Inchisoarea mi-a dat viata...

7. Incotro acum?

     “-Ce? A atacat-o?? esti sigura? Raspunde, femeie!” si in timp ce arunca injurii si priviri ucigatoare, pline de nerabdare catre bietul mesager, incepuse sa alerge cat mai repede spre locul atacului.

     Mintea nu o mai avea clara, gandurile o purtau catre adevaratele implicatii ce puteau aparea, in cazul in care ceea ce tocmai o anuntase Elena, se dovedea a fi real. Totusi nu putea fi adevarat, se ruga sa nu fie. Undeva trebuia sa fie o greseala, cineva sa-si bata joc de ea. Ar fi preferat sa fie tinta glumelor tuturor ca a crezut in farsa, decat  ca mesajul sa reprezinte realitatea. Insa, in timp ce alerga de zor, constientiza ca, acolo unde se aflau ele, rugaciunile rareori erau ascultate, sperantele nu prea aveau final fericit, iar atacurile erau la ordinea zilei, de cele mai multe ori avand efectul scontat de atacator.

        Inchise ochii scurt pentru a inlatura cele doua lacrimi care anuntau sa cada. Soldatii nu o puteau vedea iesindu-si din fire, nici chiar la auzul unei astfel de vesti. Trebuia sa-si mentina starea de spirit in limite acceptabile, cat le va linisti pe celelalte si nu invers.

         Ajunse, intr-un final, la dusuri, doar pentru a constata ca pandarii erau deja acolo si intr-un numar destul de mare pentru un simplu atac. Ceea ce o conduse la concluzia ca acesta nu era doar un simplu atac, si gardienii si-au dat seama si ei de acest lucru.

     “-Lasati-ma sa o vad! Trebuie sa o vad! Pentru numele lui Dumnezeu, dati-mi voie!” Ajunsese sa se roage de ei, desi stia prea bine ca nu ii vor permite, protocolul le interzicea; de fapt nici nu stia de ce se manifesta in acest fel, tipand si gesticuland in toate partile, cand vedea in ochii lor ca nu vor incalca regulile tocmai pentru ea. Si atunci auzise ceea ce a scos-o pur si simplu din sarite, pierzandu-si complet controlul.

          “-Vai de mine, tarfele au si ele Dumnezeu, ati auzit, bai? Ma intreb daca arata tot asa scarbos ca voi!” spuse unul dintre gardieni, imprastiindu-si saliva in jur, in timp ce scotea cuvintele cu sila din gura.

        Rosu in fata ochilor e putin spus, pentru ceea ce vazuse Silver in secunda urmatoare. Desi Elena indraznise sa-si puna mana pe unul din bratele lui Silver, pentru a o calma si impiedica sa faca ceva nesabuit, nu a folosit suficienta forta pentru a o retine langa ea. Silver si-a smuls bratul din mana Elenei fara prea multa dificultate, evident negandindu-se la consecinte absolut deloc si facand singurul lucru necugetat pe care ar fi trebuit sa-l evite. A sarit asupra paznicului ce nu si-a putut tine remarcile sarcastice pentru el. A reusit chiar sa-I pocneasca in plin la nivelul maxilarului, inainte sa fie imobilizata complet de restul colegilor acestuia. Iar ceea ce urma sa auda, era la fel de evident ca trebuia sa se intample.

         “-Silver, la carcera cu tine!” a tunat unul dintre barbati, placerea cu care rostise cuvintele, putandu-i-se observa in priviri.

        Iar in timp ce gardienii o tarau la propriu de acolo, Elena tipa intr-una spre Silver, cu speranta ca aceasta o va auzi si ii va raspunde: “ A sau B, Silver? A sau B??”

         A incercat sa se tina dupa ei cat a putut de mult, fara sa intre si ea in probleme, caci atunci nu mai avea cine sa transmita ordinul mai departe. Si exact cand a ajuns in punctul de unde nu o mai putea urmari pe Silver, aceasta a reusit sa transmita mesajul.

          “C, obligatoriu pentru toate!”  a rostit cu un usor tremur in voce, caci nu era deloc sigura daca decizia ei grabita va fi cea mai buna pentru grup, sau va insemna destramarea lor. Putea doar spera ca fapta ei nesabuita nu o va tine prea mult timp izolata, si se va intoarce la timp pentru a repara eventualele “daune”. Fusese probabil una din cele mai dificile decizii luate de cand era inchisa.