ridicat. Cine sau ce ar putea fi o adevărată problemă?

— Spui la ce fel de provocare te gândești sau vrei să mergi pe încredere?

O pot auzi cum râde puțin malefic. La ce se gândește...?

— Mergi pe încredere, momentan.

Nu-mi place cum sună acest momentan. Ce pune la cale? Ce fel de provocare vrea să-mi dea? Mai bine spus, în ce fel de probleme vrea să mă afunde?

Mai bine nu-mi pun astfel de întrebări. Dacă e ceva foarte greu ar fi extrem de bine. Poate voi muri, deși a devenit puțin probabil.

Dacă cineva ar fi trecut pe lângă mine acum, ar crede că sunt nebună. Muritorii... Nu văd sau aud șoaptele spiritelor din lumea lor. Șoapte dulci, șoapte amare, fiecare după mesajul transmis.

Mă voi încrede în Sarada. Vrea să-mi ridice moralul, totuși a devenit misiune imposibilă.

Dacă accept ideea, nu am nimic de pierdut. Dar dacă am ceva de câștigat? Nu pot decât să aștepte pentru a observa progresul situației.

Poate chiar am nevoie de un nou scop în viață, dar nu mă pot lepăda de trecut, dacă este dureros și mi-aș dori să nu fi existat.

Din păcate e cum spunea fratele meu: Fără trecut nu există viitor.

Sper să te revăd pe lumea cealaltă, frate.

Câteva lacrimi se scurg pe obraz și închid ochii, amintindu-mi de momentele frumoase petrecute împreună. Sunetele armonioase ale pădurii în combinație cu amintirile, mă fac să plâng încet, de tristețe.

Mă uit spre cerul negru precum abisurile mării, unde stelele, precum un roi de licurici, lucesc mai puternic decât în ​​​​​​​​​​​​​​​celelalte nopți.

— Ceva important se va întâmpla imediat, suspin în sinea mea și adorm plângând, toată noaptea având senzația de a fi atinsă, ca și cum cineva m-ar îmbrățișa în somn, chiar dacă nu era nimeni fizic lângă mine.